marți, 16 iulie 2019

Cetatea




  Am ajuns în oraş după ce soarele se retrăsese dincolo de perdelele roşii ale apusului. O localitate obişnuită, poate un pic prea lipsită de viaţă. Puţini trecători, şi mai puţine maşini. Doar două terase deranjau liniştea cu voci care trădau vârste de maxim două decenii. Uneori se auzeau râsete scurte.
  Eram obosit. M-am retras în camera de hotel banal, fără somptuozităţi în mobilier şi fără excenticităţi în aparatura electronică. Totul decent, ca şi preţul cazării.
  Pe noptieră văd un pliant intitulat “Cetatea” şi îl răsfoiesc, aşteptând moleşeala adormirii. Oraşul e mic, doar trei străzi principale, celelalte fiind străzi mici sau chiar străduţe. Clar, orientarea nu va fi dificilă.
  Cetatea (chiar este o cetate!) se află la marginea oraşului, acesta fiind, practic, alungit pe lângă râul cu acelaşi nume. De la hotel la locul dorit înseamnă o traversare de-a latul, câteva minute cu maşina sau cel mult o jumătate de oră de plimbare la pas. Aleg ultima variantă, pentru că am destul timp la dispoziţie. Sting veioza şi mă afund în pernă.
  După ce îmi beau cafeaua de dimineaţă, iau pliantul cu mine şi pornesc în expediţie. Oraşul e curat, aerul e tare, aşa cum mă aşteptam şi cum mi-am dorit. Excursia va fi şi o bună ocazie de a-mi oxigena intens sângele. În zonă nu sunt obiective industriale, aşa că puritatea atmosferei este aproape sigură. Mă bucură ideea administraţiei de a marca traseul de la hotel până la obiectiv, practic nu am nevoie să întreb pe nimeni! La fiecare colţ de stradă este un panou vizibil cu săgeata indicatoare şi cuvintele “Spre Cetate”. Sunt şi surprize uşor  neplăcute. Dacă trecătorii sunt tot foarte rari, iar maşinile şi mai rare, terasele par că nu mai au locuri libere! Ici-colo, văd câini fără stăpân, ceea ce este incredibil pentru o localitate din Ardeal. Iarba este netunsă şi prea multe deşeuri nu au nimerit în coşurile de gunoi. Maşinile sunt parcate parcă în dorinţa de a da cu tifla autorităţilor locale şi pentru a preciza diferenţa de statut între cei care au autovehicule şi ceilalţi, nişte anonimi numai buni de ignorat... Tot în Ardeal suntem? Da, aşa cred, nu am trecut prin cine ştie ce găuri de viermi... Sau şi Ardealul are viermi? Parcă simt un gust amărui când ajung la Crucea Viilor, locul de unde sunt promise adevărate incursiuni în istorie. Da, e inedit, e superb, dar strada nu are trotuare! Sau sunt neamenajate, un adevărat tur de forţă pentru glezne şi pentru pantofi!
  Dar să rămânem la excursie, poate neajunsurile se vor pierde în extazul celor ce vor urma.
  La Crucea Viilor e loc de parcare suficient. Sub nucul generos în ramuri este un cort din pânză decolorată. Un dac bătrân stă pe un scăunel cu trei picioare. Are pileus gri cu o bordură cânepie, o cămaşă verzuie peste care atârnă o pătură cadrilată, maro cu alb. O centură îi strânge mijlocul. De ea atârnă o teacă de piele, din care se vede mânerul de lemn al pumnalului curb, dacic, denumit „sica”. Iţari albaştri şi opinci din piele groasă, aşa cum se văd pe columna de la Roma. Barba tăiată şi părul retezat scurt întregesc un portret foarte apropiat de imaginile întipărite în mintea noastră despre străbunii daci. De cealaltă parte a cortului stă o femeie, care împleteşte brăţări din nojiţe de piele neagră şi maro. Pe o măsuţă are fibule de vânzare. Este îmbrăcată într-o rochie largă, despicată la mâneci, adunată în cute la gât, strânsă pe mijloc cu o curea împletită. Peste şolduri are legată o bucată de pânză cu ciucuri, de culoare albastru-închis. Rochia are o culoare care oscilează între gri şi albastru-deschis. Opincile sunt din piele subţire, tăbăcită.
  Pe un panou mare scrie: “Plecarea se face la fiecare jumătate de oră, în grupuri. Vă rugăm să mergeţi pe trotuar şi să respectaţi indicaţiile primite. Programul de vizitare este duminica, între orele 09.00 – 14. 00. Vă mulţumim!
  Când mai erau cinci minute până la ora de plecare, moşul s-a ridicat, a tuşit, a înălţat mâna şi a spus:
- Bună ziua, stimaţi oaspeţi! De aici începe traseul de vizitare a Cetăţii Singidava. Faceţi ce vă spun şi veţi fi încântaţi de cele văzute, vă asigur! Veţi călători adânc în Istorie, printr-o natură curată şi frumoasă. Mergeţi încolo (şi arată cu braţul coborât de-a lungul străzii) până la celălalt dac, de unde începe urcarea!      Doamne-ajută!
  A scos un corn de bou de sub curea şi a sunat lung. Aerul s-a umplut ca de vaer, ca un fior de frig sau de teamă. De la poalele dealului, din capătul celălalt, nevăzut, al străzii a răspuns alt sunet de corn, mai înalt, ca un zbor de ciocârlie.
- Acolo mergeţi, dragii moşului!
  Am pornit. Spre stânga vedeam grădini cu porodici. În dreapta se înălţa dealul, brăzdat de rândurile de viţă de vie, din care ieşeau parii ca nişte ţepi uriaşi de arici, sau ca trunchiurile de copaci tăiate de războinicii bărboşi ai lui Decebal, ca să-i înşele pe romani în privinţa numărului de oşteni. Lipseau cuşmele din vârful parilor, pentru ca scena să fie identică. Pe alocuri, în stânga, vederea se lărgeşte peste oraş, până în zarea străjuită de dealurile Pleşa şi Teiul Zânei. Casele au acoperişuri de ţiglă. Două turle de biserică se înalţă, zvelte, în aerul strălucitor. Grauri cântă stând sus, pe sârmele reţelei electrice. Rar trece câte o maşină. Din faţă vin patru vaci, călcând rar, legănat, ca o dovadă că aici timpul curge încet spre foarte încet. Dealul din dreapta, în vârful căruia trebuie să ajungem, este sprijinit de un zid de piatră, peste care curg vreji de muri şi de hamei. Da, e frumos, e parcă o excursie departe de viaţa trepidantă şi obositoare a vremurilor noastre.
  Când se termină zidul de piatră, după o casă care stă, ţanţoşă, pe creasta zidului, este o poartă de lemn, mare, impunătoare. De o parte şi de alta sunt doi daci ca două statui, cu scuturi vopsite în simboluri doar de ei ştiute, cu falxuri care atrag privirile. Săbiile astea curbate au îngenunchiat mulţi romani, la vremea lor! Dacii au zale din verigi de fier, apărători de braţe, coifuri, opinci şi bucăţi de pânză groasă, din lână, în jurul gleznelor, legate strâns cu nojiţe. De stâlpii porţii sunt sprijinite două suliţi. Un al treilea dac, purtând pileus şi o mantie albă, cu cornul din care răspunsese moşului de la Crucea Viilor în stânga, salută şi zice:
- Bun venit la cea mai veche cetate dacică descoperită până acum! Urmaţi traseul marcat de aceste pietre vopsite cu roşu. Poteca va urca până pe acel bot de deal, pe un traseu şerpuit, iar de acolo va urca la Cetate, unde sunteţi aşteptaţi. Vă rog să mergeţi grupat, ajutaţi-i pe cei mai slabi sau mergeţi în ritmul lor.    Doamne-ajută!
  A sunat de trei ori, scurt, din corn. De sus, ca din văzduh, a venit răspunsul identic!
  Pe măsură ce urcăm, nu-mi venea să cred ce panoramă se deschidea în faţa ochilor! Oraşul se desfăşura ca o hartă sau ca o machetă de la Facultatea de arhitectură. Dealul Drăgana, Dumbrava, Ţara vânturilor, valea Mureşului, Munţii Metaliferi, toate se ridicau, se apropiau, de parcă voiau să ne salute! Dealul era plin de cimbrişor, de brusturi, de sânzienem de fragi, de mulţimi de alte flori. La jumătatea urcuşului e un loc drept, un mic platou. O cruce de fier şi o băncuţă de lemn te îmbie la popas. Priveliştea te încântă! Aparatele foto declanşează neîntrerupt.  Suntem la jumătatea drumului. Indicatoarele ne îndrumă prin pădure, spre vârf. Poteca e mai abruptă, dar practicabilă. După ultimii copaci, apare Cetatea Singidavei! O poartă cu stâlpi din bârne masive, cioplite cu toporul. Un gard din mesteceni despicaţi împrejmuieşte locul unde, acum mai mult de două milenii, se înălţa acest bârlog al lupilor. Un dac masiv ne aşteaptă. Pileus, barbă neagră, scurtă, cămaşă cu mâneci scurte, din care ies două braţe zdravene, cu încheieturile învelite în apărători din piele neagră. Pătură pe umeri, prinsă cu o fibulă de alamă. Centură lată, din piele, corn, sica. Ţine în mână o bâtă zdravănă, cu mânerul sculptat. Lângă stâlpul porţii, scutul şi suliţa. Un câine legat de gard ne priveşte cu atenţie. Un panou mare, înalt şi dublu ca lăţime este plin de informaţii, desene şi text. Dacul ne vorbeşte de vremea de dinainte de Burebista, de poziţia dominantă asupra văii mijlocii a Mureşului, despre legătura vizuală cu Măgura Uroiului, cu Vârful Lupţa, Vârful lui Pătru, cu Pleşa, cu Piarta Craivii. O lecţie remarcabilă şi atractivă de istorie, despre strămoşi.
  Pe o măsuţă sunt brăţări din piele, fibule, brăţări, coliere, pileusuri, straiţe, opinci, pliante, mici obiecte artizanale care au legătură cu locul, zona, vremurile. O dăciţă într-o rochie de culoarea jirului ne priveşte cu ochi vii şi ne îmbie să ne apropiem. Preţurile sunt mici, banii se pun într-o oală de lut. Vor fi folosiţi pentru continuarea reconstituirii cetăţii. Nu reconstrucţie propriu-zisă, ci machete, imitaţii care să ţimă trează curiozitatea noastră, a vizitatirilor!
  Dacul ne arată poarta cealaltă a cetăţii, spre vest. Pe acolo plecăm. Cum trecem de ea, o altă prezentare “de epocă”! Un morman de pământ, un car de lemn cu loitre arcuite, cu nişte roţi mari cum nu am mai văzut, o movilă de buşteni, ca un rug, un vas mare de lut, obiecte de ceramică, un panou imens cu schiţa cetăţii şi cu locul acesta, în care ne afşăm acum, marcat distinctiv. Aici a fost descoperit cel mai important mormânt din perioada dacică, un mormânt al unei căpetenii importante, dacă nu al unui rege!
  Ne întâmpină un alt dac, impozant ca statură şi echipament! Coif strălucitor, zale din solzi metalici, o spadă mare atârnată de o curea petrecută peste umăr, în diagonală, într-o teacă metalică modelată în figuri simbolice. O centură lată din piele, bătută în ţinte metalice, de care e prinsă teaca pentru pumnalul curb, nobiliar, un corn masiv, o pungă din piele în care ţine bani şi alte marafeturi. Pe sub zale are o cămaşă lungă până la genunchi. O barbă nerasă de două zile, ochi albaştri, pumnul încleştat pe mânerul sabiei. De sub coif răsar stropi de sudoare care au un traseu fix, până la vârful nasului. Pe o măsuţă sunt multe obiecte care imită probabilele vase sau podoabele care vor fi fost puse în mormânt, alături de cărţi groase, de istorie: tracii, seniorii războiului, armele dacilor. Sunt şi planşe, una despre situarea mormintelor şi materialelor găsite, alta arătând cam cum ar fi arătat căpetenia îngropată acolo. Se vede şi o carte de poezii, semn clar că dacul acesta trăieşte în două lumi simultan, cea a istoriei şi cea a literaturii, lumi care nu se exclud, ci se completează.
  Ne vorbeşte cursiv şi pasionat, mai mult de o oră, despre triburile dacilor, despre marele popor trac, despre regatele lui Burebista şi Decebal, despre importanşa cetăţii Singidava în repertoriul moştenirii dacice, despre cei care au descoperit tezaurul de la Cugir!”
  Aproape că nu vrem să se termine această etapă, dar suntem îndrumaţi să coborâm pe o pantă destul de înclinată, spre ultimul loc al traseului de vizitat: un templu dacic!
  E doar o presupunere, e doar o machetă, dar personajele şi ritualul ne fascinează! Un foc arde în mijlocul unui cerc făcut din pietre. O alee în spirală, marcată tot cu pietre, duce la un altar improvizat dintr-un butuc imens, altar pe care ard lămpi de ceramică, pline cu ulei. Căni cu apă, boluri cu sare, grâu, ştergare, un vas cu vin, toate formează recuzita de care se ocupă o preoteasă îmbrăcată în alb. Aceasta merge periodic la foc, presărând ceva asupra lui, apoi se întoarce la altar, unde rosteşte incantaţii cu voce scăzută, cu braţele desfăcute, cu capul pe spate, cu ochii închişi. Are straie care atrag privirea. Ceva mai departe, femei şi copii stau în iarbă, privind, ascultând. Unii bat uşor în tobe făcute din piei neargăsite, întinse pe trunchiuri scobite în interior, alţii cântă uşor din fluiere, câţiva bat uşor din palme, într-un ritm lent. Pare o scenă dinntr-un film. La marginea pădurii e un car de lemn cu laturile acoperite de lepedeuri şi de blănuri de animale. Aici, doar în ultima duminică a lunii, se aprinde Focul lui Zamolxe, sau Focul Lupului Alb, înconjurat de iele îmbrăcate în straie albe.
 Pădurea de pini, pădurea dinspre Romoşelu, Dumbrava ca o pictură naivă, cu plantaţii de vii şi cabane de lemn, dealul de pe care am coborât, platoul pe care era, acum două mii de ani, satul dacic, toate creează o atmosferă fascinantă, o atmosferă veridică a vremurilor trecute!
  Felicitări, Cugir! Cetatea merită vizitată de câţi mai mulţi turişti!

marți, 14 mai 2019

Ferment cultural



  Nu scriu eu, emoțiile trec direct din multiversul evenimentului încheiat în urmă cu câteva ore pe "hârtia" blogului!
A fost impresionant, un eveniment cultural în cel mai înalt sens al cuvântului!

  Doamna profesor Luminița Cebotari a lansat în Cugir, la Centrul Cultural, cartea "Fermentul expresionist în teatrul blagian". 

   Afișul spune totul despre invitați, eu vreau doar să-mi exprim bucuria pentru expunerile clare și plăcute, pentru prezentarea "de clasă" și despre publicul care a ascultat "ca în biserică" și a avut ce asculta!
Recitaluri de excepție!













  


 







 
  



 Felicitări, doamna profesor, felicitări, Centrul Cultural, felicitări, cugireni!

miercuri, 17 aprilie 2019

Războinicul și Poezia


    
     "am fost sigur că sunt un om bun
                                                          dar până la tine nu am avut dovada!"

Columna din om

  Încercăm să fim nemuritori! Visăm, dorim, ne zbatem, în lumină sau în spatele frunților! Zeii Olimpului sunt proiecții ale gândurilor noastre intime, reflectate pe pânza Posibilului sub forma legendelor! Unii reușesc, rămânând în Pantheonul umanității, alții încearcă toată viața, până când se retrag în capsula timpului, mascată într-o cutie lunguiață de lemn, purtând în suflet columna la care au trudit sub soare!
  Uneori ne intersectăm clipele, privirile și rămânem la suprafața ca de lac în lumină, fără să bănuim complexitatea luxuriantă a zbaterilor din adâncuri!
  Alteori judecăm greșit, victime ale prejudecăților! Cum poate avea aspirații stelare un zdrahon care ține în dreapta falxul și în stânga cupa cu vin? Care vorbește deocheat și persuasiv despre Femeia care-l privește și-l așteaptă? Pare sclavul clipei, un "carpe diem" perpetuu, un dac în eternă pendulare între curtea plină cu oi și viței, promisiuni ale unor mese pantagruelice, casa în care femeia este fuior, fior, furnal și făgăduință și incursiunile de dincolo de Istru, fie el apa cea lungă și lată dincolo de care sunt cetățile încărcate de posibilă pradă sau Istrul care desparte prezentul de trecut...
  Asta se întâmplă la vedere! În orele de taină, de dincolo de oameni, totul se schimbă, de parcă s-ar da de trei ori peste cap și iese la iveală Omul, scăldat în lumină, truditor la o Columnă în care se împletesc Istoria, Iubirea, Pasiunea, Ocrotirea, Lupta, Înfrângerile temporare, Speranța...
  Există un loc intitulat "1000 de gânduri" în care se văd fragmente ale Columnei, nu ca după o luptă pierdută, ci ca într-un atelier din care se va înălța Opera! Omul, cu mânecile suflecate, lucrează după un plan numai de el știut. Deși locul e deschis publicului, trebuie neapărat un ghid pentru a descifra mozaicul multicolor și reliefat, cel puțin până când tablourile disparate vor fi înlănțuite în logica finală, gândită de autor!
  Până atunci, avem un document cert care ne permite să aruncăm o privire dincolo de zidurile de piatră și fier, pe meterezele cărora veghează volume de istorie, un document în care omul și-a răsfirat gândurile: "La capătul celălalt al singurătății"!
  Poem într-un vers, metaforă și mâhnire, victorie împotriva singurătății și închinare iubirii, volumul de versuri tulbură și bucură în egală măsură!
Tulbură, pentru că pare un dezechilibru al logicii: un mânuitor al armelor de fier și al sculelor de șantier (de construcții sau arheologic) să fie surprins în posturi de sensibilitate! "Nu poți scrie istorie fără să fi scris vreodată măcar un poem.", mărturisește, pe coperta 4, autorul!

  Poezia care deschide volumul e... surprinzătoare! De mirare, nu? Autorul este un om al științelor, un om instruit, un om al efectelor logice! Disecția migăloasă a faptelor și perspectiva pluri-unghiulară îi sunt "la îndemână", le folosește zilnic! Poezia este despre alegeri, despre multitudinea posibilităților, despre decizii. Finalul e copleșitor și înălțător, pentru că acolo, în concluzie, e totul, pentru că acolo este EA, femeia, iubita, muza! Toate (aparentele) alegeri au fost predestinate, toate au împletit cărarea spre persoana iubită! "Dacă dragoste nu e, nimic nu e!", sau columna din noi, având acolo, sus, Iubirea!

  Al doilea poem e la fel de surprinzător, dovadă clară a lumii de dincolo de suprafața lucioasă, prin care privirea nu trece!
Este vorba despre creație? Despre predestinare? Prefer să dau citate cât mai puține, pentru a lăsa cititorului bucuria descoperirii, a autodescoperirii ori a desopeririide sine ori a autorului!
"Te citesc în gând
și îmi închipui paginile
acoperite cu răni mărunte
așezate rânduri"...
Citim iubita? Pare logic, iubita e numai a noastră, o citim în gând, departe de urechile neaveniților! În acest caz, iubita pare doar o speranță, trădată de durerea rănilor mărunte, sau durerea dorului, sau...
Citim cartea? Iarăși e logic, cartea și autorul sunt totuna, creația înseamnă răni...
Autorul se citește pe sine? Tulburător, posibil, copleșitor...
"Ochii închiși strigă după lumină", "gustul verde-amărui al paginii următoare", "te citesc și știu / că ai să scrii cartea asta / cândva doar pentru  / că eu te citesc deja"...
Mă opresc cu citatele, deși vitraliile de emoții strălucesc peste tot...
Închei cu o altă perspectivă: autoarea e Ea? Poezia este prezentată ca și cum ar fi scrisă de Ea? La fel de înălțător ar fi mesajul, cât de profundă e fuziunea celor doi, cât de mult se cunosc, se știu, cât de intensă e arderea, cât de mistuitoare e împerecherea care naște poezie...
Punct!
Plus admirație pentru versul modern, pentru grafica splendidă a volumului!
Felicitări, omule-columnă, Cătălin Borangic!




marți, 15 ianuarie 2019

Tezaur etnic


D-l Gicu Nedea are în responsabilitate două spații de excepție: cel cu tezaurul istoric și acesta, în care obiectele (ne)expuse ar face cinste oricărui muzeu!
"Oameni...", parcă se aude o șoaptă în spatele meu.

















Tezaur dacic


Oraș mic, pierdut pe hartă și printre dealuri, Cugirul respiră pe aparatele conexate la fosta Fabrică de Armament.
  Dealul Cetății privește mut oamenii care înjură fosta orânduire, dar au beneficiat "la greu" de locurile de muncă speciale, de salariile mari, de facilitățile medicale, de învățământul superior adus "sub nas", de atâtea oportunități ilegale prin care și-au mărit veniturile, clamând, în același timp, moralitatea și corectitudinea... "Oameni, aceiași oameni pierduți în micimea zilei..." oftează dealul, privind "ecologiștii" care aleargă pe toate pantele cu hidoasele lor 4x4, rupând solul, gonind sălbăticiunile, aruncând cu petarde prin poieni...

  Acolo, în vârful lui, Istoria așteaptă să se facă lumină.
Aici, printre noi, Istoricul tot fotografiază și tot încearcă să înțeleagă cine au fost cei ce au ridicat cetate pe creste...

  Istoria e acolo, sub iarbă, istoricul vine de departe să caute, să probeze, să apere, să demonstreze, doar noi suntem constanți, criticând zilnic ce au făcut și ce au spus vecinii, prietenii, dușmanii...

În spațiul protejat de care este reponsabil d-l Gicu Nedea avem un tezaur (aproape) necunoscut! "Dacii" care au lăsat în urma lor obiectele sunt de dinainte de Burebista, creionându-se ideea că aici, în Cugiria, au existat primele semne ale unui regat!

Las fotografiile așa cum sunt, poate dublate, poate prea multe, poate ca o mărturie a neputinței noastre de a ne coagula măcar în fața Istoriei!