miercuri, 6 septembrie 2017

Deceneu


E toamnă. Zamolxe a dat rod în vie,
Pe Maris trec brodini cu aur din munți,
Mi-e barba mai lungă și mai colilie,
Se-aude-n cetate cum freamătă nunți.
Pe Vârful lui Pătru albește a brumă,
Prin văi sună clopot de oi ce se-ntoarnă,
Din nourii gri Zeul vrea să ne spună:
- Să bem, Singidava! E toamnă!


duminică, 3 septembrie 2017

Omul invizibil

Mă însoțește de mult timp.
Îl știu, îl știu bine, uneori îl înțeleg, uneori mă mir de ce e și mut...
Nu mai reacționează așa cum o făcea cândva pentru că a înțeles că e inutil, ceilalți nu au ochi pentru... ceilalți, toți poartă ochelari "cu oglindă". Din păcate, oglinda e pe interiorul lentilelor și fiecare își vede prorpiul chip ca și cum ar fi proiectat pe umerii celui din fața sa... Nimeni nu-l acceptă pe Celălat așa cum este, nu, fiecare vrea să-i transmită că NUMAI AȘA E BINE, cum (se) vede el pe oglinda interioară a ochelarilor.

Când a devenit invizibil? A fost o eroare în atelierul unui savant ori genele aveau acest cromozom care a crescut lent?

Ce este ciudat, poate cel mai ciudat, este faptul că intră în vorbă cu persoane necunoscute și are impresia că există și material, că poate fi atins, că ocupă un volum în spațiu, dar iluzia nu durează mult, cromozomul "i" declanșează o reacție în lanț și imaginea holografică se dizolvă în aer.

Poate că e, totuși, un cromozom. Îmi spunea, într-o seară amară, cum își privea tatăl și parcă nu-i venea să creadă! Tatăl era oțel călit, trup și spirit! Ochii verzi-cenușii priveau ca lama briciului, dar când râdea, ochii erau ca stelele, și râdea mult cu întreg corpul, cu umerii, cu pieptul, cu fața brăzdată de oboseli, cu fruntea-i arsă de gânduri, cu obrajii urcați în riduri spre pomeți... Nu avea nevoie de forța mușchilor de sub cămașa decolorată de spălări, era suficient să ridice fruntea și să privească spre cel ce trebuia admonestat și liniștea ce cobora grăbită spunea totul! Și se întâmpla și acasă, când voia să mustre un copil, și la muncă, în echipa din care făcea parte. Ei bine, omul acela dur și plin de haz, la bătrânețe era un ghem mare de liniște, de blândețe și acceptare. Nu, nu devenise invizibil, Doamne ferește, dar era altul! 

- O fi la mine o transmutație mai profundă? se întreba omul invizibil, desenându-și gândurile pe aburul amintirilor.

Prima întâmplare pe care încă nu și-o poate explica este cum de a devenit el oaia neagră într-un colectiv în care se integrase fără probleme, așa cum se integrase, și până atunci și după, în toate grupurile cărora li se va alătura.

- A zis D. să-i faci bocancii! 
Așa a început drumul spre nicăieri, cu o afirmație banală.
- De ce eu? Tu ai obligația asta.
- Să nu zici că nu ți-am spus, a rostit N., coleg și prieten, retrăgându-se.
De a doua zi a început iadul. Era un elev bun, era un coleg bun, participa la brigada artistică, la cenaclul orașului, la gazetă, se împrietenise cu bucureștenii (vi se pare ușor? Câte cazuri știți de băieți de la țară, săraci, care să fie prieteni cu bucureștenii, băieți isteți, deștepți și cultivați?), de fapt era prieten cu toți (e, erau și excepții, unul mai în vârstă, care îl trata ca pe un mucos și unul - tot mai vârstnic!- care nu suporta mirosul de țărani!), doar șefii îi voiau pielea pe băț și nimic altceva... 
Atunci a remarcat că undeva, adânc, s-a produs o ruptură, că se divide ca între oglinzi paralele, că o imagine încearcă să meargă mai departe în timp ce dublura trebuia să poarte un război nedorit, neprovocat, nedrept chiar, pentru că ei, șefii, aveau tot arsenalul posibil și imposibil în timp ce dublura avea doar dreptul la tăcere... Nouă zile de tăcere, închis pe nedrept. Unde ești, D.? Am văzut în profilul tău că ai șapte mastere și doctorate în psihologia individului, grupului, maselor, galaxiilor... 

Începutul și finalul de carieră sunt înnebunitor de asemănătoare. 

Intrase pe poarta cazărmii într-o ținută impecabilă, cizme, centură, mănuși, ceafa albă (adică tuns, nene, nu glumă!), mânat de idealuri, de dorința de muncă, de curiozitatea descoperirii unui nou univers. 
- Eram "ciudatul", îmi zice, toți ceilalți mergeau cu cascheta sub braț, descheiați la nasturele de la gât, cu cravata lăbărțată, aveau cârlionți la părul de pe ceafă (vai, ce oroare!!!), în timp ce eu mergeam ca robotul... Imediat a ieșit la lumină cromozomul "i". Făceam instrucție cu soldații, eram responsabil cu toată tehnica de specialitate, eram tot timpul cu ochii pe sectoare! Râvna mea a dat roade, adică orice era de făcut, eram pus să fac! Mă rog, nu făceam eu curățenie, eram responsabil, în timp ce colegii jucau șah, fumau ori pur și simplu mă priveau! Oare mă și vedeau?

Am ieșit pe poarta cazărmii ca victimă a acestui ciudat cromozom. Dosar fără o cută măcar, prezent la toate partidele de pescuit, la tenis de masă, la bere, dar când a trebuit să fie cineva avansat - pac! - s-a activat "i"-ul și, fiind invizibil, normal că a fost altcineva alesul... 

Doare al naibii dar trebuie să spun că și în familie a fost la fel. A trebuit să treacă mulți ani de la despărțire ca să aud că, de fapt, am fost un nimeni...

- Poate că nu e chiar așa, zic.
Își întoarce fața spre zări și tace.
Apoi mai tace încă vreo oră, se foiește, mai tace puțin și spune, cu fața tot spre nicăieri:
- N-am cerut nimic, niciodată, de la nimeni.  Am încercat să ofer ceea ce am și ceea ce pot, dar am trezit numai nemulțumiri. Sunt multe de spus. La ce bun? Îl văd pe tata, zâmbind trist de sub ochii stinși.

- Păi sunt conștient că nu sună bine, dar măcar ai găsit liniștea, ca și taică-tu.
- Găsit pe dracu', Doamne iartă-mă... Fugisem departe de oameni, eu, Dumnezeu, balta și cerul! O liniște de început de lume, tulburată doar de țipetele cârdurilor de păsări călătoare ori de coada știucilor amețind bibanii... Șeful se mirase, "vrei mata să mergi acolo? Se vede de departe că ai altă stofă, să știi că o să fie greu"! Și a fost. Nu vâslitul, l-am deprins repede, făcusem răni de la mânerele groase, apoi aveam un fel de copite dar invers, cu partea cornoasă în palme, nu pe dinafară! Sau gerurile, când făceam focul cu lemn de salcie într-un godin micuț, căldura ținea exact atât cât ținea și flacăra plăpândă ca lumânarea, apoi somnul biruia și mă trezeam tremurând lângă metalul rece... Ori când băgam năvodul în timp ce în jur totul scârțâia de ger, chiar și aerul! Săreau stropi din baltă și înghețau pe năvod, pe barcă, pe mâini, pe sprâncene... Dar nu asta a fost cel mai greu, asta era așa, ca un film 3D, ca un basm, greul cel mare a fost când l-am auzit prima oară pe șeful spunându-le unor pescari veniți să se relaxeze: "Îl vedeți p-ăla? A fost mare sculă, ia să vezi ce-i fac!", și mă trimitea după țigări, mă punea să-i spăl mașina, ori m-a luat acasă la el, la curățenie... Ce am făcut? Nimic, am tăcut, am plecat...
Ba una și mai de neînțeles. Lucram într-o structură al naibii de riguroasă, ocupam a cincea funcție ca importanță (nu, nu e vorba de laudă, spun asta ca să înțelegi tu ce nu am înțeles eu), și structura nu era o echipă de să-i numeri componența pe degete, nu, era de nivel remarcabil, suficient cât să vină televiziuni centrale pentru reportaje lăudabile, nu pentru senzațional. Bun, totul, până când am început să-i aud pe cei din jur dându-și coate. Pentru că șeful (mare om, mare caracter, fără glumă!) ba mă trimitea să-i duc geanta la mașină, ba mă ruga să-i aduc o cană cu apă, ba chiar să mut un tablou din biroul dânsului...
- De ce eu? am îndrăznit să ridic un pic perdeaua tulbure.
- Te deranjează? 
- Nu, o fac cu plăcere, dar mă întreb de ce eu, de vreme ce avem meseriaș, aveți secretară, iar rolul și locul meu în instituție ar cam fi altulele...
Să-ți mai spun ce tăcere a urmat?

- Nu, chiar cred că nu e nevoie. Dar astea-s mai demult, acum, ziceam, acum, aici, ești liniștit.
- Da, sunt, l-aș mânia pe Dumnezeu să spun altceva, dar...
- Mi-era teamă de acest "dar". Nu cumva e doar o obsesie?
- Poate fi. Cum îți explici că efectiv vreau să ajut, DAR nu mai mult decât pot? Uite, domnul B. Merg să-l ajut odată, apoi altă dată, apoi devine obișnuință. Eu efectiv ajutam, avea om la lucru. Apoi omul acela a dispărut și am rămas eu bun de corvoadă! 
- Domnu' B,. îndrăznesc să îngaim, am o vârstă, am probleme cu mijlocul, cu ceafa, nu pot căra, singur, o remorcă de lespezi de lemne, uriașe, care trebuiau urcate în roabă, apoi împinsă roaba la deal, spre locul de depozitare, apoi lemnele aranjate... Dânsul mă ajuta doar la aranjat, având (realmente) probleme cu picioarele. Crezi că m-a auzit? M-a privit, dar nu m-a auzit și, mai ales, nu m-a văzut! 

- Păi parcă nu mai mergi...
- Păi parcă nu mai merg, l-am refuzat de două ori și de atunci tonul dânsului a devenit rece, distant, ușor "de sus", adică, încerc eu să traduc, "de când omul invizibil discută de la egal la egal cu noi?"...

- Uf...
- Da... Deunăzi, un alt domn, un reprezentant al culturii contemporane (nu, nu glumesc), îmi cere recomandări, mă prețuiește ca persoană (să vezi dedicația de pe cartea Domniei sale!), îmi spune că-și dorește ca eu să scriu, pentru că... mă rog, "pentru că", dar în realitate mă pune să fac lucruri care nu concordă cu vorbele.
- Ah, da, știu, "Minciuni pe canapea".
- Da, exact. Văd că mă cunoști.
- Da, fir-ar... Și?
- "Mă priviți greșit", i-am spus, cu tâmplele zvâcnind. "Greșiți, meseria m-a învățat să privesc". "Atunci mă vedeți greșit", am spus. Doamne-ajută!