Tinereţe fără bătrâneţe

  Era o poveste si atat. Nu cred ca stiam ce inseamna moartea, mai mult decat cea din povesti, luata ostatic de Ivan Turbinca! Fat Frumos vorbea cu calul? Si ce e nazdravan aici? Si tata vorbea, si vecinul, mama vorbea cu gainile, iarna "vorbea" jarul din soba, tiuitul lui prevestind viscolul ce va sa vie, ciorile strigau si ele "hei oameni buni, uitati-va ce intunecata e zarea spre miaza-noapte"... iar vara le auzeam de departe cand treceau  dimineata spre lunca, sa bea apa, iar seara inspre padure, la culcare, nor de aripi negre si ploaie de croncanituri... Timpul nu exista inafara cercului anotimpurilor, ierni cu viscole si mirosul lipiei coapte pe coltul plitei, primaveri cu siroaie de apa alergand pe drum, veri cu nori albi trecand pe deasupra capului, alunecand pe un cer azuriu, toamne cu noroaie in care imi ramaneau bocancii, in drumul zilnic spre brutarie, sa iau paine...
  Prima sincopa a fost cand Mures a fost dus undeva la marginea satului, "pe coasta" ziceam noi, si acoperit cu brazde pe care sticleau floricele mici si albe, de primavara... Mures era cainele si inca imi aduc aminte cata tristete a fost in familie! Imi aduc aminte ca a fost "altceva" dar nu am simtit decat racoarea asa, ca o eclipsa...
  Prima indoiala asupra eternitatii din jurul meu a fost cand Nelu, Dumnezeu sa il ierte, vecinul si prietenul de peste drum, s-a intors de la spital... adica l-au adus de la spital si l-au pus direct pe masa! Eram la poarta, am vazut masina (lucru rar in sat) apoi a izbucnit durerea in toate femeile din preajma, am fugit in casa, la mama, m-am asezat la picioarele ei si i le-am imbratisat, cu privirea inspre ea...
  Cam lunga introducerea...

  Povestea se incheie cand Fat Frumos simte dorul, se intoarce "acasa" si refuza tineretea vesnica... Adica nefirescul este doar un accident, roata vietii este bine unsa si functioneaza fara repros, cei ce vor sa rupa firul tors de mos Vreme fiind anticorpi, izolati si anihilati...
  Trec repede peste Faust, Mefisto, si Margareta, nu pentru ca Goethe poate fi ignorat

 ci tocmai pentru ca e atat de mare incat curbeaza timpul si spatiul din jurul sau si ajung la tema data de Mirela:

 Portretul lui Dorian Gray!

  In primul rand am aplaudat scenografia! Un film exceptional, "de epoca", tablouri incarcate de stil, rafinament, excelenta in dialoguri, in atitudini... O lume perfecta! Se apropia jumatatea filmului si nimic nu semana cu schita trasata de Mirela, "putin horror, putin fantasy"...

  Apoi isi face aparitia El, personajul principal, nu, nu Dorian ci Henry! Era oricum acolo, band gin si conversand cu doamnele, dar a fost suficient sa vina Dorian, dintr-o alta lume, din lumea educatiei de internat, unde viata nu trece de coperta manualului iar centrul galaxiei e pedagogul (fortez si eu asa, pentru ingrosarea tuselor), oricum crud, pur, intra in gradina vietii si devine o vrabie in ghearele soimului! Henry pune in practica tot ce gandeste si tot ce crede ca e mai bine prin Dorian, usor influentabil, un Dorian nevaccinat impotriva societatii!
  Restul este o parabola! Merita viata traita din plin? Merita sa arzi in toate straturile ei, de la femeile de strada pana in palate, sa nu tii cont de nimic si de nimeni? Sa ucizi? Sa-ti ucizi inima?

  Pentru mine, personajul principal e Henry! Cinic, superior, ironic, amabil, rece, e mandru de opera sa... doar pana cand efectul se propaga si in propria-i familie!
   Finalul e...
"Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.

Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa."