Salcâmul

  Are trunchiul acoperit de o coajă groasă și crăpată. Crengile sunt învălmășite, după cum l-au bătut vânturile. Unele sunt uscate, desenând pe cer un fel de brațe întinse a rugăciune. A trecut de ierni în care crivățul culca totul la pământ, a trecut de veri în care pământul crăpa adânc, până aproape de rădăcinile subțiri și albe.

Nu e căutat pentru făcut mobilă, deși lemnul e galben și foarte tare. Doar uneori îi sunt rupte crengile pentru foc. Toate animalele îi rod frunzele, albinele sunt înnebunite după horbota ca un voal de mireasă a florilor lui albe și înmiresmate. Trece prin ani, ținând pământul strâns în rădăcini, sau poate pământul îl ține strâns în căușul palmei...

  Rar, foarte rar, stă de vobă cu badea Ion. De fapt nu vorbesc amândoi, bătrânul vine și se așază lângă trunchiul lui, își dă pălăria jos, lăsând părul rar și transpirat în adierea vântului, se reazimă cu spatele de copac și stă așa, cu privirea pierdută în zarea tremurătoare. Poate că doar gândurile lor stau de vorbă.

Badea Ion a stat aici îmbrăcat în ițari și încălțat în opinci în vremea când ardeau casele prin sate și boierii fugeau la oraș, să scape de răzmeriță. Poate o fi stat și mai demult, pe când urcau pe valea râului cohortele  îmbrăcate în fier și purtând steaguri cu acvile imperiale, dar el nu știe. Dar de ce nu ar fi stat?

  Apoi a venit vremea tractoarelor și a holdelor întinse ca marea, că erau doar două culori în tot universul, albastrul cerului și verdele pământului. Nici nu știe cum a rămas în picioare, mulți fârtați au fost doborâți, să fie ogoarele cât mai libere. Badea Ion venea aici să-și mânânce prânzul. Degeaba erau lanurile cât vezi cu ochii, în traistă avea doar un colț de pâine, o conservă de pește sau o bucată de slănină și o ceapă. Îl auzea cum oftează...

  În ultimul timp era parcă și mai necăjit. Fusese la oraș, la spital, cu o durere în piept, și parcă s-a îmbolnăvit mai tare...

- Un țăran! auzea în spate. Ăștia au rămas niște animale, habar n-au de internet, de jocuri pe calculator, de burse. Se spală doar duminica, înainte de a merge la biserică. Uită-te la el cum e îmbrăcat, fuck me!

Nu s-a întors, nu a răspuns. A tăcut, așa cum au făcut bunii și străbunii. A tăcut când a văzut și pâinile din galantare, cu prețuri care îi dădeau amețeli, a tăcut când a văzut și tarabele cu fructe și legume, de neatins, de parcă nu plecaseră din ogorul lui ci fuseseră aduse de pe Marte, a tăcut când a fost împins din rând, la casa de bilete a autogării.

- Stai acasă, țărane, că încurci lumea! i-a zis un domn îmbrăcat fistichiu, cu pantaloni rupți și tricou plin de embleme, cu părul dat cu cremă și cu o bazaconie în mână din care se auzea muzică și prin care parcă dialoga cu cineva.

  Acum stă acasă. Nu are voie să iasă din curte. Ogorul e plin de buruieni. Dacă nu ară și nu seamănă în câteva zile, domnii de la oraș vor începe să devină arțăgoși, arătând spre țăran, vinovatul că nu mai e pâine în magazin. El se va descurca, mai greu, dar se va descurca. Făina din hambar, cartofii din beci și apa din fântână îi sunt suficiente, că așa a trecut prin veacuri. Și mereu a fost vinovatul.

  Are un singur tovarăș, salcâmul de la marginea ogorului. Îi vede coroana de aici, din curte, și îi vine să îl salute. Ridică mâna fără să vrea și o flutură spre crengile din zare. Tresare! I s-a părut sau crengile s-au mișcat a răspuns?

Grădinarul

  Își privește pantofii scâlciați de vreme, mâinile cu unghiile sub care se vede negreala pământului. Soarele îi încălzește ceafa, vântul îi răcorește obrajii. Ici-colo, bănuții păpădiei par beculețe dintr-o ghirlandă de la bradul de astă iarnă. Stă pe scăunel, lângă cais. A mărunțit gunoiul, din care a aruncat pe brazdele pentru ceapă, pentru roșii. A pus și la rădăcina pomilor. Privirea se oprește pe cimbrișorul de lângă gard, ale cărui frunze par de catifea, verdele este închis și strălucitor. Sub tulpinile lemnoase mișcă un punct negru. Se ridică încet și se apropie pășind legănat, ca marinarii. Oboseala și părul alb sunt “vinovații” acestui mers. Punctul se mișcă dezordonat. E un greiere! Mierlele nu cântă, albinele nu ciufulesc florile de păpădie sau de cais, corcodușii au mugurii ca niște biluțe roz, vor izbucni florile cât de curând.

  E primăvară, dar lipsește bucuria, lipsește strălucirea verdelui, lipsește freamătul copiilor, nu se aud glasurile celor care trebăluiesc prin grădinile de pe coasta Dumbrăvii... Sau poate că nu e nimeni pe acolo. Nici fumurile de la gunoaiele adunate nu se văd... Mai mereu era nemulțumit de orele lungi în care fumul îneca respirația, dar acum parcă ar fi binevenite.

  Pomii sunt văruiți cam până la înălțimea genunchiului. Anul trecut furnicile desenau arabescuri vii pe trunchiurile albe, acum totul e nemișcat. A mai pus un rând de pomi, doi meri și un prun. Mâine le va da și lor cu var. Acum privește spre fereastra încărcată de orhidee, dincolo de care bănuiește fața albă și ochii Ilenei, lipsiți de veselia de altădată.

  Știe când va fi culeasă prima salată, știe când prima ceapă va fi gata pentru salata cu ulei de măsline, răsadul de roșii de dincolo de fereastră are deja tulpina de culoare violet, semn că vor apărea și frunzele adevărate cât de curând... Prin mai ar trebui mutate în grădină, apoi semănați castraveții...

  Ar trebui... Ar trebui...

  Busuiocul este un fel de gardian, mana nu intră în grădină dacă planta asta atât de cunoscută și de aromată stă de veghe prin toate straturile. Multe lucruri le știe de când era copil, multe lucruri a învățat sau a descoperit aici, în grădină. Copiii au alte preocupări, ei au avut de mici calculator, de pe vremea când Windows 95 se încărca de pe diskete de 1,4 Mb. Nepoții sunt botezați în cazanul Facebook sau Instagram, la doi pași de grădină, dar atât de departe de ea...

  A rămas a lui și numai a lui. O privește cu drag, cu dragoste. Cine va planta roșiile? Cine va plivi brazdele?

Se sprijină de caisul tăcut, fără bâzâit de albine. Înserarea colorează în mov pal cerul de peste Dumbravă. Luceafărul înțeapă, timid, bolta, ca o floare dintr-un cais cosmic.

Granița

  Soarele pare o clătită lipită de cer. Vântul duce departe căldura lui, lăsând în urmă un frig neașteptat. Florile roz ale caișilor par nepotrivite, stinghere. Nicio albină nu tulbură petalele transparente. Zăpada căzută zilele trecute încă se mai ascunde în spatele șurilor și prin șanțuri.

  Strada pare o piele de șarpe întinsă la uscat. Nu trec mașini, nu sunt oameni pe trotuare. Cățelul roade, nervos, mingiuța de cauciuc. Vrea afară, dar dincolo de ușă se ascunde o lume ciudată. Până mai ieri, “afară” însemna mersul la școală cu ghiozdanul plin de cărți, ciocolata mâncată în parc, grădina bunicilor, unde intram ca într-o poveste, și tot “afară” însemnau și bunicii, care, deși locuiesc în aceeași curte cu noi, ne așteptau de parcă veneam din America!

  De ce nu mai pot merge la ei? Ce este în curte, ce este în aer?

  Timpul trece ca un melc obosit. Televizorul spune mereu și mereu același lucru. Citesc, dar liniștea nefirească îmi distrage atenția. Se aprind luminile în blocul de pe partea cealaltă a străzii și știu că e seară. Noaptea nu mai este vremea lecturilor plăcute, a pernelor moi și a cățelului sforăind pe preșul lui, ci doar un spațiu tăcut, mare, prea mare, prin care plutesc fulgi minusculi de teamă...

  Parcă locuiesc într-un vapor, oprit în largul mării, departe de țărm, departe de oameni. Ce graniță trebuie să trec? Ce trebuie să știu, sau ce trebuie să fac, să pot trece dincolo de spațiul acesta pustiu? Așa arată sfârșitul copilăriei? Așa or fi simțit și părinții mei? Am să-i întreb.

  Cărțile din bibliotecă par acum cărămizi într-un zid, telefonul nu mai înseamnă fereastra magică prin care vedeam prietenii, colegii, postările lor de pe Instagram sau videoclipuri de pe Youtube, telefonul pare un fel de robot care mă anunță, repetat, sever, să stau în casă...

  Cum va fi dincolo de granița aceasta? Vom învăța doar de acasă? Vom ieși în oraș o oră pe zi, pe un traseu aprobat? Mâncarea va veni prin curier, la ore exacte, în pachete individuale? Medicii ne vor consulta prin internet? Nu vor mai fi evenimente culturale cu public? Mai avem nevoie de nume, sau vom fi numerotați? Vom mai putea merge în grădina bunicilor? Vom mai putea să ne bucurăm de mângâierile lor?

  Încă o zi, același soare ca o clătită lipită de cer, același vânt rece, aceleași flori de cais fără albine... Poate că stau și ele dincolo de o altă graniță nevăzută, neînțeleasă, ca o trecere între lumi.