La braţ cu Mine

Lumină lină

  Ziua când lumina din noi ar trebui cel puţin reaprinsă... Fraţi creştini catolici, Cristos a înviat! Paşte fericit!

De când am văzut prima dată o catedrală catolică, am fost impresionat profund... Biserica mea, ortodoxă, e parcă mai aproape de mine, de oameni, de suflet... Catedrala catolică parcă mă ridică spre cer... 

  Nu analizaţi ceea ce am scris, sunt doar cuvinte şi sentimente! Dar tot mai spun/scriu că am văzut filmul "Frate Soare, soră Lună" (http://calealuminii.ucoz.net/index/frate_soare_sora_luna/0-62) şi am fost atât de mişcat încât păstrez în mine ca pe un tezaur imaginile! 

  La foarte puţine zile după vizionare Papa Francisc îşi prezenta lumii simplitatea, smerenia! Imediat mi-a "sărit în ochi" prezenţa lui printre credincioşi fără parbrizele antiglonţ!

Cristos a înviat! Paşte fericit!

Negru Marian - Amintiri (continuare)

Autorul

http://www.facebook.com/marian.negru.142

Si continuarea:

      Strada Carantinei nu prea era circulată. De fapt în anii aceia nu prea existau maşini… mai mult căruţe, trăsuri şi tramvaiul care oricum nu trecea pe-acolo, deşi se auzea zornăind a fiare vechi pe strada Galaţi. Iarna, când erau zăpezi foarte mari, în oraş nu  mai circula nimic săptămâni de zile. Maşinile care transportau pâine, cu lanţuri montate la roţi, erau singurele ce mai puteau fi văzute înfruntând troienele. În acele zile era “bătaia peştelui” pentru propietarii de trăsuri, schimbau roţile cu tălpici de sanie şi oraşul era al lor. Aproape că nu era stradă pe care să nu auzi zurgălăii cailor şi să  nu vezi dârele paralele lăsate de tălpicele săniilor.

      Într-una din acele ierni, cu frig si zăpadă multă, am traversat prima şi ultima oară Dunărea pe gheaţă. Mergeam cu părinţii mei, cu unchiul şi mătuşa mea, printre sloiuri încălecate unul peste celălalt, pe o potecă întortocheată ca un labirint. Era un soare puternic, orbitor, dar frig de se auzea gheaţa trosnind. Peisajul era ca în “Doctor Jivago”, totul alb-imaculat şi din sens opus  veneau sănii trase de oameni, încărcate de crengi groase culese din pădurea de sălcii de pe malul Dunării. Totul mi se părea imens, şi sloiurile arătau ca nişte munţi încălecaţi unul peste celălat, lucru de înţeles pentru că nu aveam decât 4-5 ani. Destinaţia era satul Ghecet aflat la confluenţa Dunării vechi cu Dunărea navigabilă. La Ghecet, înafară de case prăpădite acoperite cu stuf şi locuite de piraţi  de apă dulce şi pescari, mai era un mic birt unde se mânca peşte; făcea să treci Dunărea pe gheaţă pentru o saramură  caldă cu mămăligă aburindă.

         Pe la amiază se întorceau soldaţii ruşi de la instrucţie şi-i vedeam printre scândurile gardului, prăfuiţi, obosiţi şi încărcaţi de echipament militar, dar încolonaţi corect şi cu fanfara în fruntea coloanei. Se auzeau de departe… un zgomot metalic de la blacheurile şi ţintele cu care le erau ferecate cizmele îţi strepezeau auzul. Cu “balalaika” în spate, casca pe cap, raniţa şi foaia de cort pusă în bandulieră, veneau dinspre lacul Ganea unde făceau instrucţie şi-i auzeam cântând în limba lor, deşi erau ameţiţi de căldură şi oboseală. Cazarma era la o sută de metri distanţă, pe locul unde acum este vechea sală de sport a oraşului, altădată remiza de tancuri.   În 1958  s-au “încolonat” de-a binelea şi... cu arme şi bagaje au plecat definitiv.

     Toată lumea ieşise la porţi şi se uita, nici nu ştiau dacă trebuie să se bucure sau nu… Unii cred că regretau plecarea ruşilor de pe urma cărora trăiseră, cei mai mulţi cred că erau veseli, dar  fără să arate. În ziua plecării, întâi au trecut infanteriştii cu tot calabalâcul în spate, au defilat prin oraş şi în piaţa Traian  de  astăzi, centrul istoric   al oraşului, au făcut un rondou şi… au luat drumul nu spre Berlin    ci   spre Moscova . Pe  seară  şi-n  timpul  noptii  au  trecut  camioanele  militare încărcate cu calabalâc , artileria şi tancurile… care  au uruit  de  se clătina casa.  În urma lor a  rămas cazarma   presărata  cu  ce nu  au  putut  căra  cu  ei  pe  drumul      de întoarcere. Brăilenii din Comorofca au mai cutreierat pe acolo adunând ce se putea căra… până au intervenit autorităţile şi totul s-a închis cu şapte lacăte. Tata pe vremea aceea era  vânător şi de la cazarmă s-a umerit cu un drug care credea el că este de plumb şi poate face alice din el. În realitate era din cositor curat şi cred că mai am pe undeva pe-acasă o bucăţică din materialul acela.

   Era anul în care a murit Dr. Petru Groza şi încă-mi amintesc cum sunau sirenele  şi mama, ţinându-mă în braţe învelit  în plăpumioara albastră pe care o aveam de când eram în leagăn, îmi şoptea la ureche să nu mă sperii, că tocmai  a murit un om foarte mare şi toţi trebuie să fim supăraţi. Nu-mi mai amintesc dacă am început să plâng sau nu, oricum nu mă afecta moartea ”omului mare” ci frigul din ianuarie, care este cred unul din motivele pentru care îmi mai amintesc  scena… frigul  şi urletul  sirenelor. Peste doi ani, moartea unui alt om mare, Papa de la Roma (de data asta) anunţată de bunica mea, catolică înfocată, avea să-mi creeze o stare de euforie ciudată, căci am început să cânt şi să ţopăi, strigând în gura mare:

  - A murit Papa, a murit Papa de la Roma, a muriiiit… fără să ţin seama că bunica, Nona cum îi ziceam eu, este supărată şi cu ochii în lacrimi. Cum sirenele nu se auzeau  urlând, am urlat eu în gura mare pe aceeaşi temă, până Nona s-a supărat subliniind  că asta este educaţia ce o primesc de la mama, a deschis  poarta şi a plecat la biserică (stăteam acum peste drum de biserica catolică) să asculte slujba   de   pomenire   pentru  urmaşul Sfântului Petru.

      Locuiam pe atunci pe strada General Tolbuhin la nr.22, actuala stradă Galaţi. Strada era mult mai circulată, treceau tramvaie pe acolo şi nu aveam voie să ies afară. Nici nu voiam, pentru că aveam cu cine să mă joc… în camerele de la stradă locuia o familie de evrei care aveau un baiat cu un an mai mare decât mine. Întinsă pe trei generaţii, familia se îngrămădea în două camere. Bunicul, bunica, părinţii şi nepotul ocupau o frântură dintr-o casă ce altădată cred că fusese a lor.

  Bătrânul Weissenberg era o figură ce nu o poţi uita uşor; înalt, cu părul şi barba albe, cu ochelari “pince-nez”, îmbrăcat mereu în costum negru şi cămaşă albă, fumător de pipă, se detaşa de imaginea soţiei lui… bătrână, adusă de spate, şleampată şi veşnic văitându-se în idiş de toate durerile inchipuite sau nu. Era înalt şi foarte drept, niciodată nu am ştiut cu ce se ocupase în tinereţe, dar mirosea a “domn” de la distanţă şi avea o ţinută care impunea respect tuturor locatarilor de pe Tolbuhin 22. Obişnuia să ne povestească diverse întâmplări mie şi lui Marian, nepotul său… dar nu-mi mai aduc aminte decât pe cea cu Sputnik-ul, primul satelit lansat de sovietici în 1957. Era siderat de realizările poporului “frate de la răsărit”, dar nu ştiu dacă era şi sincer pe măsura entuziasmului manifestat. Bătrâna Weissenberg se ocupa de piaţă şi de bucătăria în care dormeau amândoi pe un pat ascuns de o draperie din pânză de saltea întinsă pe o sârmă, cei tineri  munceau, iar moţul îţi luase ca sarcină educaţia nepotului. Matur fiind acum, nu pot să nu-mi amintesc cât de ordonat era puştiul doar cu un an mai mare decât mine; nu ieşea din cuvântul bunicului, păstra ordinea, era respectuos, cuminte şi dacă cumva “dădea boii pe gheaţă” era imediat admonestat cu o palmă deloc uşoară. Cred că era un copil model, dacă îl compar cu mine, care, în aceeaşi perioadă mergeam la gradiniţă  să primesc educaţie dată de stat,   dar mare lucru nu se prindea de mine… tot obraznic eram!  Bătrânul a murit prin 1962, şi Weissenberg-ii rămaşi au plecat prin’70, dar asta este deja altă poveste.

Ziua de azi

Cum se bea cafeaua!

Înainte de a te întâlni cu o femeie, documentează-te!!!

 Mai bine aşa!

Uf! Ia să vedem agenda de azi!

Marian Negru - Amintiri

AMINTIRI     LA     PERSOANA     ÎNTÂI

1.             BRĂILA

         De câte ori îmi fuge gândul  la  oraşul unde m-am  născut şi unde am trăit 55 de  ani mă simt cuprins de nostalgie de parcă m-aş uita în oglinda retrovizoare a Maşinii timpului. Aşa cum chipul meu şi-a schimbat aspectul şi oraşul meu a suferit enorm de multe transformări,  deşi nu aş putea spune că a îmbătrânit.. bătrân era oricum (600 ani  de existenţă atestată "documentar în anul 1368) dar parcă nu mai pulsează de viaţă aşa cum pulsa acum câteva zeci de ani.

           În anul când m-am născut, Brăila încă mai semăna cu ceea ce fusese odată! Părinţii mei locuiau pe strada Carantinei,   la     graniţa între oraş şi cartierul Comorofca, chiriaşi în curtea lui moş Rapanda, fost cârciumar.      Comorofca este un cartier mic, în zona portului, cu case mici din chirpici, curţi cu garduri dărăpănate, fără apă curentă; ici-colo vedeai căte o cişmea la  colţ de stradă. Locuitorii erau toţi fie lucrători în port, fie pescari dar fără excepţii toţi foarte săraci şi cu faima    de   oameni        arţăgoşi   şi purtători de cuţit. Puteai fără probleme să le zici că sunt urâţi, proşti, că-s vai de capul lor, dar să te fi ferit bunul Dumnezeu să le spui ceva de mamă sau copii, că riscul de a te alege cu un buzunar la burtă era foarte mare. Pe uliţele nepietruite ala Comorofcăi era bine să nu te aventurezi după lăsarea serii, din cauza câinilor fără stăpân şi  a derbedeilor care nu se sfiau să  te  opreasca să-ţi ceară socoteală că le calci teritoriul.  Cartierul se sfârşea  brusc în locul unde începea faleza dinspre port, înaltă de zece-doisprezece metri şi încununată de tufe de dracilă care fixau malul de pământ galben să nu se prăbuşească. Sub faleză  stau îngrămădite casele din mahalua Băligoşi,lacul ţigănesc şi antreprizele portului.     Peste tot existau cărări înguste pe care se circula mai  mult noaptea cu sacul  în spate. Cereale, cafea, ţigări, ceasuri, aur de contrabandă… în general tot ce se putea “organiza” în port, lua calea orasului trecând întâi prin Comorofca. În anii aceia s-a turnat în Comorofca coproducţia româno-franceză “Codin” după nuvela cu acelaşi nume a  lui Panait Istrati. Ani de zile au stat în picioare butaforiile celor trei fântâni cu cumpănă de la capul vadului Olangeriei şi cârciuma unde s-au turnat scene din film. Pe malul lacului îşi ridicau corturile vara şatre de ţigani, pe care-i vedeam seara cântând din vioară şi ţambal în jurul focurilor şi învăţând urşii să joace pe vatra încinsă. Stăteam în poarta casei la unchiul meu care locuia in Băligoşi şi priveam de la distanţă; mi se spusese că ţiganii sunt răi , fură copii mici şi-i trimit să cerşească. 

        Dacă închid ochii, îl văd limpede pe moş Rapanda stând pe un scaun în faţa intrării în casă… Îi văd barba şi pletele albe, burta rotofeie ce iese prin vesta de care atârnă lanţul unui ceas… tace  şi   se  uită în curtea pustie ce altădată forfotea de muşterii, în timp ce el, ca şi atunci, păzea intrarea   în pivniţa plină de butoaie şi de lăzi cu sifoane, ca nu cumva băieţii de prăvalie coborâţi să facă plinul cu vin, să tragă la măsea pe furiş şi să-i facă pagubă. Moş Rapanda stă la soare; în pivniţa… butoaielor le-au căzut cercurile, iar sifoanele au fâsâit până nu au mai avut presiune şi zac movilă aruncate într-un ungher. La colţul casei, în intersecţia între Carantinei şi Ştefan cel Mare, coana Miţa, (madam’ Rapanda) deschide cu scârţâituri prelungi obloanele la “regia”de tutun cu care-şi ţin zilele. Prin 1965, bătrâna înca mai trăia şi mai vindea ţigări la bucată, făcute snop şi împachetate în crâmpeie de ziar Scânteia. După coana Miţa imediat, ridica obloanele şi frizerul. Veşnic fără muşterii, sta în scaunul din faţa oglinzii şi fie doarme îmbrăcat în halat alb, fie cânta la mandolină. Curtea are gard înalt de scânduri şi poarta este umbrită de un salcâm pricăjit şi de un oţetar, care în arşita soarelui lasă să scape miresme stranii ce pun muştele şi ţânţarii pe fugă.      

           Pe la şapte  dimneaţa se aude strigând pe stradă iaurgiul oltean, mama deschide uşa şi văd arătarea care la început mă speria, căci nu ştiam ce este... ce fel de om e acela!?... cu o cobiliţă în spate de care atârnau     două  talere împletite din răchită şi  pe  care, sub velniţa de tifon,  stăteau bucăţi mari de caş proaspăt şi iaurt de oaie.

     Îmbrăcat cu izemne de pânză ţesută în casă, cu o cămaşă cu miros de la zerul în care era spălată, chimir, opinci şi pălărie neagră pe cap, era o apariţie insolită! Primea  cu mişcări repezi două monede de cincizeci de bani pe care Ie strecura într-un buzunăraş al chimirului şi cu un fir de aţă  taia felia de iaurt gras de oaie din care ciuguleam dumicăţei făcuţi de mama; iaurt cu pâine neagră caldă.         

johannisburg

La drum!

Locul de desantare.

Cu harta în mână, spre obiectiv!

Ţinta atinsă.

Toată stima. O atmosferă aproape familială, personal amabil, condiţii incredibile din toate punctele de vedere: tratament medical, linişte, mâncare, curăţenie, respect, amabilitate... Mă înclin în faţa Doamnei Doctor Ionuş Anuţa şi respectul meu pentru colectivul condus de dânsa!

Retragerea! Atenţie, drumul de întoarcere să nu fie niciodată acelaşi cu traseul iniţial!

Guşteriţa... Prima alarmă cu ieşire, noaptea, cu raniţa în spate...

În avion.

Cinci minute în Sebeş.

 

Cugirul cultural.