joi, 24 septembrie 2020

Sarea din pușcă

   Sală de conferințe, toate locurile ocupate, eu - atent să nu scap nimic din ce aud și ce văd. Ca în orice grup mai mare de trei persoane, se vorbea între vecini, se vorbea peste masă, în cruciș și în curmeziș. Nu cred că dă bine la public să spun că auzul meu doarme mai tot timpul, că mă simt obligat să întreb "Ce-ai spus?" și apoi să văd unde se potrivesc sunetele auzite... Așa-i că nu dă bine? Bun, atunci trecem peste asta, nu spun.

  Mi-am notat numele celor prezenți și cărțile acestora. La un moment dat, doamna din fața mea privește atent foaia de hârtie, își răsucește ușor gâtul, să vadă scrisul "normal", nu răsturnat, apoi zâmbește ușor, îmi cere pixul, ia foaia și începe să corecteze... 

  Printre multele informații, aud (și notez) că poeta Ildiko Șerban a fost premiată de către editura Junimea pentru debutul cu volumul "Sarea din pușcă"! Mamăăăă, dublă invidie! Că a fost premiată - da, recunosc, invidie, dar îmi scot pălăria, nu e puțin lucru să fii premiat de o editură prestigioasă! Și carte publicată! Bravo, Ildiko! Dar parcă era mai ciudată invidia stârnită de titlul volumului, "SAREA DIN PUȘCĂ"! Pentru că era chiar o invidie directă, care mă răscolea, "Ia uite, dom'le, ce înseamnă un titlu de impact, parcă chiar a tras cu pușca în mine și sarea a intrat sub piele! N-am să mor, dar vânătaia o să rămână hăt, multe săptămâni...Titlu dur, exploziv, incitant, atractiv! Ia să caut și eu ceva cam cu aceleași efecte, când va fi să fie, dacă va mai fi să fie... Până atunci, trebuie să recunosc originalitatea titlului și cum efectiv m-a împușcat!". 

  Autoarea nu era deloc tânără, mă rog, mă refer la vârsta din buletin, că doar na, debutul induce conexiunea cu perioada adolescenței - tinereții, nu vârsta argintului din păr! Altă tresărire am avut când poeta a vorbit! Glas tineresc, vioi, ton catifelat, melodios, gestica trădând trăirea, ochii parcă întrecându-se cu vocea la comunicat! Una peste alta, am recunoscut atunci, pe loc, faptul că am fost cucerit de personalitatea poetei! Cu glas tare!

  Îmi iau inima în dinți și... cer o carte, nu înainte de a oferi volumul meu. 

 

  Stupoare! Titlul era "Sarea din PUSTĂ", nu "din pușcă"... Cum ziceam și în prima postare din tabără, "surdul nu le aude, dar le potrivește"! Asta este! Să recunoaștem, totuși, că miracolul nu a fost spulberat, ci înlocuit! Sarea din pustă! ...din pustă! ...pustă! Îmi aduc aminte de scrierile lui Slavici, de cele ale lui Titus Popovici, încă de atunci, de la întâlnirea cu acele texte, mă întrebam ce este pusta? Cum poate fi pusta o câmpie? În primul rând - nu avea voie să fie câmpie, câmpia era unică, era doar Bărăganul meu, celelalte, văzute pe hartă ori în atlasul geografic, puteau fi doar așa, asemănătoare oarecum, acceptate a fi câmpie cu un zâmbet în colțul gurii, că doar nu se puteau compara cu Bărăganul meu, imens, un fel de tipsie gigantică de lut tare, pe care nu puteai umbla desculț și un strat imens de aer fierbinte în care te sufocai, efectiv! ASTA câmpie, bre, nu pusta voastră ori alte bazaconii... Bun, deci avem un punct de atracție, pusta! Altă mirare este sarea, de ce sarea din pustă? Ce sare, care sare din pustă? Că doar nu vorbim de saline acolo! Să fie vorba de sarea care rămânea pe cai, după ce se usca sudoarea? Că trăgeau caii la plug de parcă voiau să mănânce pământul, Steu, calul, împingea în ham până se apleca înainte, avea nările cât un cartof și fornăia de parcă erau foalele pe care le călca nea Sile, acolo, la fierăria de la grajduri! Iapa, Rândunica, mare, ciolănoasă, parcă nu se zbătea atât, dar efortul se vedea în șuierul aerului prin nări și în transpirația care curgea de pe ei amândoi! După câteva brazde, tata îmi zicea:

- Oprește la cap de rând! și eu trăgeam de dârlog, "Btrrrrruuuu!", apoi coboram de pe cal și făceam câțiva pași, crăcănat.

  Tata își aprindea o mărășească, avea pălăria dată pe ceafă, ponosită, de un gri spălăcit, vițele de păr scăpate pe frunte erau lipite, ude, fruntea era albă până la jumătate apoi culoarea se transforma într-un maro închis, care cobora pe pomeți, pe obraji, pe bărbie și gât, se schimba într-un roșu închis în deschizătura cămășii cândva albastre și redevenea albă pe dedesuptul ei. Ochii îi luceau, verzui, plini de bucuria ritmului în care pământul era răsturnat, trăgea din țigară și se uita peste câmp, să vadă cum se descurcau ceilalți. Fuma țigara până îl ardea la unghii, o arunca, o strivea cu talpa pantofilor scâlciați, mergea la cai, îi mângâia pe bot, pe urechi, pe grumaji, apoi plimba palma pe pielea pe care sudoarea se uscase, lăsând în urmă sarea albă a efortului... Despre sarea asta scrie Ildi?

  Sau e doar o metaforă, sarea ca bogăție? Că doar de aceea strămoșii se luptau pentru zăcămintele de sare! Sarea - mineral, scoasă din pământ, să fie aici, în carte, o metaforă, sarea - bogăție a muncii din pustă?  Eram nerăbdător să citesc!

  Pot să spun - direct, fără subtilități și fără ezitare - că poezia din carte mi-a plăcut. Nu e o poezie ușor de citit, nu este o poezie pe gustul meu, dar modul în care Ildiko își prezintă stările m-a uimit și bucurat. 

  M-a uimit pentru că este o formă nemaiîntâlnită până acum, fără să fie extravagantă, fără să caute formule șocante, fără să abuzeze de neologisme pentru a lua ochii! Risc și spun că volumul este o oglindă, o oglindă în care autoarea se privește, o oglindă imperfectă, ca viața, imperfecțiunile reverberează amar, dureros, în adâncuri, acolo unde sarea se adună, iar Ildiko nu are nicio reținere în a transcrie ceea ce vede, ceea ce simte... Nu caută în poșetă rujul sau fardul pentru a mai îndulci imaginea, dimpotrivă, parcă aprinde lumina, în ciuda soarelui din pustă, pentru ca nimic să nu rămână nevăzut.


Cred că  este o carte de biologie sau, mai repede, una de yoga, pentru că asistăm la un fel de RMN, un fel de arheologie inversă, vedem întregul și apoi suntem îndrumați către cioburile posibile. Liantul e acolo, dincolo de cuvinte și imagini, ca sarea care apare pe caii obosiți după uscarea transpirației. O mare parte din cele citite au ajuns la mine, o mică parte așteaptă dialogul.

  De la nivelul meu de înțelegere, cartea este completă. Are poezii care cântă (Dacă pe diafragma gândului legeni; Ține firul), are poezii care provoacă (Secundele), ne plimbă prin mecanică (Alergăm), triste (pelin infuzat), despre copilărie (doi copii bezmetici), dar nu copilărești, dimpotrivă... În fine, e complicat, îmi trebuie timp să scriu tot ce simt, fiecare poem te răsucește așa cum erau vârtejurile de praf pe ulițele satului! Citim despre emailuri, galaxii, planete, păpădii, lăute, inarmonii, imprimeuri, theremin, perfuzor, potcoave, ger desfrunzit, ceardaș, eprubete, lacăt, pori, țânțari, coasă, rinichi, grațiere, arici, autopolenizare, meteo, cai, pumni, lesă, Sheba, osândă, galaxii...

  Prezentată de Horia Gârbea, cartea este una a victoriei! În primul rând, este o victorie asupra propriilor împiedicări, apoi este o victorie împotriva celor prea dependenți de poezia în formă clasică (așa cum sunt eu) și împotriva acelora care forțează limbajul și conceptele cu orice preț, doar din dorința de a atrage atenția prin originalitate.

  Sarea din pustă, nevăzută, neștiută până acum, condimentează masa Poeziei!

joi, 17 septembrie 2020

Poveste de Septembrie

 


Acum vreo doi ani...

  O casă oarecare de pe o stradă banală dintr-un orășel aproape anonim. Mergeam așa, cu mâinile în buzunare și sufletul în vânt, în căutarea nimicului de nicăieri. Printre vițele de vie parcă se mișca cineva. Culori ciudate, adică nepotrivite cu verdele frunzei de vie și cremul peretelui, se întrezăreau la fiecare pas. Mă apropii de gard. Un domn în vârstă aranja tablouri pe brâul peretelui. Multe dintre ele nu aveau ramă, erau doar cartoane pictate. Intru în vorbă (normal, cum să-mi văd eu de drum?) și aflu că domnul respectiv, Ignea Nicolae, este pictor, absolvent al Școlii de Arte. Nu a expus niciodată, nu este cunoscut în mediul artistic. Pictează doar din plăcere, undeva la subsolul casei.  Îi propun să facem o expoziție cu picturile sale la Capșa de Cugir, adică Turist Caffe. Este de acord. Lume multă, interes crescut, discursuri, aplauze! Domnul Ignea mulțumește pentru ocazia deosebită, la care nu sperase niciodată! Este octogenar.

  Un confrate de-al domniei sale, domnul M., rostește câteva cuvinte aproape nepoliticoase. Domnul Ignea se înroșește ca un copil și tace. A doua zi mi-a spus că nu va mai face niciodată greșala de a expune tablouri...



Anul acesta. Vara.

  În iulie am publicat un volum de versuri. Mi-a făcut plăcere să îi ofer un exemplar domnului Ignea. După doar câteva zile m-a sunat, dorind neapărat să mă felicite pentru cele citite în carte. Mi-a plăcut observația dumnealui, "Așa cum dumneavoastră nu știați că pictez, așa și eu, nici nu v-am bănuit că scrieți! Îmi plac foarte mult poeziile dvs!"


Septembrie, 6. După amiaza.

  Conduceam spre Arad, mai exact spre Curtici. Oprisem la Zam, pauză de hidratare. Sună telefonul. Domnul Ignea ține neapărat să-mi spună ceva, deși nu aș fi avut timp de discuție. Îmi reproșează că mi-am permis să îl caracterizez drept ignorant în pictură. 

- Când am făcut această afirmație? întreb, aproape sugrumat de surpriza neplăcută.

- În poezia dvs, "Septembrie"!

- Domnule Ignea, faceți o confuzie!

- Domnu' Vasile, sunt vulpoi bătrân! Îmi pare rău că am acceptat să vă arăt tablourile! Dacă îmi permiteți, am scris o replică!

- Vă ascult, zic, deși aș fi mâncat micii de pe masă cu ochii și aș fi băut berea fără alcool pe nerăsuflate...


Regret tardiv

(Replică la poezia „Septembrie”, scrisă de Vasile Dumitru)

 

Motto:

Oricare ți-ar fi succesul, așteaptă-te la critică!

Diderot

 

Încerc să scriu și eu o poezie

Deși “suta de metri” mă presează,

Dar pâna-aici sunt mii de kilometri

Și-n inerția mea bolnavă

Nu m-am lăsat bătut și iată

Din truda mea ce-am adunat

O să vă spun și dumneavoastră

Povestea unui om “ciudat”:

Acum, la timpul când mă aflu

La un bilanț predestinat

Sortit de nu știu care astre

Mă-ntreb ce am realizat.

Oricum va fi ziua de mâine

E prea târziu să-mi fac reproș

Că am un dram de “nebunie”

E-adevărat, dar nu sunt prost!

De-aceea, judecând că-i bine,

Unui “preot” m-am confesat,

Dar azi regret, că tocmai „popa

E omul care “m-a-ngropat”…

 

Nicolae Ignea

 


  Trebuie să precizez că în perioada aceea "dacică" purtam barbă lungă și plete și mai lungi, de aici apelativul de "popă"... :) 

 


Ca să nu fie "loc de întors", iată și poezia mea.

 

 

Septembrie

 

În oraș, un eveniment important!

Un pictor timid, diletant,

Își expune în parc și pe-alei

Picturile-n guașă, ulei.

 

Expoziția va dura un sezon

Și nimic nu va fi monoton,

Până-ntr-o dimineață

Cu desene în brumă și ceață.

 

  Imediat ce m-am întors din excursie, am mers la dânsul și i-am explicat că e vorba chiar despre luna septembrie, "pictorul tânăr" al toamnei!

 

  Ne-am despărțit firesc, normal. Mai mult, a acceptat să mai expună câteva tablouri la Capșa, sâmbătă, 26 septembrie!








marți, 15 septembrie 2020

Conferință

 În programul Taberei DE AMICITIA era consemnată această activitate, conferința doamnei prof. dr. Maria Vaida. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, fină observatoare a fenomenului literar și întotdeauna atentă la valorizarea scrierilor întâlnite, dând Cezarului ceea ce este al Cezarului (adică notând și adnotând lucrările prezentate sau, cu alte cuvinte, critic literar cu multă dăruire), doamna Maria "promitea" o etapă seacă, formală, obligatorie, necesară și obiectivă! Cum întotdeauna am spus că în orice grup e nevoie de un cap limpede, de un coordonator, de o persoană ultra-citită, care să poată face o ierarhie a scrierilor, care să-și asume postura (ingrată) de a arăta scăderile, conferința TREBUIA să fie o lecție pentru mine, o sursă de informație, un reper funcție de care îmi voi ajusta, dacă ar mai fi posibil asta (cu alte cuvinte, cal bătrân cu chingă roșie... e de râsul satului!), sau măcar să fiu conștient că sunt ceea ce sunt, un mare iubitor de cuvinte frumoase și atât! (Cred că) am fost singurul din sală care și-a pregătit caietul și pixul, gata să-mi notez ce voi reuși să selectez din vorbirea doamnei profesor!


   NU a fost o lecție, a fost MULT MAI MULT decât o lecție, a fost o creație, o operă literară! Nu înălțimea fizică a domniei sale a dominat sala, ci vocea! Nu didactică, nu pedagogică, o voce plină de căldură, o voce vibrantă, o voce care a transmis mai mult decât informație!

  Conferința a avut ca titlu "Lucreția Suciu sau Mările iubirii", un titlu frumos, atractiv, dar cum nu auzisem neam de personajul respectiv, nu mă așteptam la cine știe ce revelație! E, să fi fost Otilia Cazimir, Ana Blandiana, Veronica Porumbacu ori Elena Farago (ca să enumăr doar câteva nume de poete), probabil aș fi ciulit urechile "din prima"! Așa, urma doar să notez conștiincios ceea ce m-ar fi interesat, ulterior, să aprofundez. 

  "Eroare greșită", dragele moșului și stimați domni! Conferința m-a ținut "în priză" de la început și până la sfârșit! Este vorba despre un studiu monografic referitor la o poetă contemporană cu Eminescu, o poetă din Bihor. Prezentarea a depășit caracterul monografic, cred eu, lucrarea aducând în luminile rampei și mama poetei, tatăl, soțul, nu doar prin simple prezentări ci prin detalierea operelor acestora, toți fiind, mai mult sau mai puțin, implicați în viața culturală a acelor vremuri! Opera doamnei profesor Maria Vaida este consemnată între paginile unei cărți cu același titlu! Când discursul s-a încheiat, am sărit ca ars și am alergat să apuc un volum! Efectiv am fost cucerit! 


   Să vă dau un exemplu. Iată ce am citit în prefața cărții! 

 

"Era noapte


Era noapte. Umbra nopții în tăcuta-i armonie

Domnea totul; numai râul curge-n sunet plângător, 

Palida regin-a nopții, cu vechi lacrimi argintie

Melancolică poleie infinitul teritor.


Era noapte. Universul în poetica lumină

Se scaldă ca într-o mare tot de aur și argint

În misterele naturii unde duhul rău se-anină,

Se tenteaz-o crimă cruntă, creată de-un negru gând.

 

Era noapte. Firea toată  se părea ănmărmurită

Avizată de-o simțire la un act fatal și trist,

Luna palidă dispare. Ei, în noaptea adâncită

Lâng-a faclelor lumină duc cu funia pe Crist."


  Autoarea superbului și emoționantului poem este mama personajului principal, Maria Suciu! Încă sunt înfiorat de tablourile nopții și de tragicul deznodământ, prezentat atât de succint, dar atât de profund!

Citiți cartea! Este un ordin!

  Dincolo de limbajul liric al autoarei, doamna profesor dr. Maria Vaida mai face un lucru merituos, dacă îmi permiteți să dau calificative, RECUPEREAZĂ o operă care s-ar fi pierdut în negura veacurilor! Căutați pe Google versuri de Lucreția Suciu și veți vedea că am dreptate! 

  N-am să scriu o conferință despre conferință, vă mai ofer două poeme ale Lucreției Suciu și vă las în voia lecturii, cu cartea în brațe și gândul în nori...

 

Norii

 

 Gândul meu la nori se-nalță

Și-i oprește-n calea lor,

Și pătrunsă de durere,

De-al iubirii tainic dor

Îi întreb, că-n largul lumii, 

Unde ei călătoresc, 

Trăirea dorurilor mele

Pe ce plaiuri o zăresc.

Norii tac și pe-a lor fețe

Gânduri triste se întind.

Dar șiretul vânt de-alături

Îi boldește lin, șoptind:

- Spuneți-i să mă întrebe

Ea pe mine, nu pe voi;

Eu știu multe, duc cu mine

Gânduri vechi și gânduri noi.

Spuneți-i că-n depărtare

Doru-i drag și tăinuit

Gândul vechi l-a dat uitării,

Doruri noi i-au încolțit.

Nor de aur e iubirea,

Necredința-i vânt ușor

Gânduri vechi și gânduri nouă

vântul bate, norii zbor.

Norii tac, dar a lor față

Și mai tristă o zăresc,

Vântu-i mișcă, ei aleargă 

Și cu lacrimi mă stropesc.

 

Lucreția Suciu


  Fără cuvinte! Un balans între fabulă și pastel, o iubire care evadează din lumesc, invocânt elementele naturii pentru a găsi alinare...


Singurătate


S-au rupt firele iubirii, ce de suflet au fost prinse,

Și scânteile nădejdei, ce erau din cer desprinse,

S-au stins repede, niciuna nu-mi lumină azi în minte,

Vorbă dulce nu-mi mai este, inima să mi-o alinte.

De-ascult freamătul de frunze, de-aud vântul cum vuiește

Cum popas la casă-mi face, parcă și el mă bocește, 

Închid ochii, îmi las fruntea între mâinile fierbinți,

Printre degetele strânse să fur lacrime cuminți.

Ah! neliniștea din suflet cum aș vrea s-o spele stropii!

Cine-mi calcă-n pragul ușii? N-a fost nimeni? Numai plopii 

Vâjâie, de-ți taie-n suflet, de-ai răcit, de te cutremuri,

Parcă-ți zice cronicarul istoria rea, din vremuri.

Îngropați-vă-n sicriul vremilor, ce n-or mai fi,

Gânduri dulci de altădată, singuratic voi jeli,

Că zburata-ți așa grabnic, ca un vis, ce e, nu este - 

De vă caut, văd în mine fragment palid de poveste...


Lucreția Suciu


  Cât de actual! Dincolo de formularea normală pentru acele timpuri, poemul tratează tema eternă a vieții "ca un vis, ce e, nu este". 

  Mulțumiri, doamna Maria Vaida, pentru o conferință care mi-a reaprins dorința de a căuta noul în scrierile vechi! Teama de "lecție" s-a transformat în extaz literar! Meritul vă aparține! Reverență!


 

marți, 8 septembrie 2020

DE AMICITIA

   Vară fierbinte, vară frumoasă, vară bogată. Dealurile verzi ale Cugiriei sunt ca o coroană a liniștii care mă înconjoară. "Nimic nu-mi trebuie, ca-n oglinzi privesc"...

  Invitația de a participa la Tabăra prieteniei literare DE AMICITIA vine ca un răsărit imens peste luciul azuriu al mării din mine! E posibil? E real?


 

 Oamenii

  Mă întâlnisem cu doamna Mariana Moga în Sebeș, cu mai mulți ani în urmă, la o lansare de carte a domniei sale. Facebookul m-a ținut la curent cu realizările de excepție ale Poetei și cu aprecierile pe care diverse instituții și/sau organizații le-au făcut, subliniind activitatea de interes public, de susținere și promovare a culturii, cu accent pe literatură. 

  Iată-mă acum printre prietenii poetei, dintre care cunoșteam, personal, foarte puțini! Cu familia Porumb, Horea și Geta, discutasem în urmă cu peste doi ani, în Cugir, în casa unei prietene comune. Familia Triță, Tanțy și Costi, participaseră, împreună cu Zenovia Zamfir, la un  alt eveniment cultural, desfășurat la Casa de cultură din Sebeș, sub egida Caravanei culturale. Nu am discutat, doar am fost acolo. Cam atât. Puțin, nu? Ceilalți, mulți, deosebiți, erau absolut noi în viața mea, nici pe Facebook nu ne cunoșteam (cu excepția doamnei Marioara Vișan, o "prietenă" virtuală recentă). 

  Așadar, aveam un câmp larg de a culege impresii "la prima mână"! Ca un elev conștiincios,  am făcut o listă cu personalitățile participante, scriind "după ureche" numele pe care le auzeam! Exact ca în proverbul "Surdul nu aude, dar le potrivește!".

  Au venit, mai târziu, Corina Corpodean, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan și Cristina Muntean. 

  O minunăție de Oameni!



 

Locul 

  Nu am auzit de Ciulpăz până acum, un sat între dealuri, la care se ajunge pe o șosea foarte îngustă, șerpuită, dar foarte bine întreținută! 

  Nu am auzit niciodată de pensiunea Casiana! Oameni buni, dacă există un loc perfect, aici este! Situată pe malul râului, într-un loc larg și neted, înconjurată de dealuri suficient de înalte încât să păstreze liniștea ca într-un borcan, dar suficient de joase pentru a te bucura de lumină și de soare, pensiunea oferă condiții NORMALE de civilizație, deși - în privința suprafeței camerelor - e printre primele, cred eu! Restaurant, bar, internet, telefonie fixă (nu este un detaliu inutil, semnalul de telefonie mobilă e... zero!), loc de parcare, sală de conferințe, trei piscine, pentru copii și adulți, șezlonguri nenumărate, umbrele, trei foișoare (filigorii adică, după expresia ardelenească), lac, teren de joacă și un personal atent și politicos! Să mai spun că mâncarea a fost foarte bună și foarte multă? Bine, nu mai spun, pentru că e aproape imposibil să nu pleci mai... bogat cu câteva kilograme după cinci zile de sejur!

  Rețineți, pensiunea Casiana, Ciulpăz, Hunedoara!

















 

Prietenia

 Am să scriu despre fiecare eveniment în alte postări, pentru că au fost multe! Multe și frumoase!

  Doamna Mariana Moga a prezentat volumul de impresii formulate despre tabăra de anul trecut, adunate în volumul "Clepsidra cu sentimente".

  Istoricul Mihai Octavian Groza ne-a ținut cu sufletul la gură, vorbind despre Sebastian Stanca în cadrus conferinței cu titlul "Destinul unui scriitor uitat".

  Domnul Horea Porumb ne-a vorbit despre "întâmplările din ziua de azi", purtându-ne prin aerul rarefiat al înălțimilor la care își desfășoară activitatea și la care trăiește! O personalitate de talie mondială, un scriitor care nu alergă după luminile rampei! Menționez aici și recitările în limbile engleză și franceză ale doamnei Geta Porumb! O familie minunată!

Doamna Maria Vaida m-a cucerit prin discurs și prin informație, cartea domniei sale, "Lucreția Suciu sau Mările iubirii" atrăgându-mă ca un magnet!

  Eseurile doamnei Rodica Mureșan m-au rupt de realitate și m-au dus într-o zonă crepusculară, pe o planetă cu iubire, căldură, melancolie, speranță, spiritualitate, finețe, comunicare, prietenie...

  Au fost lansări de carte! Doina Bonescu - Fata din munți, Marioara Vișan - Diamante, Ionela Flood, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan, Romulus Moldovan. Un regal literar!

  Au fost concerte: Pandele Jianu, Corina Ofelia Corpodean, Cristina Muntean, muzica, voia bună și creațiile literare împletindu-se ca într-o formulă magică a prieteniei!

  Nu în ultimul rând, s-au acordat diplome și medalii, semne și însemne ale activității care au scos participanții din valurile vieții obișnuite și i-au desemnat ca participanți aici, în Tabăra prieteniei, unde literatura, omenia și activitatea personală au fost apreciate! Au acordat aceste însemne doamna Mariana Moga, organizator al taberei, domnul Mihai Groza, din partea Despărțământului Astra "Vasile Moga" Sebeș, doamna Ionela Flood, din partea Societății Românca (Londra) și Ioan Astăluș, din partea Raditv Unirea (Viena). 

  Prietenia s-a condensat în dialogurile dintre noi, în multele ore petrecute împreună, în bogăția interioară cu care am plecat din tabără!

  Mulțumiri și respect doamnei Mariana Moga, mulțumiri și îmbrățișări tuturor participanților!