Enciclopedia Dacica

sâmbătă, 8 octombrie 2016

O cruce în câmp

 Singură, departe de oameni, departe de drumuri, înfruntă singurătatea. Am mai scris, dar acum am noutăți.
 Am schimbat mailuri cu d-l Cruțu Gheorghe, profesor de istorie, pensionar, consătean.



Acestea sunt noile (vechi) ipoteze.

"Buna ziua! Imi cer scuze pentru intarzierea cu care iti raspund. Am fost mai mult plecat de acasa si telefon cu internet nu am. Imi amintesc crucea despre care vorbesti dar nu am studiat-o de aproape. Credeam ca este vorba despre o cruce cu caractere chirilice. In legtura cu  aceasta cruce exista trei „legende”, toate avand un oarecare sambure de adevar:
- Crucea ar fi fost ridicata pe mormantul unui mare conducator de trib nomad (in sec. XII - XIII), de origine cumana care imbratisase crestinismul. Explicatia aceasta ar fi plauzibila daca avem in vedere rolul cumanilor in realizarea statului medieval Țara Romaneasca (Insusi Basarab Intemeietorul se pare ca era cuman) si faptul ca in vatra noua a satului Suditi a mai existat un tumul care, din pacate, a fost distrus de CAP profitand de indolența celor de la Muzeul judetean Ialomita. Insemnele de pe cruce pot fi si de factura paleocrestina. 
- Crucea ar fi fost ridicata de un boier (care detinea mosia „Fratileasca”) in memoria locuitorilor care au murit in timpul ciumei lui Caragea  (din 1813-1814). Si aceasta varianta ar fi plauzibila atata vreme cat stim foarte bine ca vechea vatra a satului Suditi (- Ungureni) era la crucea de leac de langa Gura-Vaii. Satul a fost ars din temelii iar locuitorii care au supravietuit ciumei au primit „drept de sedere” in actuala vatra a satului.
- Crucea ar fi fost ridicata in a doua jumatate a secolului al XIX-lea de catre un localnic instarit din Fratilesti in memoria unui fiu de-al sau mort mult prea de tanar (la vanatoare de dropii). Crucea ar fi fost lucrata de un mester pietrar, Vrabiescu, originar din satul Badeni, comuna Breaza. Acesta era ruda cu Iordache Vrabie, vestitul cioplitor in piatra care a lucrat Crucea Manafului pe la jumatatea secolului al XIX -lea si se stabilise in satul Badeni (actualul Fratilesti). Si varianta aceasta poate fi plauzibila avand in vedere ca un grup de locuitori din satul Badeni,comuna Breaza, judetul Prahova au pus bazele satului Badeni (Fratilesti) in a doua jumatate a secolului al XIX -lea. Satul a fost resedinta de comuna - comuna Fratilesti inainte de a se infiinta satul Saveni. Aceasta cuprindea, la sfarsitrul sec. XIX satele Fratilesti si Ghizdaresti precum si catunele Marinache, California, Vacaria si Armanu-Urata. In plus, crucea de la Suditi are trasaturile generale asemanatoare cu Crucea Manafului de langa Naeni.
Mi-am propus ca anul viitor sa realizez o monografie a satului Suditi daca ma ajuta Dumnezeu cu sanatatea ca de timp nu ma plang fiind „tanar” pensionar. Asa ca vom mai vorbi pe tema asta daca voi avea informatii mai concrete."





luni, 3 octombrie 2016

Celor trei



Dedic acest premiu Celor Trei Bărbați care mi-au arătat drumul.

   Tata – fire aspră, obraji sculptați în grija zilei de mâine, frunte dreaptă și luminoasă peste doi ochi de pelin, de un verde-cenușiu, sub un păr grizonant și ondulat ca niște cârcei de vie. Zorii îl prindeau în ușa grajdului, cu furcoiul încărcat de bălegar, luna părea jarul țigării când tata trăgea adânc în piept, cu fruntea spre stele, parcă așteptând ceva, în mijlocul curții, apoi își plimba ochii roată, verificând ușa grajdului, poarta mare, sârma care ținea scândura de la baza porumbarului, ferestruica de la cotețul găinilor, toporul de lângă grămada de lemne, hamurile aruncate în coșul căruței, clipea spre salcâmul care-și tremura frunzele, arunca mucul în praful curții, îl călca apăsat apoi intra în casă, pentru un somn de doar câteva ore…
   În nopțile de iarnă, după ce mama își termina ritualul de sub icoană, liniștea izvorâtă din luminița din vârful fitilului candelei se țesea ca un duh, ca o vrajă de tihnă și eternitate…
- Dormiți?, întreba tata, după un răgaz de reculegere.
- Nu, se auzea din patul nostru, al copiilor.
   Așa s-a depănat povestea lui Ion Căciulă Mare, poveste începută de el cu primele surori, după război, a cărei continuare au ascultat-o și copiii mei, până când… până când, într-un noiembrie cernit în cețuri, tata și-a plimbat pentru ultima oară palmele pe scoarța aspră a salcâmului, căutând locul prin care v-a fi absorbit, contopit, înveșnicit.

   Profesorul – înalt ca un stâlp de poartă, gros ca un voinic din legende, veșnic în costum, proaspăt ras indiferent de ora din zi ori din noapte, doi ochi negri ca două văpăi, obraji roșii, frunte imensă pe care mereu se mișca un cârlionț negru și greu, voce impunătoare, pas legănat, puțin aplecat spre o parte, partea pe care avea și pumnul adunat, așa ținea catalogul, într-un pumn care nu se desfăcea niciodată, așa scria, cu stiloul între degetul mare și pumn, așa răsfoia paginile manualului, așa mă trăgea de ureche, cu pumnul acela care se încleșta mai ceva ca o menghină…
   Domnului Profesor Ion Ionescu (așa îi spuneam toți, nu exista cuvântul tovarăș pentru dânsul, așa îi ziceau și părinții, la ședințe, așa i se adresa lumea, pe stradă) îi datorez normalitatea urechilor, aveam lobul drept mai scurt cu vreo cinci centimetri dar în patru ani de școală pumnul domniei sale a creat simetria, cu multă roșeață, durere și lacrimi… Dar știa dînsul ce știa, probabil avea și capacități energetice, pe acolo au intrat gramatica, sintaxa, morfologia, conjugarea, analiza textelor literare, extemporalele și tezele, adică Limba Română!

   Dirigintele – doi ochi albaștri cum nu am mai văzut vreodată, două farfurii de Horezu scăpate în găleata cu albastru de Voroneț, doi ochi bulbucați, cu vinișoare roșii, mereu în mișcare, mereu în căutare de fițuici, mereu în căutare de victime, cădeam secerați de privirea și de neprivirea lor, ardeau acolo sus, la catedră, de unde se mișcau ușor spre partea stângă a clasei, cea dinspre ușă, ca două proiectoare din filmele cu lagăre, se opreau asupra celui ce se făcea mic în așteptarea întrebării nimicitoare, “Ce a mâncat Ștefan cel Mare la Vaslui?”, victima transpira instantaneu precum vulcanii noroioși, răsfoia febril în minte pagini din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", apoi sărea la "Moara cu noroc", numele nu se potrivea și pace, mai făcea o tentativă slabă, ca o mână ieșită din valurile oceanului, de a deschide coperta "Moromeților" și ochii ăia adânci ca două galaxii continuau, încărcați de ironie și de bucuria agonizării vânatului, “zi, ixulescule!”, care, amar de pielea lui, era în celălalt colț al clasei, cu un zâmbet de satisfacție tâmpă întins ca o dâră de magiun de la o ureche la alta, “uite că habar n-are ăla”, i se vedea, i se auzea pur și simplu bucuria că moare capra altuia, apoi, în cele treisprezece milisecunde în care neuronul numărul 13.345 din lobul parietal drept decodifica înțelesul era deja târziu, mușchii coapselor catapultau trupul spre poziția în picioare, zâmbetul se trabsforma ca un fulger în groaza căutării în memoria auditivă, “care dracu’ era întrebarea?” și apuca să audă “aha, nu ești atent, ia un doi!”, și în liniștea tutankamonică se auzea scârțâitul stiloului împletind nodul notei, ca în "Pădurea spânzuraților"…
   Domnul Diriginte Dan-Valeriu Jebeleanu, coborât dinspre și dintre corifeii Literaturii, ne-a strunit cu ironia dar ne-a arătat imensitatea de miracole, născute și nenăscute, relevate și ascunse în paginile care ne urzicau și ne îmbătau, în același timp… Nu a fost egalat în galeria idolilor mei și nici nu mai e timp! Mă înclin, cu fruntea spre steaua lui!

   Ofer acest Premiu nepotului meu Ștefan, în speranța că va găsi o rezonanță, o scânteie, o sămânță din lungile nopți de iarnă, între zăpezile de altădată...