De vorbă cu un Anonim

O postare mai veche, cu o poezie scrisă de Lory Cristea, a născut ecou! In comentarii am scris: "Autoarea, Lory, nu abunda in poezii frumoase (mai corect - in poezii placute mie!) dar aceasta chiar m-a atras!"

Poezia!

Părul tău negru

Ecoul!
"poeta Lory abunda in poezii frumoase, pacat ca nu mai are cine sa citeasca poezie in zilele noastre... "

sonet 46 Colecţia: Poezii de dragoste

"din dragoste ţi-aş scrie cum ielele şoptesc
descânt la ceas de taină când ape se-mpreună
iar luna despletită, frumoasă şi nebună
cu unduiri de şolduri dansează dans şerpesc

din dragoste m-aş duce când fulgerele-adună
nepământescul clocot cu vuiet pământesc
şi tot n-ai înţelege că-n simplul ,,te iubesc’’
din Jupiter toţi lupii pe mine se răzbună

din dragoste ţi-aş ţese cămaşă de argint
luceferii pe umeri-ţi goi să se supună
când muze-or să te poarte spre mine-n labirint

cu ochi legaţi şi fără ca vreuna să îţi spună
cum mă pricep prin vorbe păgâne să te mint
că nu mă tem de oameni, de moarte sau furtună"

   Spun fără tăgadă că îmi place sonetul. E scris de un suflet sensibil. Dar oricât de mult vreau să fiu surprins de metafore noi, de străluciri de cuvinte, nu descurc şi pace  îmţelesul din versul

"din Jupiter toţi lupii pe mine se răzbună"

şi o trec la capitolul "încercări mai puţin reuşite".

  Mă înclin în faţa finalului! "Mă pricep să mint şi-ţi spun că nu mă tem de oameni, de moarte sau furtună"! Excelent! Adică până la urmă poezia e doar un îndemn, te mint că nu mă tem pentru ca nici tu să nu te temi! O sinceritate de admirat. Îmi place şi mesajul subliminal, "întâi să te temi de oameni"...

Ecoul 2!

"şi dacă o fi prea grea poema"... (sunt cuvintele Anonimei/ului), adică dacă nu pricepem sonetul, ia să vedem noi una aşa, pentru alfabetizare!  Corect! Ia să vedem!

Confesiuni cu daimonul 

"seara bună spun pietrei pe numele mic
ia te uită acasă ce crudă-i natura
şi ce stele rotunde oh! da-le-aş de-a dura
peste zilele mele croite-n nimic

seara bună pădurilor mele, bisericii mici
cărui om îi mai baţi iar’ bătrânule clopot
care viaţă stătu pe vecie din clocot
ştiu demult că se moare adesea pe-aici

seara bună măicuţă... nu-i spune lui tata
sunt în tren recitesc necuvântul lui Hristea
vreau să fiu bucuria domnului Cristea
ce la piept îşi adună din lume, iar' fata"

  Interesantă poezie! Sincer! Uite cum putem privi lumea lăsată în urmă, întorcându-ne, într-o vizită scurtă, de "dincolo"! Dincolo? "A pleca înseamnă a muri puţin" şi orice revenire în satul natal (sper să fie sat, aşa îmi construiesc imaginea pornind de la pietre, pădure, bisericuţă) este ca o re-înviere a sufletului!

  Deja suntem parte a Întregului, piatra ne e prieten, frate, ne tutuim, pomii din spatele casei, stelele şi zilele mele sunt ţesute în aceeasi pânză, timp-netimp, nu mai ticăie nimic, nu mai există mâine, azi, ieri, tot ceea ce mai ştiu, şi e destul, e "că se moare adesea pe-aici", aceasta e esenţa, moartea, nu viaţa... Viaţa e un clocot, se răceşte repede, nemişcarea e eternă, clocotul e o zvârcolire de-o clipă...

  Ultima strofă mă inhibă! Nici nu vreau să mă gândesc la ce mâ gândesc! Dualitate perfectă, indusă de numele de familie, Cristea (Hristos?)! Ultimul vers e copleşitor, ne întoarcem la pieptul Tatălui, în viaţă şi după... Şi automat mă întreb dacă poezia este o întoarcere acasă de aici sau de acolo... 

  "Confesiunile unui daimon" este un clocot de idei şi trăiri. O ultimă întrebare: de ce "daimon"?  Doar pentru că sună "a la Nichita"? Din rebeliunea vârstei? Sau suntem, permanent, un amalgam de duh şi ţărână, dualitate care ne permite şi serenitatea smereniei şi clocotul vietii?
Închei cu ce am inceput, cu "părul tău negru", confesiune in oglinda sufletului, sau (de ce nu?), "de vorbă cu mine", cu trimitere imediata la filmul "De vorbă cu Dumnezeu", căci Dumnezeu e în mine, în noi, partea de duh a trupului... 

  Aşadar doamnă (domnule?) Anonim, aştept si părerea ta!