duminică, 20 decembrie 2020

Sentimente fără labirint

 


 Îmi trebuie un brad mai mare, să încapă sub el toată bucuria făcută prin citirea acestui text!

Mulțumesc, Adriana Roxana Avram!

 

Am copiat textul din blogul "Labirintul sentimentelor".

 

MAI JOS DE NORI Vasile Dumitru Chipirișteanu

 



MAI JOS DE NORI

,,Poezia, arta și cunoașterea sunt sacre și pure. " George Eliot

,,Poetul e cel care cuprinde infinitul în versuri." David Boia

Poeziile ne deschid ușa spre o lume paralelă, o lume a cuvintelor, a sentimentelor, ne trimit în Raiul literaturi.

Dragi cititori, astăzi vreau să vă fac cunoștință cu artistul Vasile Dumitru Chipirișteanu. Am avut onoarea să-l cunosc prin intermediul internetului și vreau să îi mulțumesc din suflet pentru că mi-a oferit șansa să apar în cadrul emisiunii ,,Gramofon" . 

Despre Vasile Dumitru Chipirișteanu


Poetul Vasile Dumitru Chipirișteanu s-a născut în anul 1959 în comuna Sudiți, județul Ialomița, fiind al nouălea copil într-o familie de unsprezece frați și surori. Tot aici a absolvit școala generală.

A urmat Liceul Militar din Breaza, apoi Școala Militară de Ofițeri din Sibiu. A activat în garnizoanele Fetești, Constanța, Babadag și Tulcea. S-a retras din activitate în 1999. Din 2011 locuiește în Cugir. După anul 2000 s-a apropiat de lumea virtuală unde a avut curajul să își spună părerile și să își expună creațiile literare în blogul ,,Cugiria".  De asemenea a fost invitat să facă parte din echipa de realizatori a unui radio online, unde a moderat ani de zile emisiunea de muzică veche românească și poezie intitulată ,,Gramofon", apoi a venit și primul grup literar, cenaclul ,,Negru pe Alb" , unde a expus câteva texte, cenaclu care i-a publicat în revista tipărită pe hârtie povestirea ,,Nea Tache". Începând cu anul 2013 a contribuit la înființarea cenacului ,,Solaris" , la înființarea blogului ,,Caietul de amintiri"  și grupul de iubitori de istorie ,,Dacii Singidavei".

În 2018 s-a închegat grupul de la ,,Capșa" (Turist Caffė), unde s-au putut viziona filme documentare, spectacole de teatru, recitaluri de muzică și poezie, lansări de carte, expoziții, dialoguri pe diverse teme, etc. 

Primul succes a însemnat premiul întâi la un  concurs de proză scurtă, cu povestirea ,,Urâtu".

În toamna anului 2018 a participat la concursul organizat de Cenaclul de la Roma, la ambele secțiuni, și la ambele a fost printre premianți. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în prezent a publicat al patrulea volum, versuri: ,,Mai jos de nori".

Mă bucur că l-am cunoscut pe domnul Vasile Dumitru și sunt foarte fericită că am reușit să-i citesc volumul de versuri: ,,Mai jos de nori".  Spre deosebire de alți poeți, poetul Vasile Dumitru dezvăluie legăturile ascunse între peisajul Cugiriei, istoria locurilor și iubirea pe care le exprimă liber prin versuri.

Iubitor de  tradiții românești și păstrarea identității culturale, poetul Vasile Dumitru descrie imaginea satului Vinerea, de exemplu, - ,,folclor într-un album" , în poezia Veșnicia vinereană:

,,Stau casele înghesuite-n drum/Și călușerii joacă și acum." Aici ,, Românul niciodată n-a căzut/Oricât ai încerca să îl răneșți" și ,,Prin Anotimpuri, totu-i început".

Când am deschis volumul de poezii ,,Mai jos de nori" am pătruns în sufletul poetului și am stat de vorbă cu sentimentele dânsului.


Poeziile care mi-au plăcut cel mai mult sunt:

Rugă pentru Cugiria

Bade Ioane

Inelară

Balada prințesei

Omul din lună

Clipa

Povestea poetului (Închinare către Mihai Eminescu)

Veșnicie vinereană

Margini

Decembrie


În poezia ,,Rugă pentru Cugiria" poetul Vasile Dumitru îl roagă pe Dumnezeu să aibă grijă de țară și de sufletele oameniilor:


,,Hoinărind prin iarnă fără nea,

Mormăiam prin barbă, cam așa:

Adă, Doamne, multă sănătate

La toată suflarea din cetate,

Și coboară lin lumina Ta

Peste-nvoburata țară-a mea.

Adă, Doamne, ploaie pe câmpie,

Umple-mi sufletul de bucurie

Și durerea toată s-o-nvelești

În cearceafuri albe, ca-n Mugești..."


Prin versurile : ,,Dacă ai o clipă pentru mine, /Vreau atât să știi, că Te-am slăvit/ Și în Bărăganul însorit/ Și aici, în țara ca un rai"  poetul Vasile Dumitru își exprimă recunoștința și iubirea față de Dumnezeu îi se  închină și îl roagă să aibă grijă de patria lui:

,,Doamne, în multa iubire-a Ta,

Ai grijă, te rog, de țara mea!"



Bade Ioane

Vasile Dumitru Chipirișteanu

 

Bade Ioane, mult aș vrea să-ți fac

Încă un cântec nou, pe al tău plac.

Aș vrea să scriu în rime despre tine,

Să te respect așa cum se cuvine!

Mă uit în ochii tăi și văd străbunii

Ținând de coarne plugu-n Câmpul Pâinii;

Mă uit la părul alb ca o cunună,

Semeni cu dacii mei de pe columnă.

Ai palme prea aspre, bătucite

De-atâtea zile-n  țarină muncite.

Târziu, în seară, când te ogoiești,

Ți-e pieptul greu, icoana o privești,

Te-nchini arar, cu capul aplecat

Și-ți scapă, printre buze, un oftat:

,,Ce-i lumea asta frântă și sucită?

De care diavol a fost născocită?"




 Inelară

Inele de Saturn îți pun pe deget,

  Leagăn de flori de Sore am legat,

   E Calea Laptelui pe care mergem,

   Atrași de steaua care ne-a chemat.

        Nori de scântei se-mprăștie-n abisuri,

 A nins în galaxie, mult, cu visuri.

 

Anevoioase nașteri de planete,

        Nopți îmbrăcate-n falduri de-aurore,

   Globuri de jar dansând în piruete,

 Eternități fierbinți, în sân cu ore;

 Lumină-n pragu-n care mă adun

Am cizelat inele de Saturn.

 

 Balada prințesei

 

Cu vâsle-n pumnii uriași,

Cu bărbi până la brâu, vâslași

Cu pieptul lat și dur ca scutul

Și cu privirea cum e cnutul,

Se-ntorc în marele fiord

Tăiat în gheață, sus, în nord.

 

Se-ntorc de peste mări turbate

Cu valuri negre-nvolburate,

Ei vin din zări necunoscute

Umblând pe drumuri neștiute,

Cu spada-n dinți, cu lancea-n mână,

Ca o năprasnică furtună.


Omul din lunĂ

 

 Era o noapte din copilărie...

   Se auzea doar vântul în câmpie

   Printre salcâmi cum se înfășura.

Din alba lună omul mă privea.

 

-          Copile trist cu părul ars de soare

De ce îți lași privirea-n aplecare?

Fă primul pas pe drumul vieții tale,

S-aduni în suflet tot ce vezi în cale,

 

Când îți va fi sortită împlinirea

Și alchimistul tău va fi iubirea,

Să îi ridici altare de verbină

În verde-nvolburare de grădină!

 

Clipa

 

A mai trecut o zi, de doruri plină,

O clipă doar, o clipă te-am privit,

Aveai pe piept eșarfă de lumină

Și-n ochi lucea un licăr aurit.

 

Ți-am auzit și vorba, ca un cântec,

De râsul tău mi-e inima-nsetată,

Prin sânge îmi umblai ca un descântec,

Spre zbor și vis e zarea decoltată.

 

Povestea poetului (Închinare către Mihai Eminescu)

 

Într-o vreme când rumânii o duceau ca vai de ei,

Când ,,barbarii vedeau lucruri, iar grecii vedeau idei" ,

S-a născut în nordul țării, undeva, prin Ipotești,

Un copil ca toți copiii, cu-n destin ca din povești.

El prin iarbă-și purta pașii, însă fruntea-i era-n nori,

Aduna prin buzunare basme, doine, ape, sori,

Piramide, constelații, împărați și proletari

Ascundea-n piepții cămășii precum noi, mai ieri,

                                                                 bondari!

Codrii de argint, luceferi, flori albastre și scrisori

Învârtea sub bolta frunții, murmurând ,,memento

mori"...

A luat, apoi, din sate, limba noastră cea străbună

Lustruind din greu la stihuri pân' ne-a dat limba

română.

El, băiatul din poveste, tânăr ca odinioară,

Încă-i viu în Poezie, încă n-a-nvățat să moară...



Veșnicie vinereană

 

Când ,,veșnicia s-a născut la sat" ,

Nu a ales vreun loc pierdut în munte

Și nici în Bărăganul înstelat.

Ei i-a plăcut aici, în locul unde

Pe toate Dumnezeu le-a adunat.

 

Pădure, deal câmpie, drum și râu,

Și pajiști pentru vite, plai cu oi,

Livezile, pe coaste, par un brâu

Ce strălucește viu, spălat de ploi,

Iar soarele se joacă-n lan de grâu.

 

Stau casele înghesuite-n drum,

De parc-ar vrea să-ți vadă în desagi

Și călușerii joacă și acum

Cum o făceau în vremea unor magi,

Tablouri vii, folclor într-un album.


Margini

 

Mai jos de nori, mai sus de iarbă

Într-un aprilie stropit

Cu ghiocei de hiacint

Deschis-am ochii-n lumea oarbă.

 

Am fost, n-am fost...Știu ce voi fi

În vremea fără calendar,

În timpul fără minutar,

În lunga noapte fără zi.

 

  Decembrie

 

De ce-i mai scurtă ziua și noaptea-i tot mai grea?

De ce zâmbește lumea când îmi doresc ceva?

De ce copilăria mi-e clară-n amintiri,

Dar nu mai știu o iotă din ce-am văzut la știri?

De ce mă dor genunchii când ceru-i mohorât?

De ce nu vor copiii să-mi țină de urât?

De ce nu mai trec strada decât cu ajutor?

De ce adorm la masă și nu în dormitor?

De ce nu mai joc table în parc, ca altădată

Și când dau șase-șase s-adună lumea toată?

De ce nu am cu cine să mai citesc ce-am scris?

De ce îmi pare viața că a fost doar un vis?

De ce nu mai văd Luna zâmbindu-mi prin ferești?

De ce mi-e tot mai rece?

Decembrie, tu ești?

 

Din această carte am putea învăţa multe. Să preţuim persoanele dragi acum, nu când nu mai sunt între noi, să apreciem munca cinstită a țăranului, să ne iubim patria, să ne păstrăm cultura să prețuim și să păstrăm tradițiile și să credem în visele noastre şi să luptăm pentru a crea o lume a literaturii, o lume a binelui. Dacă citeşti nu pierzi nimic.

Dragi cititori, vă recomand cu drag volum de poezii ,,MAI JOS DE NORI" -Vasile Dumitru Chipirișteanu. Vă recomand să citiți și blogul dânsului.


Citiți această carte și păstrați versurile în sufletele voastre!

sâmbătă, 12 decembrie 2020

Povestiri din pădurea Lupului

 


   Margine de pădure. Amestecătură de brazi și salcâmi, mai mult decât ciudată! Cine nu era acasă”? Cine “emigrase” pe tărâmul celuilalt? Dar să revenim la poveste.

   Lupul se încălzea la focul aprins, privind scânteile care încercau să se cațere până la stele. Ținea ca pe un toiag emblematic bățul cu vârful ascuțit, în care încălzise slana.

- Să vă spun o poveste, zise el, cu privirea pierdută hăt, departe.

   “Iaca poznă, iar o bagă pe-aia cu purcelușii, iar o să cadă în cazanul cu apă fiartă!” gândi unul dintre cei ce înconjurau vatra.

- A fost odată un emir...

“Hopa! Noutate!” își continuă gânditorul atitudinea, mușcând din felia de pită coaptă pe jar.  “O mie una de nopți, varianta băștinașă. Ia s-auzim!

și emirul acesta tare s-a bucurat de o întâmplare fericită din viața lui. Nu se știe cum, dar intrase în posesia multor bucăți subțiri de lemn frumos lustruite, ceva așa ca șindrila, de culoarea mierii. Și pe ele erau semne înșiruite, care cu siguranță însemnau ceva, devreme ce emirul zâmbea, privindu-le.

“De unde știi tu, mă?” gândi gânditorul, căscând. S-ar fi scărpinat în nas, dar unsoarea de pe degete îi dădea așa, o reținere...

Mă uitam pe fereastră, lingându-mi botul la vederea slanei de pe masă...

„Aha! Așa se explică!” nu tăcu ăla, în gând.

...și nu pricepeam de ce nu înfulecă tot, apoi să râgâie, întins pe blana de tigru. Nuuu, el privea lemnele ale și zâmbea ca pro... ăăăă, și zâmbea. Apoi îl aud: “am să trimit și prietenilor, să se bucure și ei!

Zis și făcut. A îndesat în straițe mai mult de jumătate dintre tăblițe, a etichetat desagii, a pus samarul pe câteva cămile, hop, straițele sus, pac! cu palma pe pulpa cămilelor și acestea s-au pierdut în zare, topindu-se în roșul sângeriu al apusului.

Mai multe seri la rând l-am văzut zâmbind, privind în focul din șemineu, cu paharul de zaibăr în mână, cam cum facem noi, aici!

Șemineu și zaibăr pe naiba, ai luat-o razna, Lupule, încurci poveștile”! își continuă cârcotașul atitudinea critică... interioară!

Ne-am întâlnit, zilele trecute, pe-aici, pe-aproape. Eu căutam ciuperci, el fluiera, cu mâinile în buzunare.

-      - Salut, Lupule!

-     - Salut, emire. Nu te-am mai văzut de ceva vreme prin pădure! Probleme? Ai restanță la apă? Ai împărțit fluturași, s-o ducă bine ăia grași?

-      - Eah... Nici, nici, dar și, și... Mă rog, de-ale mele.

-     - Aha! Probleme la cap. Ia un copac în brațe, așa fac ăia cu amețeli, rânjii în sinea mea. Sau caută un cerc d-ăla în care unii, în pielea goală... Ptiu-ptiu, aș stuchi în sân, da’ n-am fermoar la blană.

-      - Du-te, mă, și caută ciuperci! Îmi zise emirul. Io nu-mi văd capul...

-      - Ia o oglindă, am zis, repezit.

M-a privit lung. M-am uitat în jur, să văd dacă nu am scaieți în coadă. Nu aveam.

-      - Ia stai jos, mă Lupule. Nu știu dacă pricepi tu ce zic io, habar n-ai ce junglă e între oameni, tu ești un domn, în pădurea ta, damăcar îmi spun păsul cuiva. Asculți?

-       - Mno, ce altceva aș putea să fac? Zi!

-       - Auzi, mă, Lupule, am primit...

-    - Știu, m-am uitat pe geam. Ai primit, ai trimis, ai zâmbit, de la o vreme tot îți plouă în casă. Care-i baiul?

-       - Poi... n-am primit niciun semn.

-      - Trebuia?

-     - Nu, nu trebuia...

-      - Aunci?

-      - Vezi tu, atunci când dai bună ziua, parcă ar fi normal să aștepți răspuns.

-       - Unde bați?

-       - Am trimis tăblițele vizirului din Samarkand. El are mulți supuși, în toate colțurile împărăției. O parte erau pentru el, celelalte trebuiau să ajungă pe ici, pe colo...

-       - Or fi ajuns.

-       - Or fi... Da’ niciun semn? Nu așteptam și nu aștept smochine, zaharicale, mătăsuri, piper, nici temenele, da’ un semn, acolo, un fum pe ogeac, cum că tăblițele îs pe drumul cel bun...

-       - Bre, le-ai trimis?

-       - Poi ce-am zis?

-     - Gata, hodinește-te. Ți-ai împlinit dorința, ai trimis. Că or fi ajuns, că nu, că unele sunt cușcă pentru șoareci ori capac la borcanul cu brânză, ce contează? Darul tău e plăcut în ochii lui Allah! Are el grijă pe mai departe.

-      - Mulțam, Lupule. Iaca, parcă nu mă mai apasă pe piept. Ai un ghinars?

 

   Tăcere. Focul s-a retras într-un jar ca o grămadă de rubine. Lupul ține bățul murdar de unsoare ca pe un sceptru.

   “Vă dați telectuali, vai de capul vostru!” Gânditorul mușcă din felia crocantă, scoțând un “mmmmmmm!” îndelung, îmbătat de aromele pure. “V-aș spune că emirul a trimis, de fapt, niște oglinzi în care ceilalți nu și-au văzut chipul, pentru că nu au. Danu vă spun, stau în banca mea!

 

                                                         Sfârșit