Ziua cea mai mare

 

 Nu de ziua națională vorbesc, ci de ziua în care omagiem toată plămada acestui neam. Ziua națională, ca și imnul, pot fi modificate ușor, funcție de o decizie politică sau de toanele unui dictator.
Cultura Națională nu mai este la cheremul nimănui, ea este lumina aprinsă de tezaurul cultural adunat de milenii. Tezaurul acesta incomensurabil pur și simplu ne luminează sufletele!
De ce a fost aleasă data de 15 ianuarie? Pentru că în această zi Cultura Națională a zămislit cea mai frumoasă floare a sa, Poetul Mihai Eminescu!
Poetul este doar un simbol, este Luceafărul, dar cultura este atât de vastă și atât de uimitoare!
Gânditorul de la Hamangia se regăsește în opera lui Brâncuși, ceramica de la Cucuteni a lăsat urmași în toate colțurile țării, avem pictori, compozitori, filozofi, prozatori și mulți, mulți alți artiști, inclusiv pictori naivi, avem creatori de costume populare, avem arta nemuritoare a lemnului, avem barzi populari care ne-au lăsat un folclor deosebit, alături de balade ca Miorița și Toma Alimoș...
Avem arta sacră, uimitoare în Bucovina, avem, avem, avem.
Ei bine, din acest "covor național" a răsărit Poetul!
Și noi? Noi, cei mulți? Îl omagiem de două ori pe an, apoi fugim cu limba scoasă în trena altora, aplaudându-le injuriile la adresa Luceafărului... Ne dăm ochii peste cap pe scene doar în această zi, apoi lecturăm toate bazaconiile încropite pe post de poezie... Televiziunile focusează scurt, ca un blitz, apoi ne prezintă zi de zi dive de carton, despre care aflăm ce au făcut în concediu, cum s-au supărat din cauze "majore", gen operație nereușită de îngroșare buze și alte și alte "episoade culturale"!
Zice bine Cristi Tabără:
"E acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor".

Ne mirăm cu toții de actualitatea și acuratețea portretului făcut la sfârșit de secol XIX. Și scrâșnim din dinți împotriva celor descriși atunci, dar identici și azi.

Însă nu Eminescu a fost profet, ci noi nu am evoluat. Mentalitatea noastră a produs și produce în continuare asemenea politicieni, fiindcă nu am depășit stadiul pomanagiilor care își vând ziua de mâine pentru un pumn de grăunțe și niște vorbe dulci primite azi.

Eminescu nu ar trebui proslăvit, ci onorat prin schimbarea mentalității noastre. Ar fi fericit să se știe contrazis prin alegerea valorilor autentice în fruntea țării."
https://www.facebook.com/Varadinus/posts/pfbid02ptqzKhC1d6CEWrCV98XgF6L7NLbzQMK2G4wEqrcF31bN4sDHB3AoVZT9MUbXKeLl
Haideți să facem ce și-a dorit Eminescu, nu să-l recităm!

Spre surpriza mea, cultura națională este vizibilă mai mult în diaspora decât aici, acasă! Dorul este un ingredient grozav, care dă strălucire amintirilor, profunzime gândurilor și autenticitate cuvintelor!
Nu fanfaronada contează, ci rezonanța cu gena tradițională!
Adrian Joldu "dă clasă" multora care-și dau ochii peste cap!
"Pogoana, unde-și au Jinarii colibele, e cam la două ceasuri călare de vatra satului. Dacă undeva-i raiul pe pământ, acolo este. Negurile se încâlcesc în pâlcurile de brazi, soarele se îmbăiază în roua pășunilor, izvoare răzbat printre florile munților. Miroase a rășină, miroase a verde, miroase a pace. Clipocitul pâraielor se îneacă în ierburile înalte, albine bete de fericire zumzăie bezmetic prin labirintul verde. Verde. Verde viu.

Când spun colibă să nu vă gândiți la structura aia primitivă din trei patru pari cu un acoperiș de crengi. Așa or fi fost la origini. Acuma-s gospodării în toată regula. Împrejmuite cu pălang tomnit cumsăcade din pari înfipți în țarină, legați între ei cu două rânduri de cloambe nu foarte oable, se întind nu doar în jurul colibei ci înconjoară de bună samă tot locul. Pălangu nu-i pentru oameni, doar pentru animale. Mai sunt care țin oi sau vite. Și cai. Deși de obicei îs ținute-n țarc. Numa găinile-s slobode. Pentru că majoritatea Jinarilor vor să cosească. Și fân și otavă. Pentru că iarna-i lungă și oile multe.

Vara, tot muntele era plin de oameni. Când nu aveau de coasă băteau pădurile. După ciuperci, după afine, după zmeură. Sau tomneau câte ceva pe lângă casă. Sau coperișul de șindrilă.

Coliba pe care-o știu eu e albastră. Multe case din Mărginime au culoarea asta. Cu acoperiș, cum spuneam, de șindrilă. Cu fereștile mici, împărțite în patru. Cu grinzile și stâlpii de lemn înegriți de vreme, la vedere. Ușa grea, cu clanța din fier forjat, răsucit, ce se deschide cu o cheie cam ca alea de le poartă Sfântul Pătru la brăcinar. Odată ușa dată de părete intri într-un hol de vreun metru jumate de lat ce se întinde pînă-n peretele din partea opusă. La dreapta-i o ușă, la stânga sunt două. Iar în spate de tot o sfântă vatră de foc. Parcă acuma o văd. Deasupra focului atârnă, spânzurat de un lanț cu cârlig la capăt, un ceaun greu, smălțuit pe dinlăuntru. Mno, ăsta-i singurul loc din lume unde se poate pregăti un balmoș după toate regulile artei. Pentru că-i o artă să faci un balmoș. În ziua de azi îi tare greu să găsești cele de trebuință. Ceea ce se vinde pe la fel de fel de târguri pe post de balmoș e o tristă și nenorocită și demnă de dispreț caricatură a ceea ce ar trebui să fie.

Pe de lături și pe deasupra vetrei, puse pe stălaș ori agățate în cuie dai de alte blide, olcuțe, și alte recipiente ba de tablă, ba de pământ. Și linguri de lemn, și doguri și donițe mici și mari. Și ața mămăligii. Mămăliga se face tot în ceaunul ăla și musai să fie atât de vârtoasă încât o poți răsturna în palmă fără să se lipească de degete. Dacă se lipește înseamnă că n-ai făcut-o bine și-ți meriți arsura, arde rău, ca să te înveți minte. În blid, lângă dărabul de mămăligă pui tocană de berbec sau de pui. Ori faci la jar doi păstravi ce i-ai prins dinjos, în Dobra. Sau faci un scrob mare de ouă cu cârnaț afumat sau cu slănină. Sau de n-ai vreme sau ți-e lene, torni un polonic sau două de covăsât. Sau de-i post faci niște ciuperci cu usturoi și pătrinjel. Sau moi pur și simplu boțul de mămăligă într-o scăfiță cu mujdei.

Pe ușa din dreapta intri în odaie. Un șpoihert bine întreținut cu mânere ornamentale din ceramică să nu te arzi când vrei să bagi un butuc pe foc. O laghiță și un lădoi. Un credenț și un raft vechi pe care-s așezate o Biblie și vreo trei cărți. De istoria aia care nu apare în manualele de școală pentru că nu convine. O mușcată la geam. Un pat nalt cu multe perne și lipigheauă. O masă din lemn brut. Pe păreți blide. O icoană. Maica cu pruncul. Pe jos preșuri bătute.

De două grinzi, cam în dreptul celor două extremități ale mesei, atârnă două lămpașe cu fuste din sticlă mată, pictată cu floricele albastre, lucrate cum nu se mai poate azi. Cu drag și răbdare. Fără grabă. Și printre grinzile groase ce străjuiesc tavanul, comori. O muzicuță Hohner. Un fluier cu inele de alamă. Ziare vechi, chiar și de la 1944. O tabacheră de argint. Câteva pipe. Un poc sau două de tabac. Busuioc. Poza învechită a regelui Mihai. Alte poze. Cu oameni mândri despre care nimeni nu-mi spune nimic. Cu veșminte în alb negru. Fără inutile și fariseice pămblicuțe colorate. Simpli. Serioși. O ploscă din lemn cu struguri pictați. O bilă de sticlă neagră cu stele aurii. Aerul miroase a taine.

Afară, mai la dreapta și mai la deal e șura. Cu poarta mare, grea, în două canate. Cât să intre carul. Coasa. O greblă și o furcă, mari, din lemn. Și grajdul cu ieslea acum goală. Odată era plină cu nutreț pentru patru vaci. Și pentru un cal sur, mare și puternic cu o stea neagră în frunte. Mai frumos decât armăsarii din Al Andalus. Între colibă și șură, trei frați brazi, cu cetina lor. Am stat trântit în iarba moale alături de brazii aceia să văd cum bat cu vârfurile la porțile cerului.La umbra lor o măsuță și un scăunel cu trei picioare.

Spre apus, mai la stânga, la vreo douăzeci de pași, un izvor curat se revarsă printr-un jgheab năpădit de mușchi într-un foarte mic iaz închipuit din pietre. Nu cred că greșesc dacă spun că-i un izvor cu apă vie. Îl aud clipocind de la 2850 de kilometri. De-ți speli fruntea cu apa aia îți vei limpezi și gândurile și sufletul. Spală și tristeți și dureri și doruri.

Pogoana e unul dintre puținele locuri binecuvântate unde te poți sfătui cu Dumnezeu. Așa cum îl înțelegi tu. Fără popime, îngrădiri și reguli. Ca la facerea lumii.

Text scris în memoria unchiului meu, Ion al Joldului, din Valea Săcii, Jina, Ardeal."

https://www.facebook.com/adrian.joldu/posts/pfbid0317WfZvNA1aa4GzD8nFmxryL1DhqaX74amxXVXw2cfoaSpweMXzW7JFJF4zqPBZT9l
Asta este România profundă, așa arată un fragment din cultura națională veridică, pură, de la bază!

Evident că aplaudăm coloșii, e normal. Dar să nu-i uităm și să nu-i ignorăm pe cei de lângă noi!
Vă spune ceva numele Ion Vlad? E din marginea Bărăganului, e feteștean la origini, dar "doarme somnul de veci" în Montparnasse, Paris!

,,Pentru mine sculptura nu este nici aventură, nici joc pentru o estetică destinată să gâdile sensibilitatea unora, e rațiunea mea de a fi”. Ion Vlad - sculptor

24 mai 1920

Se naște la Fetești sculptorul Ion Vlad, deși bunicul dinspre tată era originar din Transilvania, din munții Făgăraș.

Trecând Carpații, bunicul s-a stabilit în satul Vlădeni (astăzi comună) și s-a căsătorit cu Anica Zaharia ce făcea parte dintr-o prestigioasă familie din Fetești.

Tatăl sculptorului, Petre Vlad studiază și lucrează la București unde cunoaște personalități precum: Nottara, Liciu, Toneanu, Brezeanu, Bulandra.

În 1911 se înrolează la Regimentul 23 infanterie din Călărași, iar 1915 se căsătorește cu Alexandrina Sandu Marin. În familie se nasc 12 copii, iar sculptorul era cel de al treilea.

Casa familiei era situată pe malul râului ceea ce îi oferea copilului prilejul să deseneze pe nisip, iar la sărbătoarea precreștină numită Kaloian, să construiască din lemn micul sicriu plutitor și din lut amestecat cu scoici modela mozaicuri, dovedind de pe atunci înclinații artistice.

În 1933, la Librăria Centrală din Călărași are loc prima expoziție personală de desen cu portretele colegilor de liceu, ale profesorilor.

În vara anului 1939 dă examenul de bacalaureat și în toamnă intră prin concurs la Academia de Arte Frumoase din București.

În 1942 se căsătorește cu Nutzi Iupceanu Tomescu, poetă și actriță de teatru și cinema, cu contract la Paris.

În 1943 începe cel de al dilea război mondial și artistul refuză să plece combatant pe front.

La Academie are privilegiul de a lucra cu marele sculptor, Cornel Medrea.

După divorțul cu Nuți Iupceanu Tomescu, în 1945 pleacă la Sighișoara unde devine profesor de sculptură la Școala particulară de artă plastică, oraș în care deschide și o expoziție de sculptură, prima din analele orașului.

Urmează o perioadă legată de noi expoziții și de realizarea unor sculpturi ale unor mari personalități.

În 1950 își deschide primul său atelier în București. o cunoaște pe Helena Maria Kuninska, doamnă distinsă, poliglotă, neasemuit de frumoasă, manechin la o mare Casă de Modă și se căsătorește cu ea.

După patru ani de căsătorie, divorțează și se căsătorește cu Marie-Nicole-Gatosky, o femeie de o frumusețe răpitoare, fiica secretarului particular al regelui Carol I de România, nepoată a pictorului, Nicolae Pătrașcu și a sociologului Dimitrie Gusti. Căsătoria are loc în 1956.

Anul 1965 va fi anul în care își începe cu adevărat viața de sculptor în metropola franceză- Paris unde își deschide un atelier în Montparnasse. Aici va sculpta și va expune. Ulterior va fi numit profesor de sculptură la Centrul American din Paris și în 1972, profesor de sculptura și desen la Sorbona. În timp(1980) își va instala un nou atelier la Nisa.

În 1991 este ales Membru de onoare al Academiei Române.

Anul 1992 înseamnă pierderea unui mare sculptor denumit ,,Brâncuși al Bărăganului”. La 28 ianuarie 1992 se stinge din viață, în urma unei operații chirurgicale. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

Sculptorul Ion Vlad figurează alături de Brâncuși în ENCICLOPEDIA BENEZIT.
https://www.facebook.com/bibliotecaionvlad/posts/pfbid02WGjxatjJ1t9qC2CWDgmtm9bfEVxKrKwL7Ly1xe4LECRCQ1zs2VHRWmYJGQmxdHcel

"Eroii" mei din Cugir sunt doamna Luminița Cebotari, care promovează oamenii valoroși ai comunității, Hermina Dismatsek, realizatoare de emisiuni de folclor în care interpreții din zonă sunt permanent promovați, Vasile Palfi, compozitor și interpret de muzică folk, pentru că este purtătorul de stindard al muzicii din Cugir, Daniela Paleogianni, care are școală de pictură pentru copiii din Cugir. Toți aceștia sunt pe cont propriu!

La mulți ani, slujitori voluntari ai culturii!
***
Notă
Prima imagine este din Blaj. Nu în centrul orașului, nu în fața vreunei instituții, ci undeva, pe un maidan mai mic. Dar ce frumoasă este statuia! Poetul nu are brațe pentru că are aripi! Aripile lui nu sunt orizontale, sunt mai mult schițate pe verticală, pentru că zborul lui este spre zenit!
A doua imagine este a statuii Poetului din Paris. Autor este sculptorul din Fetești, Ion Vlad. O lucrare care parcă devoalează toate frământările spiritului celui care este inegalabil, Mihai Eminescu!