joi, 28 ianuarie 2021

Cât un strigăt

 


  De mai multe zile tatonez pagina de blog. Aș vrea să scriu, trebuie să scriu, am să scriu, chiar dacă nu voi reuși să ating toate terminațiile nervoase ale cărții!

  Volumul îmi sugerează un corp aflat pe masa de studiu a studenților de la medicină, la ora de anatomie, cu nervii dezveliți, rețea albă care transmite impulsuri fără participarea creierului sau un experiment la cursul de psihiatrie, unde “comenzile” și “execuția” au loc fără participarea circuitelor neuronice sau cognitive. Cu siguranță e mai mult decât atât, e mai mult decât o anamneză. E mai mult decât o spovedanie, e o lungă și grea zbatere între real și ireal, între durere și împăcare, între căutare și eșec.

  Câte individualități trăiesc în noi? Când se manifestă? Cum? Care este ierarhia, cine domină, cine comunică, cine iartă?

  Cine este Mariana Cornea? Este poeta care scrie bulversant, uneori la limita sfâșierii? Este prozatoarea care a urcat, cu fiecare carte, încă o treaptă spre zenit? Unde se încadrează proza sa? Ce este acest roman? Cât este literatură și cât este jurnalul unui medic psihiatru? Cât este acțiune polițistă și cât este răstignire? Cu fiecare poezie, cu fiecare carte, Mariana Cornea se înalță, ghem de suferință cu aripi de lebădă!

  Dincolo de subiectul extrem de tulburător, dincolo de tema atât de actuală și de prezentă în jurul nostru, aceea a alienării, eu vreau să mă opresc asupra paradoxului lecturării acestei cărți!

  Am oscilat între agonie și extaz. Duritatea și complexitatea dramei mi-au tăiat răsuflarea și aproape m-au obligat să închid cartea după fiecare capitol! Simțeam nevoia să respir, să mă liniștesc, să deslușesc adâncurile apelor tulburi, să mă întreb cât de mare e sensibilitatea celei care a scris așa ceva, să mă întreb cât de mare este forța celei care a putut suporta atâta presiune interioară și exterioară...

  La fel de mare a fost extazul! Niciodată nu am citit cu atâta sete cuvinte aranjate în imagini acaparante! Trei îmi sunt reperele: după lumea basmelor, care “nu se pune”, m-am ridicat în picioare în fața solemnității descrierilor lui Sadoveanu! Oricum citisem mult până la el, trecusem prin Legendele Olimpului, Winnetou, Jack London, Toate pânzele sus, Cireșarii și ce o mai fi fost, dar nimic nu s-a comparat cu măiestria clasică a tablourilor din natură, a portretelor sau a scenelor de luptă, condimentate cu un limbaj pentru care poți jura că e “de atunci”! După un timp, am dat peste Fănuș! Incredibil, imposibil, ireal! Doar un semizeu putea croi asemenea broderii de cuvinte, aurore metaforice, grădini de expresii și flăcări dansând peste cuvinte! Fenomenalul Fănuș! Apoi, târziu, oarecum timid, neîncrezător, l-am citit pe Max Blecher. Aproape că m-am frecat la ochi! Oare cum poți scrie despre boală, angoase, dureri, suferință, însingurare, rătăciri în propriile abisuri fără să fii patetic, fără să te expui “pe cruce”, obținând din cuvinte greu de imaginat ca posibil literare imagini de o sensibilitate incredibilă? Cum? El a putut...

  Poate am mai tresărit la noutatea limbajului doar la romanul “Picnic la marginea drumului”, ceilalți, toți, oricât de mari și oricât de mulți, fie ei Balzac, Faulkner, Dostoiewski , Eugen Barbu, Coelho  sau Umberto Eco, fiind foarte buni stăpânitori ai limbajului, dar fără a umbla la structura cromozomială a cuvintelor, propozițiilor, frazelor.

  Ei bine...

  E cam mult? Este, dar eu așa am simțit! Am citit și recitit cu nesaț structuri metaforico-bulversante, uneori atingând extazul!

  Într-o emisiune radio, doamna Mariana Cornea mărturisea că și domnia sa a fost impresionată de proza lui Max Blecher. Nici nu mă miră, această a treia carte este “ca un strigătblecherian, cu un secol mai târziu, deși zona, stratul, abisul sau iadul din această carte nu au nimic de-a face cu încrâncenările din “irealitatea imediată”…

  “O casă din scânduri vopsite în alb șerpuiește”. Așa începe! Așa începe cartea! Respiri adânc, ridici ochii din pagină, cauți repere, încerci să înțelegi unde începe ermetismul dintr-un tablou suprarealist. Aspectul cromatic se strânge ca un pumn și lovește puternic plexul (i)realității: “Șerpuiește în mintea ei până îi dă sângele pe nas...” Iarăși mă opresc, de data aceasta cu ochii în jos. Doamne, ce înfrigurare îmi intră pe sub piele! A trecut mai mult de o săptămână de când am terminat lectura și emoția este la fel de puternică! Balansul între alb și roșu, între liniște și obsesie, între... agonie și extaz mă va însoți până la ultima pagină!

  Citind cartea anterioară, Mondina, spuneam că este un poem în proză. Acum e mai mult decât atât, e un bocet al ființei, este o novă, este ochiul unui ciclon, este ceva mai mult decât tulburător, tulburător și frumos...

  “Bine ați venit în lumea celor pierduți!  Veți avea ocazia să atingeți cu ochii minții întunericul, răsuflarea, nebăgarea de seamă a ghimpilor încolăciți drept coroană dinaintea unei zvârcoliri, a unei claustrări dubios de înspicată. Din când în când vă veți atinge ușor bărbia a meditare”.

  Este un citat din prima pagină, un citat care s-a dovedit a fi extrem de realist. Scriitoarea ne manipulează starea de spirit nu apăsând “butoane” din noi ci arătând că undeva, acolo, adânc, există un arhetip, există căi pe care nu le știm, nu le bănuim dar care așteaptă, care ne așteaptă...

  “Bun venit în țara răzvrătiților, a paranoiei, a iluziei că normalitatea există!” (pag. 5)

  “- Maya, tu și Heba mă faceți vinovată de bătrânețea mea! Habar nu aveți că, de fapt, facem parte din aceeași echipă blestemată, într-un loc blestemat!” (pag. 6)

  “Cealaltă planetă, mai albastră, mai verde, mai curcubeu decât curcubeiele, mai nepământeană decât pământeanul Pământ, printre stoluri de păsări cât snopul de grâu, galbene și fibroase cum iubirea virtuală de pe internet, se corelează în timp și spațiu, servind demn mai degrabă unui scop decât unei necesități”. (pag. 22)

  Nu, nu o să scriu toate frazele care m-au uimit, sunt multe!

  Nu am să descriu nici subiectul, nici nu încerc să înțeleg raportul medic – pacient (vă recomand și romanul Minciuni pe canapea”), nu am să focalizez pe relația părinți – copil, nu, totul este în carte! Inclusiv un medic – diavol!

  Este o carte despre Roma, despre istorie, despre politică, despre pandemie, despre oameni, despre suflete... Este o carte în care autorul intervine direct, ca un povestitor, ca un regizor, parte a tuturor celor scrise, ca un sprijin, ca o barcă de salvare de care ai nevoie într-un spațiu plin de valuri și de furtuni...

  Este o carte despre mizerie și mizerabili, este o carte în care realitatea urâtă, foarte urâtă, nu șochează, ci doare, doare...

  M-urile Marianei Cornea continuă: Mila, Mondina, Mora…

 

miercuri, 13 ianuarie 2021

Limba română

 


  Mi-a fost dat să-mi tai, de nenumărate ori, craca de sub picioare.

Bineînțeles că am făcut-o crezând că fac bine. Sau că fac un bine. 

Am un talent deosebit, nu pot să tac! Asta este, o să mor sărac, nu voi găsi niciodată filonul acela unde "tăcerea e de aur"!

  Am fost uimit să văd revista orașului plină de greșeli. Revista e un fenomen, apare o singură dată pe an, ca un libret al Festivalului "Toamna cugireană". O singură revistă pe an, o mulțime de profesori sau de alte persoane cu studii superioare afișate în colectivul de redacție și greșeli de scriere sau gramaticale? Este impardonabil!

  Mânat de avânt patriotic și crezând că ajut, am arătat greșelile... Dumnezeule, ce greșală! 

  Întâmplarea se repetă aproape la indigo și "în mediul privat". Un tânăr condei al urbei, trăitor pe alte meleaguri, mă întreabă de ce nu îi dau like la postări. "Pentru că nu sunt de acord cu tonul lor, zic, tu doar te tângui, și pentru că ai greșeli!" 

  Pfoaaaa! Vezuviu! Tsunami! Coaliție! Pac! la Resboiu! Și dă-i și luptă!

Am arătat că și în volumele publicate de respectivul condei sunt greșeli demne de o repetenție glorioasă (la poezie)! Demonstrația este aici, pe blog. Imediat a intrat în luptă și onor editura, care s-a simțit ofensată, cu imaginea murdărită și denigrată public! Adică publicarea unui text de gâgă este o onoare și arătarea greșelilor este o lezare a onoarei? Bre, ciupiți-mă!

  Mult prea onorabilul domn care a promovat cartea disecată de mine, deținător al unei statui impresionante în domeniul lingvistic, domn care a mediatizat publicarea de recenzii în reviste de specialitate, garantându-i condeiului respectiv accederea în forul înțelepților condeiului, imun la oribilitățile gramaticale și lingvistice din carte, dar sensibil la bloguri, scoate baioneta și-mi arată ușa tribunalului! Aferim, națiune!

  Întâmplarea e întâmplare (aforismul îmi aparține) și primesc o revistă de peste mări și țări. Menționez că nu urmăresc activitatea literară sau de altă natură a nimănui, nu îmi ajunge timpul să îmi trăiesc viața, d-apoi să mai fac ordine și prin alte acareturi! Plus că sunt blocat în mediile on-line, dovedindu-mă eu un fel de "Dinu Păturică, iute călcătoriu pe cadavre"... Revista este tipărită de onor editura care m-a luat de guler, pentru terfelire de imagine, și care m-a somat să arăt o virgulă greșită în alte apariții, măcar, să nu mai vorbim de dezacorduri sau de virgulă între subiect și predicat, virgule care stau departe de această onor editură ca dracul de tămâie (ptiu, Doamne, iartă-mă!). 

 Nici nu deschid bine revista și ochii se dezvoltă ca un cozonac băgat la cuptor! Un calup de poezii ale condeiului de care vorbeam inițial! Foarte bine, e dovada activității continue, e dovada ambiției, perseverenței, e o notă bună pentru urbea noastră, un târgușor de provincie, care iată, este prezentă în reviste literare internaționale! 

  Da, dar... Cum să reacționez, când prima poezie, în primul vers, conține un dezacord? Unde ești, condeiule premiat la olimpiade și care "stăpânești două limbi"? Unde ești, onor diriguitor al lingvismului? Unde ești, onor editură mândră de calitățile proprii?

  Nici nu mai spun că acolo, în conținut, adânc, am găsit și virgulă între subiect și predicat... 

 Am să mor sărac...

duminică, 20 decembrie 2020

Sentimente fără labirint

 


 Îmi trebuie un brad mai mare, să încapă sub el toată bucuria făcută prin citirea acestui text!

Mulțumesc, Adriana Roxana Avram!

 

Am copiat textul din blogul "Labirintul sentimentelor".

 

MAI JOS DE NORI Vasile Dumitru Chipirișteanu

 



MAI JOS DE NORI

,,Poezia, arta și cunoașterea sunt sacre și pure. " George Eliot

,,Poetul e cel care cuprinde infinitul în versuri." David Boia

Poeziile ne deschid ușa spre o lume paralelă, o lume a cuvintelor, a sentimentelor, ne trimit în Raiul literaturi.

Dragi cititori, astăzi vreau să vă fac cunoștință cu artistul Vasile Dumitru Chipirișteanu. Am avut onoarea să-l cunosc prin intermediul internetului și vreau să îi mulțumesc din suflet pentru că mi-a oferit șansa să apar în cadrul emisiunii ,,Gramofon" . 

Despre Vasile Dumitru Chipirișteanu


Poetul Vasile Dumitru Chipirișteanu s-a născut în anul 1959 în comuna Sudiți, județul Ialomița, fiind al nouălea copil într-o familie de unsprezece frați și surori. Tot aici a absolvit școala generală.

A urmat Liceul Militar din Breaza, apoi Școala Militară de Ofițeri din Sibiu. A activat în garnizoanele Fetești, Constanța, Babadag și Tulcea. S-a retras din activitate în 1999. Din 2011 locuiește în Cugir. După anul 2000 s-a apropiat de lumea virtuală unde a avut curajul să își spună părerile și să își expună creațiile literare în blogul ,,Cugiria".  De asemenea a fost invitat să facă parte din echipa de realizatori a unui radio online, unde a moderat ani de zile emisiunea de muzică veche românească și poezie intitulată ,,Gramofon", apoi a venit și primul grup literar, cenaclul ,,Negru pe Alb" , unde a expus câteva texte, cenaclu care i-a publicat în revista tipărită pe hârtie povestirea ,,Nea Tache". Începând cu anul 2013 a contribuit la înființarea cenacului ,,Solaris" , la înființarea blogului ,,Caietul de amintiri"  și grupul de iubitori de istorie ,,Dacii Singidavei".

În 2018 s-a închegat grupul de la ,,Capșa" (Turist Caffė), unde s-au putut viziona filme documentare, spectacole de teatru, recitaluri de muzică și poezie, lansări de carte, expoziții, dialoguri pe diverse teme, etc. 

Primul succes a însemnat premiul întâi la un  concurs de proză scurtă, cu povestirea ,,Urâtu".

În toamna anului 2018 a participat la concursul organizat de Cenaclul de la Roma, la ambele secțiuni, și la ambele a fost printre premianți. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în prezent a publicat al patrulea volum, versuri: ,,Mai jos de nori".

Mă bucur că l-am cunoscut pe domnul Vasile Dumitru și sunt foarte fericită că am reușit să-i citesc volumul de versuri: ,,Mai jos de nori".  Spre deosebire de alți poeți, poetul Vasile Dumitru dezvăluie legăturile ascunse între peisajul Cugiriei, istoria locurilor și iubirea pe care le exprimă liber prin versuri.

Iubitor de  tradiții românești și păstrarea identității culturale, poetul Vasile Dumitru descrie imaginea satului Vinerea, de exemplu, - ,,folclor într-un album" , în poezia Veșnicia vinereană:

,,Stau casele înghesuite-n drum/Și călușerii joacă și acum." Aici ,, Românul niciodată n-a căzut/Oricât ai încerca să îl răneșți" și ,,Prin Anotimpuri, totu-i început".

Când am deschis volumul de poezii ,,Mai jos de nori" am pătruns în sufletul poetului și am stat de vorbă cu sentimentele dânsului.


Poeziile care mi-au plăcut cel mai mult sunt:

Rugă pentru Cugiria

Bade Ioane

Inelară

Balada prințesei

Omul din lună

Clipa

Povestea poetului (Închinare către Mihai Eminescu)

Veșnicie vinereană

Margini

Decembrie


În poezia ,,Rugă pentru Cugiria" poetul Vasile Dumitru îl roagă pe Dumnezeu să aibă grijă de țară și de sufletele oameniilor:


,,Hoinărind prin iarnă fără nea,

Mormăiam prin barbă, cam așa:

Adă, Doamne, multă sănătate

La toată suflarea din cetate,

Și coboară lin lumina Ta

Peste-nvoburata țară-a mea.

Adă, Doamne, ploaie pe câmpie,

Umple-mi sufletul de bucurie

Și durerea toată s-o-nvelești

În cearceafuri albe, ca-n Mugești..."


Prin versurile : ,,Dacă ai o clipă pentru mine, /Vreau atât să știi, că Te-am slăvit/ Și în Bărăganul însorit/ Și aici, în țara ca un rai"  poetul Vasile Dumitru își exprimă recunoștința și iubirea față de Dumnezeu îi se  închină și îl roagă să aibă grijă de patria lui:

,,Doamne, în multa iubire-a Ta,

Ai grijă, te rog, de țara mea!"



Bade Ioane

Vasile Dumitru Chipirișteanu

 

Bade Ioane, mult aș vrea să-ți fac

Încă un cântec nou, pe al tău plac.

Aș vrea să scriu în rime despre tine,

Să te respect așa cum se cuvine!

Mă uit în ochii tăi și văd străbunii

Ținând de coarne plugu-n Câmpul Pâinii;

Mă uit la părul alb ca o cunună,

Semeni cu dacii mei de pe columnă.

Ai palme prea aspre, bătucite

De-atâtea zile-n  țarină muncite.

Târziu, în seară, când te ogoiești,

Ți-e pieptul greu, icoana o privești,

Te-nchini arar, cu capul aplecat

Și-ți scapă, printre buze, un oftat:

,,Ce-i lumea asta frântă și sucită?

De care diavol a fost născocită?"




 Inelară

Inele de Saturn îți pun pe deget,

  Leagăn de flori de Sore am legat,

   E Calea Laptelui pe care mergem,

   Atrași de steaua care ne-a chemat.

        Nori de scântei se-mprăștie-n abisuri,

 A nins în galaxie, mult, cu visuri.

 

Anevoioase nașteri de planete,

        Nopți îmbrăcate-n falduri de-aurore,

   Globuri de jar dansând în piruete,

 Eternități fierbinți, în sân cu ore;

 Lumină-n pragu-n care mă adun

Am cizelat inele de Saturn.

 

 Balada prințesei

 

Cu vâsle-n pumnii uriași,

Cu bărbi până la brâu, vâslași

Cu pieptul lat și dur ca scutul

Și cu privirea cum e cnutul,

Se-ntorc în marele fiord

Tăiat în gheață, sus, în nord.

 

Se-ntorc de peste mări turbate

Cu valuri negre-nvolburate,

Ei vin din zări necunoscute

Umblând pe drumuri neștiute,

Cu spada-n dinți, cu lancea-n mână,

Ca o năprasnică furtună.


Omul din lunĂ

 

 Era o noapte din copilărie...

   Se auzea doar vântul în câmpie

   Printre salcâmi cum se înfășura.

Din alba lună omul mă privea.

 

-          Copile trist cu părul ars de soare

De ce îți lași privirea-n aplecare?

Fă primul pas pe drumul vieții tale,

S-aduni în suflet tot ce vezi în cale,

 

Când îți va fi sortită împlinirea

Și alchimistul tău va fi iubirea,

Să îi ridici altare de verbină

În verde-nvolburare de grădină!

 

Clipa

 

A mai trecut o zi, de doruri plină,

O clipă doar, o clipă te-am privit,

Aveai pe piept eșarfă de lumină

Și-n ochi lucea un licăr aurit.

 

Ți-am auzit și vorba, ca un cântec,

De râsul tău mi-e inima-nsetată,

Prin sânge îmi umblai ca un descântec,

Spre zbor și vis e zarea decoltată.

 

Povestea poetului (Închinare către Mihai Eminescu)

 

Într-o vreme când rumânii o duceau ca vai de ei,

Când ,,barbarii vedeau lucruri, iar grecii vedeau idei" ,

S-a născut în nordul țării, undeva, prin Ipotești,

Un copil ca toți copiii, cu-n destin ca din povești.

El prin iarbă-și purta pașii, însă fruntea-i era-n nori,

Aduna prin buzunare basme, doine, ape, sori,

Piramide, constelații, împărați și proletari

Ascundea-n piepții cămășii precum noi, mai ieri,

                                                                 bondari!

Codrii de argint, luceferi, flori albastre și scrisori

Învârtea sub bolta frunții, murmurând ,,memento

mori"...

A luat, apoi, din sate, limba noastră cea străbună

Lustruind din greu la stihuri pân' ne-a dat limba

română.

El, băiatul din poveste, tânăr ca odinioară,

Încă-i viu în Poezie, încă n-a-nvățat să moară...



Veșnicie vinereană

 

Când ,,veșnicia s-a născut la sat" ,

Nu a ales vreun loc pierdut în munte

Și nici în Bărăganul înstelat.

Ei i-a plăcut aici, în locul unde

Pe toate Dumnezeu le-a adunat.

 

Pădure, deal câmpie, drum și râu,

Și pajiști pentru vite, plai cu oi,

Livezile, pe coaste, par un brâu

Ce strălucește viu, spălat de ploi,

Iar soarele se joacă-n lan de grâu.

 

Stau casele înghesuite-n drum,

De parc-ar vrea să-ți vadă în desagi

Și călușerii joacă și acum

Cum o făceau în vremea unor magi,

Tablouri vii, folclor într-un album.


Margini

 

Mai jos de nori, mai sus de iarbă

Într-un aprilie stropit

Cu ghiocei de hiacint

Deschis-am ochii-n lumea oarbă.

 

Am fost, n-am fost...Știu ce voi fi

În vremea fără calendar,

În timpul fără minutar,

În lunga noapte fără zi.

 

  Decembrie

 

De ce-i mai scurtă ziua și noaptea-i tot mai grea?

De ce zâmbește lumea când îmi doresc ceva?

De ce copilăria mi-e clară-n amintiri,

Dar nu mai știu o iotă din ce-am văzut la știri?

De ce mă dor genunchii când ceru-i mohorât?

De ce nu vor copiii să-mi țină de urât?

De ce nu mai trec strada decât cu ajutor?

De ce adorm la masă și nu în dormitor?

De ce nu mai joc table în parc, ca altădată

Și când dau șase-șase s-adună lumea toată?

De ce nu am cu cine să mai citesc ce-am scris?

De ce îmi pare viața că a fost doar un vis?

De ce nu mai văd Luna zâmbindu-mi prin ferești?

De ce mi-e tot mai rece?

Decembrie, tu ești?

 

Din această carte am putea învăţa multe. Să preţuim persoanele dragi acum, nu când nu mai sunt între noi, să apreciem munca cinstită a țăranului, să ne iubim patria, să ne păstrăm cultura să prețuim și să păstrăm tradițiile și să credem în visele noastre şi să luptăm pentru a crea o lume a literaturii, o lume a binelui. Dacă citeşti nu pierzi nimic.

Dragi cititori, vă recomand cu drag volum de poezii ,,MAI JOS DE NORI" -Vasile Dumitru Chipirișteanu. Vă recomand să citiți și blogul dânsului.


Citiți această carte și păstrați versurile în sufletele voastre!