Am devenit mai leneș? Sunt presat de timp și nu mai vreau să pierd timpul citind proză? Este posibil, dacă mă uit la mine. Prefer să scriu în versuri, pentru că textul e scurt, “subiectul” poate fi cuprins în câteva strofe. De mult timp mi-am schițat un volum de proză, dar ceva mă împiedică să dezvolt ideile. Poate că așa trebuie, să trăiesc frumusețile din jur. De citit, am citit mult în ultimul an, mă refer la proză. E posibil să conteze calitatea, atractivitatea cărților.
Am primit un manuscris (așa cred, nu am verificat dacă este publicat pe net) intitulat “Voinicul”. Autorul este coleg de cenaclu, iubitor de SF (poate fantasy, poate povești moderne, nu știu, nu sunt în măsură să cataloghez). Ceea ce știu este că întotdeauna m-au frapat fragmentele citite de el în cenaclu, au avut suficientă măiestrie încât să-mi atragă atenția cu noutatea imaginilor create prin cuvinte. E, acum s-a întâmplat ceea ce mi-am dorit întotdeauna, adică să am textul în fața ochilor, să pot relua, să pot să stau cu fața în palme, “digerând” imaginile înfiripate în imaginație...
Textul se numește “Voinicul”, are 100 de pagini, este scris de Adrian Mircea, un tânăr prin prisma vârstei, în comparație cu mine, dar... Dar ce? Mă simt în plină poveste, mă uit la Adrian, cel din mintea mea, și mă întreb ce vârstă are! Pentru că încă sunt fermecat de cele citite! Pentru că este o poveste, dar nu este, e un Cod, e o distilare a multor texte citite de mine de-a lungul veacurilor... Am exagerat, normal, dar am spus adevărul! Adevărul din mine! Am fost teleportat prin vreme și prin lumi, pentru că am întâlnit stări și sentimente din lumea “Bibliei”, din vremea lui „Harap-Alb”, din țara lui „Făt-Frumos din lacrimă”, din magia care a însoțit-o pe „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, poate și din Shakespeare, cu siguranță am văzut “tablouri” din tărâmul „Stăpânului inelelor”! M-am simțit vrăjit, așa cum mi s-a întâmplat descoperindu-l pe Max Blecher, am rămas uluit, așa cum mi s-a întâmplat citind (de fapt, sorbind) „Levantul” lui Cărtărescu, m-am simțit iarăși tânăr, privind drumul care mă aștepta, drum deschis de formația Phoenix și incredibilul lor album, „Cantafabule”! O poveste creată prin limbaj, nume proprii, descrieri, proverbe, scene ritualice, dialoguri (aparent) colocviale, pentru că termenii folosiți îți dau de lucru, o poveste cu rădăcini în vremea steagului închipuind un balaur, dar care este despre rostul unei scrieri, despre intenția celui care o tocmește, dacă este o creație proprie ori o lucrare tocmită... Povestea are un pretext, nunta (iarăși mă întorc la eroii vieții mele - mebrii trupei Phoenix), dar acest eveniment major în viața oricăruia este doar scena pe care sunt proiectate adevărate disecții ale personajelor, grupurilor, obiceiurilor, moravurilor, tendințelor și a multor altor aspecte multistratificate. Citind cartea, am trăit stări contradictorii. Am început cu un fel de blocaj, pentru că aglomerarea de cuvinte “stranii” parcă mi-a produs senzația de nod în gât, de sufocare, de saturație, poate chiar de respingere, și asta de la primele pagini! “Parcă nu se merită”, mi-am zis după mai multe deschideri ale Dexului on-line, tot căutând descifrarea Codului...
Am să dau exemple, nu ca să mă scuz, nu ca să arăt cu degetul spre autor, ci pentru că există o adevărată bibliotecă de cuvinte în această poveste: prielnicie, bal’aur, zgribulind, coperită, mătăsara, mărăndău, sămăluiți-i, zalhana, basnele, smernicii, lupanul, Ocarnic, glodindu-l, făclii de nelumină, îngrijată, prestîpnicilor, iznoava Secerișului, O miriadă de pușcași crăiești... Mai sunt? Oh... Multe! Și frumoase, și surprinzătoare! Abia la pagina 19 apare prima “notă de subsol” în care sunt explicate unele dintre ele, puține note, zic eu.
Lectura m-a... teleportat, adică și-a atins scopul! În ce an am citit “Picnic la marginea drumului”? Știu sigur că în vremea liceului! Așa am “pățit” și atunci, am fost sufocat de o avalanșă de termeni ciudați, “chelia țânțarului”, spre exemplu! A fost o noutate absolută, cartea mi-a rămas în memorie pentru originalitatea cuvintelor și subiectului. Spre surpriza mea, decodificarea a venit foarte târziu, la poarta bătrâneții. Să nu mă grăbesc, “decodificarea” poate că nu e valabilă pentru toți!
E, cam asta gândesc și despre “voinicul” din povestea de azi, o minunăție de text din toate punctele de vedere! Am trecut, ușor, ușor, de la “perioada dex” la plutire! Autorul este un fel de cronicar, adică mânuiește cuvintele vechi (sau învechite la dorința sa) cu deosebită înclinație spre frumos, spre încântare! “O duzină de oșteni argi, vălurind între brun și azur”, ”Izvoditul de tărâmuri, Marea Lucrare, în toate chipurile sale, ar trebui să fie doar îndrumarul după care se înfiripă tărâmul și nimic mai mult, însă a ajuns să fie folosit ca samca, să spăimânte mirenii, ori să-i ademenească înspre izbăvire...” diacul își drege glasul, încruntându-se, ”iar mnerii stau în loc, împietriți, holbându-se când la stânga, spre prealuminata Iana, când la dreapta, către năpraznicul Ariman”, “Argul morfoleşte vorbele de parcă atunci când rosteşte, printre buze i se perindă bucatele cele mai alese și de-aceea încearcă să le ţină acolo cât mai mult cu putinţă, măcinându-le, întorcându-le şi amestecându-le între fălci”, „Precum o zugrăveală terminată-n grabă, fușerită, metusa Oriza e când o fetișcană oacheșă, cu ochii murii și cârlionții răzvrătiți, când o bătrână acră, cu chipul brăzdat de cute adânci, care șuieră vorbele cu vârful limbii despicate. De cealaltă parte, izvoditoarea Mătcii e când tânăra cu ochi morți și părul roșu ca un apus de soare, când o femeie împlinită care-și poartă cu noblețe cosițele albe ca neaua. De jur împrejur i se zugrăvesc în minte cerurile întunecate, cuprinse de furtună, coperindu-se unele pe celelalte ca frunzele cotorul verzei, cu Reea și Raiul pălind, înfulecate de zmei, și lumea-ntreagă șezându-le-ncremenită și-nghețată-toacă, dedesubt. Totul îi pare dintr-o dată cunoscut, ca și atunci când auzi o poveste istorisită de-a doua oară, iar ițele i se-ncheagă degrabă și se zugrăvesc cu de la sine putere”.
Nu scriu ca să atrag pe cineva, scriu ce simt. Și aplaud la “Una, două, luna-i nouă / trei și-a patra-ncuie poarta / cinci, șase, vin vântoase / șapte, opt, lanu-i copt / nouă, dzece / Secerișu-ncepe!” Și închei tot cu un citat, “Cuvintele se... fofilează. Trebuie să le apuci cum se cuvine, (...) sau îți înfulecă mintea...” De fapt, finalul îi aparține autorului: “Eu am fost blagoslovit cu meșteșugul vorbelor plăsmuite”!
Nu așa e textul, eu l-am modificat, ca să corespundă realității!
