Furnica fermier

 Am un colțișor de grădină, câțiva metri pătrați. Cultiv în ea de toate, legume, flori, viță de vie, pomi fructiferi, căpșuni, muri.
Una din marile probleme ale grădinăritului sunt insectele, cu accent pe afide. Sunt ca tătarii, dau buzna!
Am remarcat legătura strânsă dentre afide și... furnici! Nu există plantă infectată cu afide care să nu fie "vizitată" de furnici, de multe furnici! Afidele secretă un "suc" dulce, furnicile se hrănesc cu aces suc - asta este explicația!
Anul trecut vorbeam cu vecinul de grădină despre cum am putea să scăpăm de aceste afide fără să folosim "chimicale"!
- Am impresia că răspândirea afidelor este opera furnicilor, am zis eu, sunt frunze fără afide, dar cu furnici! Dacă mă uit foarte atent, văd ouăle afidelor. Cred că furnicile le răspândesc!

 Anul acesta a venit un coleg și mi-a altoit vișinul. A fost o vreme capricioasă, a fost foarte cald, apoi a fost ger zece zile la rând, altoii nu au avut o soartă bună, dar doi au continuat să vegeteze! Și de aici începe "descoperirea științifică"! 
De ce lăstarii de vișin sunt plini de afide negre și frunzulițele altoiului nu??? Că tot fragede sunt! Și m-am gândit că banda izolatoare formează o barieră!
Am făcut un experiment simplu, am înfășurat bandă de plastic pe trunchiul părului, un adevărat "bulevard" pentru furnici. Surpriză! Furnicile nu au trecut de banda colorată nici în sus, nici în jos! Am pus bandă de plastic pe trunchiurile tuturor pomilor și concluzia este clară, furnicile nu trec de ea!

 Am "curățat", pe cât am putut, pomii de toate frunzele și de toate vârfurile de lăstari unde am văzut afide, aștept să văd dacă infectarea se diminuează ca amploare.  

O surpriză neplăcută, am găsit și un lăstar de mur infectat...

Cartea ca o bornă

 Cartea este într-o bibliotecă. Am împrumutat-o, în speranța că nu se știe niciodată ce voi găsi într-o carte veche, mai ales că este o carte destinată informației, e un document!
Am avut dreptate, am fotografiat ce mi-a reținut atenția! 

Probabil cartea a avut o supracopertă, oricum e păstrată în condiții bune!

E, iată o surpriză plăcută! Elevii au făcut această carte cadou cabinetului de istorie! Cinste lor! 

 Și iată prima mea remarcă! Întrucât nu sunt istoric sau etnograf, e doar o părere. Văd două fotografii, "scaune românești" și "scaune secuiești"!
Ce văd eu? Scaunele secuiești sunt cu trei picioare, cele românești sunt cu patru! Și am remarcat apetența reconstituirilor istorice din perioada antică pebtru scăunelele cu trei picioare! 

  

 

E, asta e o descoperire mare! Stâlpi funerari în Pianu de sus!

A doua mare descoperire! Care completează informația scoasă din cartea "Grănicerii și Cugirul" a domnului profesor de istorie și cercetător Nicolae Florea.
Transhumanța pe distanțe mari nu a avut loc de-a lungul istoriei, ci numai într-o perioadă care poate fi delimitată în timp! Mă refer la transhumanța peste munți și chiar până în Dobrogea sau caucaz.
Domnul profesor identifică una dintre situații, nevoia regimentelor imperiale de grăniceri de fonduri și atunci creșteau turme mari de oi.
Aici perioada este chiar mai veche, nevoia de lână a postăvăriilor din Brașov și Sibiu încă din vremea lui Mircea cel Bătrân!
Oricum, concluzia este aceeași, munții de aici nu ofereau suficiente pășuni, versanții sunt abrupți, pe când partea muntenească e mai domoală. Până la Cuza, suprafețe imense din Oltenia, Muntenia și Moldova erau nelucrate, ceea ce permitea pășunatul turmelor foarte mari din zona Sibiu - Brașov.

A treia descoperire interesantă pentru mine! Ceramică de Vințu!

Aici am plonjat în amintiri. tata era cojocarul satului din Bărăgan, Sudiți. Am văzut cum argăsea pieile cu piatră acră, am văzut rama pentru curățat piei, scula aceea pentru răzuit, avea calapoade, pene, ciocan de bătut căciulile, freca cu mălai căciulie din blană albă, pentru a curăța lâna... Ce de ani au trecut!

Una peste alta, o carte care m-a încântat!

Onu lu' Miron

- Hai cu mine la Vinerea, zice nea Gică. Am de pus o poartă, ții de ea până prind eu balamalele apoi ai ce vedea, îți garantez!
Și chiar am avut! Un tezaur, Vinerea asta! Și câte "comori" necunoscute or mai fi!
Nu îl cheamă Miron, dar așa se prezintă, Onu lu' Miron! De ce? Păi e simplu.
- Tu de-al cui ești? eram întrebat în copilărie.
- Sunt al lui Vasile.
- Care Vasile?
- Chipirișteanu! răspundeam, deși pe tata îl chema Vasile Vasile.
- Așa zi, mă' băiete!

E din neamul patriarhului, de aceea se prezintă așa, cu mândrie. O mândrie binemeritată, fără discuție!
Să vă spun că nu stă o clipă locului, că trage de stâlpii gardului, de grinzi și de bordani?
- E pălang, nu gard, mă corectează Onu lu' Miron. Gardu-i din schini!

 

Așa arată un bordan.

O grădină cât o moșie! Iar masa și scaunele sunt făcute de mâna lui.

 După ce poarta a fost gata, am mers acasă la Onu lu' Miron. M-am învârtit ca un copil într-un magazin cu dulciuri, neștiind pe ce să pun mâna mai întâi! Casa este o prelungire a sufletului!

Patriarhul!

Dovada că pozele sunt făcute în Ardeal!

Să vă spun că ziua s-a încheiat cu o zamă cu afumătură?

Una peste alta, mica escapadă "cu lucrul" s-a transformat într-o poveste din Cugiria!