Enciclopedia Dacica

joi, 14 decembrie 2017

Psalm





Psalm

Zăpadă, frig și soarele cu dinți,
O moașă și un felcer. Doi părinți.
Pe un dulap, în colț, acoperită,
Veghea icoana, mică și smerită.

Atunci am apărut, purtat de Tine
Și botezat, așa cum se cuvine.
Am plâns, am râs... Am plâns și m-am jucat,
De Tine, Doamne, poate am uitat

Și-am tot crescut, lângă părinții mei.
Erai acolo,-n spate, lângă ei,
Privindu-mă, toți trei, cu duioșie,
Cum mă-mplineam ca strugurii în vie.

Eu am urcat, părinții-au coborât
La rădăcina crucii, adânc, în lut.
Nu mă simt singur, Tată, sunt cu tine
Și tot ce mi se-ntâmplă este bine!

E iarăși frig, e rece iarna vieții,
Dar te revăd în raza dimineții.
La intersecția cu tine, Doamne,
Am așteptat eu șase zeci de toamne...

vineri, 8 decembrie 2017

"Scrisoare către Dumnezeu"


  Mai bogați cu o stea, mai săraci cu o voce...
  Este prima "plecare" din Cugiria care doare! 
  Eram "prieteni" pe facebook, ne salutam pe stradă, ne salutam la spectacole, vorbeam și râdeam la Casa de cultură, ori de câte ori treceam pe acolo. Doamna Rodica Florea mă invita la o cafea, ne adunam în jurul mesei și discutam de una, de alta...
  Era mereu veselă, avea mereu o vorbă bună. 
  Pe stradă se remarca de departe. Era înaltă, adică foarte înaltă, blondă, "trasă prin inel" și mereu la braț cu Eleganța!
  A plecat exact când nu trebuia, munca ei la Cercul de canto începuse să dea roade, aprecierile veneau de la concursurile de interpretare din orașe importante.
  Apropo, într-un orășel cât să încapă într-o straiță de mărginean, Corina a descoperit și șlefuit voci de excepție!

  A plecat între două spectacole, Ziua Națională (unde copiii ei au avut o prestație minunată) și Moș Nicolae...

  Acum, după ce șocul s-a mai atenuat, am înțeles de ce: Moș Nicolae, un bătrânel simpatic și cu inima blândă, i-a făcut cadou lui Dumnezeu (singur, acolo, în ceruri) o Voce care să-i cânte colinde de sărbători...

joi, 7 decembrie 2017

Se aud culorile venind!


Salonul Național de Artă UAP, 2017
Hotel Transilvania, Alba Iulia
Au expus: Marza Traian, Daniela Paleogianni, Adela Kostyal, Ileana Muntean, Victor Apostu, Catalin Muntean, Ioan Oniciuc (UAP Spania).

Tablouri ale pictorului Mârza Traian






Culori pastelate, catifelate. Un peisagist, un îndrăgostit de natură. Picturile te cheamă, te mângâie, te îmbrățișează.

Tablouri ale pictoriței Daniela Paleogianni

În orice tablou, detaliile sunt impresionante!
Primul tablou e gardul fabricii de armament, locul copilăriei pictoriței. Nervurile frunzelor, umbrele și pietrele de pe drum, căpița din zare, păpușile din leagăn, toate par a spune "suntem detalii, dar nu ne ocoliți, noi dăm adâncime expresiei, noi suntem cuvintele poveștilor din tablou"...

 Al doilea element remarcat este lumina! O lumină strecurată printre vițele de curpen sau printre crengile prunilor, în tabloul din Cânepi, o lumină "dreaptă", limpede, marmoreeană, nedistorsionată aici, în acest colț grecesc de lume spirituală. Un echilibru geometric și coloristic, o atmosferă de liniște, propice introspecției...


 Al treilea element este "albul". Nelipsit în toate tablourile, intens dar nu dominant, e ca o semnătură. Aici e chiar materie, este elementul structural al florii, al dansului, al valurilor, al balansului între realitate (tulpini) și speranțe (flori).

 Povestea, nelipsită din creațiile pictoriței! Despre copilărie (primul tablou), despre credință (cel de-al doilea), despre sine (următorul), despre mitologia greacă, fundament al spiritualității întregii umanități (acesta), despre destin (cel ce urmează)...

 Poveste, dar o poveste în culori, plecând de la clasicismul formelor și până la simbolismul elementelor componente, plus impresionantul poem adus locului natal, Cânepi! Despre tablou se exprimă, în cunoștință de cauză, și d-l Mârza:

Ultimul din prezentare e o fantastică împletire de culori, un marș (venire sau plecare?), o simfonie!

Tablouri ale pictoriței Ileana Munteanu


Impresionante culori, "tari", pregnante, impunătoare! Tablouri care, pur și simplu, îți ies în cale, obligându-te să le privești, să le admiri! ȘI SĂ NU LE UIȚI!
Departe de mine dorința de a fi cârcotaș, departe de mine ideea că am ceva de spus, iubesc pictura și pur și simplu am remarcat asemănarea: macii sunt foarte aproape de Luchian!

Tablouri ale pictorului Cătălin Muntean


Stimă și admirație! Ultimul mă duce cu gândul la "Valsul florilor"...

Tablouri ale pictorului Ioan Oniciuc, Spania

 Culori expresive, poate prea expresive! Eu simt atmosfera și siluetele lui Sabin Bălașa, aud vibrația coloristică din creația lui Van Gogh...



 Culori separate. Probabil maniera stridentă e o revoltă sau un manifest. Dali e mult mai puțin asimilat decât nordicul van Gogh...

Victor Apostu

Adela Kostyal

În concluzie, o expoțiție frumoasă, așa cum sunt și oamenii! Doamne-ajută, la cât mai multe!









    


marți, 28 noiembrie 2017

Noaptea


O umbră zăludă îmbracă pământul,
Pe crengi e de-un deget polei,
Și plouă și ninge, un vaer e vântul,
E noaptea de Sfântul Andrei...


Jivine de-a valma-n puhoi spre răscruce,
Cu ochii-n luciri de săgeți,
Un nour cu corbi parcă vrea să arunce,
Pământu-i brăzdat de orbeți.


În bezna înaltă un murmur începe,
Un glas ce coboară din cer
Și  fiarele toate îmi par a-l pricepe,
E noapte, e spaimă, e ger!


Stau oamenii-n case-n genunchi, sub icoane,
Nu mișcă, nu suflă - statui!
Doar ochii își mișcă, măriți, spre topoare,
Spre candela prinsă-ntr-un cui.



Pe creste se-nalță - ca stânca! - bărboșii
Cu lupii cât niște viței,
E noaptea în care se-adună strămoșii,
E noaptea de Sfântul Andrei!

Notă: imaginile sunt din pagina de facebook a lui Tora.


marți, 21 noiembrie 2017

Întrebări



E ceață pe dealuri, e brumă la munte,
Trec zile anoste prin burnițe reci,
E viața un șir de icoane tăcute…
Îmi vine s-o-ntreb: Unde pleci?

E vara departe, cu ochii-i de cimbru,
Mi-e gândul pierdut pe-ncurcate alei,
E luna o pată pe cerul prea sumbru…
Îmi vine s-o-ntreb: Tu ce vrei?

Biserici de lemn putrezec la Săliște,
E drumul surpat spre Călenele meu,
O bufniță cântă la geam, a restriște...
Îmi vine s-o-ntreb: Cine-s eu?

Orașul își poartă ruinele-n spate,
Pe stradă sunt frunze topite-n noroi,
Pe stâlpi – felinare cu sticlele sparte...
Îmi vine să-ntreb: Suntem goi?

Un zvon – ca o rază! – coboară-ntre semeni:
E “Seară de muzică folkîn Cugir!
Privirea se-nalță la Cer și spre Oameni,
Mă-nclin și rostesc: Vă admir!



marți, 17 octombrie 2017

Înainte de furtună



  Bătuseră tobele. Fumul de pe steiul alb urca în vălătuci grei, vineți, desenând pe pânza cerului siniliu un balaur cu capul mușcând din vârful muntelui și trupul încolăcindu-se în văzduh, la fel de sus ca șoimii...
  Nu era niciun nor și totuși răcoarea se simțea în aer, parcă venind de departe, parcă urcând din vintre.
  Satul era bulucit lângă ultimul gard și primii goruni, între care, în poiana largă, bărbații stăteau tăcuți, transpirați, privind spre căpetenia în spatele căreia mișca pe cer balaurul de fum... Femeile țineau în brațe cofe cu apă ori pite, așteptând clipa de hodină în care să astâmpere setea oștenilor. Copiii priveau tăcuți, unii cu muci la nas, alții cu căței în brațe, toți cu ochii mari și gurile deschise.

  Căpetenia Dada era un zdrahon, cu zalele întinse peste mușchii de piatră, cu un coif strălucind mai tare ca privirea strânsă a hotărâre, cu o spadă mare și grea, pe care o mișca în toate părțile, întărind cuvintele.
- Nu mai e mult și armele noastre vor vedea iar sângele dușmanilor, nu mai e mult și unii dintre noi vor urca la Zamolxe, drept plată pentru vitejia în luptă, nu mai e mult și vom arăta cine suntem noi, stăpânii acestui pământ! Mâine în zori pornim spre cetate și de acolo unde or vrea zeii și o spune marele rege! Acum să-l ascultăm pe bătrânul Bazaur, că el e mai aproape de zei. Să nu uitați nicio clipă că puterea noastră stă-n ascuțișul spadei, în puterea brațului și în taina Cerului, care ne privește de sus și ne vorbește prin glasul înțelepților. Bătrâne! mai zise căpetenia, întorcând capul spre partea de miazăzi a poienii, acolo unde, la umbră, se zăreau cei doi sacerdoți.

  Preotul bătrân ședea pe un scaun, cu mâinile întinse peste o strachină de lut din care ieșea fum de rășină amestecată cu ceară și ierburi. Jos, în iarbă, cu capul plecat, era preotul cel tânăr, ținând în mâna stângă un toiag pe care era legată, cu șnur de piele, o țeastă de țap sălbatic, cu mâna dreaptă atingând ușor strachina, cu pletele amestecate cu iarba, ca un semn că toate-s una, că văzduhul și pământul aparțin aceluia ce veghea de dincolo de nori. Auzind chemarea căpeteniei, bătrânul se ridică și veni aproape. Cel tânăr rămase înțepenit la locul lui.

  Bazaur se opri în stânga căpeteniei,  privi departe, peste vârfurile gorunilor, ridică brațele uscate de numărul iernilor și rosti:
- Aici, sub tălpile noastre, sunt oasele străbunilor; sufletele lor sunt acolo, sus, lângă zei, bucurându-se de ospețe veșnice și privindu-ne cu încredere! Ei știu că nimeni altcineva nu va călca peste trupurile lor, pentru că pasul nostru este mângâiere pentru ei, pe când talpa străinului ar fi pângărire și zvârcolire! Zeii mi-au arătat că totul este pregătit, prin bunăvoința lor și mâinile voastre: fierul a fost călit și tras în spade și vârfuri de săgeți, hrană avem din destul, eu împlinesc cele de cuviință, mâinile lor sunt întinse asupra noastră, ocrotindu-ne! Rămâne să dovedim că merităm grija lor! Căpetenia v-a învățat să mânuiți armele, să-i ascultați vocea și sunetul cornului! Voi sunteți ca un nor plămădit de zei, cu fulgerele strânse în ascuțișul săbiilor, în vârfurile săgeților și lungimea lăncilor! Voi sunteți furtuna care, la semn, va spulbera vrăjmașul ce urcă pe lângă ape, voi sunteți nădejdea și încrederea noastră, a muierilor și a pruncilor care ne privesc și care așteaptă norocul luptei! Zeii sunt deasupra tuturor, sunt cu voi, puternici lupi!
  Bazaur privi spre Cotiso și clătină din cap. Preotul cel tânăr a luat o desagă, o cupă și a pășit lângă bătrân, atingând toiagul de pământ la fiecare pas, rar. Din desagă a scos un cocoș și o sica scurtă. Bătrânul a pus cocoșul pe iarbă, i-a adunat aripile sub talpa opincii și i-a retezat, scurt, gâtul. Cotiso aduna sângele în cupa de lemn. În timpul acesta, Dada rosti ferm:
- Linia! Scuta deponere! Un pas în spate!
  Bazaur a legat cupa de toiagul lui Cotiso. Preotul cel tânăr s-a îndreptat înspre primul luptător. A înmuiat degetul în sânge și a atins pieptul acestuia, apoi arma; s-a aplecat spre scut și a lăsat o pată de sânge pe discul de fier din mijloc, apoi a trecut la următorul. A revenit lângă Dada, în dreapta lui; a înălțat toiagul, rostind:
- Să fiți tari ca țapul care își izbește adversarul, cățărat pe stânci; să fiți curajoși așa cum este cocoșul, care își apără poiana cu prețul vieții; să fiți încrezători în zei, care vă vor întări mereu, pentru că eu voi fi cu voi, în mijlocul furtunii, în timp ce bătrânul va oficia aici, în templu!
  Preoții au făcut un pas înapoi. Dada a ordonat, scurt:
- Un pas înainte! Luați scuturile! Liniaaaa!
A privit apoi zidul de cușme, de bărbi, de lănci și de scuturi, a ridicat spada în tării, și-a umflat pieptul și a strigat tare:
- Noi suntem furtuna, frații mei! DACIAAAAAA!
- DACIA, DACIA, DACIA! au răspuns glasurile oștenilor, cutremurând trupul balaurului de fum.