Enciclopedia Dacica

marți, 22 august 2017

Masca




  Privesc peste vârfurile brazilor. O noapte fără lună, fără nori. Stropii albi ai stelelor sunt împrăștiați peste pânza neagră a bolții, de parcă a vărsat cineva hârdăul cu lapte. Printre siluetele negre ale copacilor văd linia crestei, întunecată și ea. Acolo, pe vârfuri, sunt cetățile, ca niște uriași de piatră apărând valea ce duce spre rege. Poate-poate acolo sunt Fețele albe, parcă stâncile sunt gri, în ciuda beznei…

- Pssst!
  Cum naiba s-a strecurat? E în spatele meu și nu am auzit nimic. Al naibii spân, ce bine știe potecile și cum se strecoară, de parcă-i de-al nostru…
- Da, răspund șoptit, cu pumnul strâns pe mânerul cuțitului, fără să întorc capul.
- Vino la fagul căzut de la pietre, peste o vreme scurtă, cam cât ai bea o cană de vin…
  Atât! Nici foșnet de frunze, nici călcat de pas, niciun sunet, parcă-i stafie, spânul naibii… Îmi strâng blana la piept, iau bâta și cobor drept în față. Voi ocoli puțin, dar ajung la timp. Scot și plosca, în caz de dau nas în nas cu altcineva să pot justifica drumul spre apă. Știu de ce vrea spânul să ne găsim la pietre, acolo e susur și vorbele nu zboară departe, de fapt nu zboară deloc, rămân în urechi ca niște fluturi în tubul lor de pânză.
  Mă aplec peste apă, știu că e aici, n-am văzut, n-am auzit nimic, deși mi-am strâns ochii de parcă aș vrea să văd prin lemne, prin pietre!
- Rămâi așa, cu mâinile în apă, îmi zice, atingându-mă pe umăr. Mișcă plosca aia în sus și în jos. Mâine seară, când luna trece peste creasta golașă dinspre sud, să fii la cisternă, să faci treaba!
  Spânul bagă mâinile căuș în unde și își umezește obrajii golași, fără fir de păr. Cum și când își taie barba habar n-am, l-am văzut numai cu obrazul curat. Are părul tuns ștreașină deasupra frunții, se văd ciopliturile de foarfecă, fruntea înaltă, ochii adânci, uite că nu știu ce culoare au, nu ne-am văzut niciodată ziua, gâtul ca de taur, mânile sunt ca două trunchiuri de fag, cred că mi-ar răsuci gâtul ca la pui… Nici eu nu m-aș lăsa ușor, dar mă mir cum e așa vânjos și reușește să se strecoare ca năpârca.
- Mâine seară? Dar nu-s eu de strajă! Și la care cisternă? Aia a satului sau la noi, la oaste?
- La voi! Găsești tu o cale să te descurci! Gata, începe! Când zorii vor clăti marginile nopții, îi luăm ca din oală, pe toți!
- Pe toți? Până veți răsturna toate cetățile, de-a lungul văii, vă trebuie ceva vreme, poate cât între două schimbări la față ale lunii, pe puțin!
  Simt că mă privește, simt că am vorbit cam mult, ca și cum aș fi vrut să aflu ce nu trebuie. Îi simt încrederea în mine și în ceea ce se va întâmpla, când rostește:
- Nu venim pe vale, venim de sus, de peste tot și peste tot! Nu ești tu singurul de-al nostru! A, am văzut că nu ai umblat deloc în scorbură, îs toate pungile acolo, asta mă face să fiu liniștit, nu ești lacom, nu ești iute la câștig și la cheltuială, o să fii bine primit în cetate, când se vor schimba lucrurile. Și un scaun în forum.


  Forum... Un senator vorbea de la tribună, gărzile străluceau în soare, lumea forfotea, asculta, mânca turte cu miere, bea bere...
- Mai ții minte berea aceea de secară? Zice spânul.
Am tresărit și, pentru prima oară, am întors capul spre el. Avea fruntea în pământ, gluga îi acoperea orice trăsătură.
- Da, continuă el, erați mai mulți elevi ai preotului vostru, veniserăți să ne cunoașteți obiceiurile, istoria, zeii... Și noi eram cu îndrumătorul, chelul acela cu o mulțime de suluri sub braț, ne oprisem la aceeași tarabă, tu voiai o singură bere, ușor verzuie, ușor tulbure, erai la a treia glajă, râdeai, te clătinai, vorbeai și râdeai zgomotos, dar ochii îți erau atenți, nici urmă de lucire, de apa bețivului, de clipire greoaie a pleoapelor...
- Mi-ai dat cu cotul peste glajă, ai spart-o și te-ai oferit să-mi aduci alta și să plătești paguba, cârciumarului... Ai făcut un tărăboi în spate...
- Da, că am vrut neapărat bere verzuie, și nu era nicăieri așa ceva. Toți se fâstâceau, m-am prins și am dat cu pumnul în mese: dacă nu apare berea mintenaș în fața ta, praf îi fac... Care va să zică oamenii de acolo erau de-ai voștri. Aveai băutură prefăcută! Am păstrat pentru mine asta și mi-a prins bine. Uite cum ne reîntâlnim!
- Aveai o barbă numai câlți, mai răsucită ca a grecilor pictați pe vasele aduse de la marea cea neagră!
- Aveam! Alte timpuri, alte nevoi! Gata! Am vorbit cam mult, dar în câteva zile vom păși alături pe drumul vostru sacru!

  A dispărut de parcă s-a topit în văzduh! Am băut îndelung din ploscă, am umplut-o iar și am pornit la deal, spre zidurile pierdute în întuneric, pășind ferit, dar ca un om care nu vrea să trezească câinii, nu ca un tâlhar. Ziua m-a prins numărând crăpăturile din scândurile tavanului.
  Pe la prânzul cel mic intru pe poarta cazărmii, cu o blană de oaie făcută sul și aruncată pe umăr.
- Stai! zice straja. 
 - Stau, răspund. Și stau.Vine căpetenia grupei. Mă privește parcă dintr-o parte, parcă și-ar face datoria până la capăt, parcă e încurcat, suntem vecini și cumnați. 
- Cei cu tine?
  Pun blana lângă gard, pe un petec de iarbă, o desfășor cu vârful opincii, îmi dau jos pieptarul de piele, îmi scot cămașa din brăcinari și o ridic.
- N-am nimic, fă-ți treaba așa cum se cuvine. Apropie-te și verifică tu. Vreau doar să schimb blana de pe patul din cazarmă, poimâine îs de strajă și acum plec în sus, după lemne, cu vecinul din spate, n-oi avea timp la întoarcere. Plec imediat.
- Bine, grăbește-te! Aci stau până pleci!

  Pornesc cu pași mari și apăsați. Intru în căsuța de lemn, în partea stângă sunt cele trei paturi ale celor ce fac de strajă la cisterna cazărmii. Patul vărului meu, cel ce va intra de pază peste puțin timp, este în centru. Are la căpătâi o laviță joasă, pe care stau strachina, lingura de lemn și cana de lut, crestată cu linii în zig-zag, face asta când se plictisește. Bag mâna în păr, scormonesc printre vițele încurcate, găsesc firele de piciorul-cocoșului, le fărâm bine între degete și presar pulberea în cană. Scutur cana în palmă, e suficient ce-a rămas lipit pe interior și suflu restul pe jos. Iau pielea de oaie de pe patul din dreapta și o arunc pe podea, cu blana înspre lut, o pun pe cealaltă, o aranjez puțin apoi o calc pe cea de pe jos și o frec cu piciorul, ca să fie cât mai murdară, o iau ca pe o piele de dihor împuțită, adică o târ după mine și ies. Cumnatul era tot în poartă, cu ochii în direcția mea! Ne strângem mâinile și ne despărțim.

  Ajung acasă și îl văd pe vecinul din spatele curții învârtindu-se în jurul căruții, cu o mână băgată sub brâu și cu cealaltă scărpinându-se în ceafă.
- Ce pățiși, fârtate?
- Uite făcuta nefăcută, na! Dihaniile astea de roibi au rupt ștreangurile și duși sunt! Ui' la ei cum au frecat sfoara de lotrie până s-a rupt, parcă au gândit ca omu’, nu ca animalu’!
- Lasă că nu-i pagubă, nu-i iarnă să-i rupă lupchii, om mere după gătieje al’dat'! Numa’ bine că am de reparat niște opinci și oi și găti ceva de îmbucătură, mâine îs de veghe și nevasta îi la ai ei, îi beteagă a bătrână...
S-auzim de bine, vecine, și nu te-ngrijora, or veni ei înapoi când le-o fi de un pumn de grăunțe, li s-o acri de iarbă și apă!


 Când da să scapete ziua, aud bătăi în poartă, apoi aceasta se deschide larg, grăbit și zgomotos, semn că nu-i de șagă cu cel ce intră!
- Hăi! se aude o voce groasă.
Ies în ușă, mirat și surprins.
- A luat foc undeva? Arde la mine în curte și n-am simțit fumul?
- Arde pe dracu, ard mațele celui de strajă, poți veni în schimbul lui?
- Ăăăă...
- Lasă că n-am venit să te-ntreb, ai femeia plecată, la lemne n-ați pornit, hai și intră de veghe, poate se drege amărâtul ăla până mâine!
- Uh... Stai să-mi fac straița, mintenaș merem!

  Seara se strecoară printre trunchiuri și ziduri ca o invazie de furnici. Sus, în cetate, se aud vocile celor de pe zidurile casei regelui, apoi cei de pe zidul de apărare; în satul micuț zgomotele sunt aceleași, dintotdeauna, femei dojenind copii, bărbați suduind, căței chemând luna... Jos, la temple, forfota nu încetează niciodată, făcliile ard, preoții se roagă, femeile (“alesele”, cum le zicem noi) stau pe lângă coloane, se învârt în jurul marelui preot, ținând aproape tot ce e necesar ori pregătesc cele de cuviință pentru alifii, leacuri, făclii ori hrana zeiască.
  Acum e timpul! Patrula a trecut, agale, privind în toate părțile. Imediat oștenii vor servi masa de seară, se vor spăla și vor intra la odihna de noapte, cu excepția plantoanelor. Iau turta din straiță, o zgârii cu unghia, atent, o desfac în două fețe și scot din mijloc masca de lut. Despic o așchie din coada lingurii și merg la gura cisternei, în cara apa gâlgâie din tuburile de piatră, izvoare captate și aduse aici. N-am avut timp să-i modelez gura dar nu-i bai, dacă tot nu vor auzi și nu vor vedea, poate că niciunul nu va striga! Împung ochii, fruntea, nasul, urechile, obrajii. Vorbele-mi curg șuvoi! Nu pot face gesturile obligatorii dar închid ochii și-mi închipui că sunt acolo, sus, aproape de duhuri, atingându-le, auzindu-le. Mă aplec repede și las masca să alunece pe lângă peretele cisternei, îmi umplu cana cu apă și mă ridic, pășind arar, cu ea în mână, ținând-o aproape de piept, grijuliu să nu vărs nicio picătură.

  Noaptea coboară. Trece iar patrula.
- Ce-ai cătat la cisternă?
- Mi s-a părut că aud un plescăit, m-am uitat să nu fie ceva căzut, vreo pasăre ori vreo dihanie, să strice apa noastră! Dar n-a fost nimic, uite, am luat o cană și am băut, e bună, bună...
- Bun așa. Ai de grijă pe mai departe!
- Asta mi-i datoria!

  Cu fiecare coborâre a stelelor dincolo de creastă, liniștea-i mai adâncă. Parcă niciodată n-am auzit frunzele fagilor ori bufnițele întinzându-și aripile! Și satul e, parcă, mai tăcut! Doar sus, în cetate, străjile cheamă regulat, așa cum le e slujba! Ei au altă apă, asta coboară și în sat...
  Miroase a izmă, a cetină, a depărtare...

  Noaptea se face franjuri pe poale, sfâșiată în ramurile copacilor negri. Luna e acolo, mai jos de creastă, urcă pieziș spre golul acela de piatră, unde doar turnurile se întrezăresc pe orizont. Va ieși imediat, sprijinită într-un cot pe stânca rece. Ziua va veni și ea, peste o vreme, cam cât ai tăia doi brazi zdraveni.
  Timpul trece al naibii de încet, e beznă dar oricum nu văd nimic, parcă am ochii invers, parcă văd gânduri. Lipia e tot desfăcută în două fețe, în miezul ei adâncesc găvane de hârcă...
  Niciun semn, niciun zgomot, doar un șuier scurt și dintr-odată soldați negri au sărit peste zidul de piatră, ca niște păianjeni! Nicio strajă n-a dat semn, niciun alt sunet, de nicăieri, apoi mi-a apărut în ochi o față spână, fără barbă, cu părul retezat ca o streașină, n-am apucat să spun nimic pentru că o ghioagă scurtă m-a izbit în creștet...

  Cădeam în hău, holbându-mă la o lună ca o mască, ori la o mască rotundă ca o lună ce plutea deasupra mea și mă privea, tăcută, tăcută...
*****

 Despre masca reală citiți aici: Enciclopedia dacica.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu