Poveste de pe Râul mic

 Timp liber. Vară. Verdele dealurilor e ca o draperie de scenă, dincolo de care munții, aerul, șoimii și râul cheamă la relaxare totală. 

- Oprim aici, puțin? O salutăm pe Țuca, dacă este acasă.

- Perfect! Numai bine îi vedem casa veche.

  Era la poartă, în interior. A auzit mașina parcând și a deschis. Parcă a fost telepatie!

  Și curtea e la fel de verde ca dealurile. Via este întinsă peste tot, ferigile sunt până la brâu, celelalte flori sunt cu nemiluita, ca o invazie! Mărul este plin de roade, ca un brad de globuri strălucitoare! Casa este încărcată de nostalgie, bine pusă la punct, semn că locatarii nu au fost oameni de rând! Măsuța de afară se umple imediat de produse specifice! Grozăvie, mai ales vinul de strugurei! Așa ceva n-am băut niciodată!

  Limbile se dezleagă, amintirile stau la rând, ca elevii la intrarea în clase.

 Gazda, o doamnă care iese în evidență prin atitudine, prin eleganță, plină de vervă și umor, ne spune ceea ce este vizibil și firesc, și anume că nu a dus lipsă de pretendenți... Deși nu era singură, își păstra relația în zona discreției. Bărbații credeau că e "o partidă"  și își încercau norocul. Ieșea în evidență un vecin de pe stradă, câteva case mai încolo, dar care își făcea drum pe la ei să ajute la orice, de la tăiat lemne la orice altceva, că de, două doamne, dintre care una bătrână, nu puteau rezolva tot ce era nevoie! Bătrâna îi spune doamnei că vecinul "s-a dat de gol", îi ard călcâiele... 

  Țuca zâmbește amintirii și continuă povestea.

  "Vine într-o zi, aveam de mutat niște lemne. Gată el treaba și îl servesc cu țuică de trevere, știam de la bătrâna că de-asta îi place și slavă Domnului, aveam din belșug. I-am umplut paharul și am lăsat sticla pe masă, spunându-i să se servească după pofta inimii.

  După al doilea pahar, vecinul prinde oarece curaj și întreabă:

- Auzi vecină, da' tu vrei să rămâi singură? 

- Apăi nici vorbă, vecine, cum așa? Tânără încă sunt, nici urâtă n-oi fi, zic eu, viața îmi place, la curte e nevoie de mână de bărbat, așa că nici vorbă să rămân singură, oi găsi eu pe cineva...

Vecinul înghite în sec, ia o gură zdravănă de țuică de trevere și zice așa, mai cu emoție:

- Și ai pe cineva în vedere?

- Apăi măi vecine, nu am pe cineva anume, da' ei sunt mai mulți care vor, eu nu mă grăbesc, vreau să aleg bine.

- Și lista e închisă? întreabă vecinul.

- Nuuu, de ce? Nu se știe de unde sare iepurele, nu mă grăbesc, așa cum am zis. Vecine, ori ai de gând... ?

- Aș cam avea vecină, că na, te cunosc, vă cunosc de mult, și tu mă știi, ziceam că...

- Auzi, vecine? Eu nu m-am decis, dar să știi că am să aleg bărbatul care îndeplinește trei condiții! Scurt!

  Trece un timp în care tăcem amândoi. Eu abia mă stăpâneam să nu izbucnesc în râs. Îl vedeam cum se frământă.

- Și... îs grele condițiile alea?

- Nu-s grele, vecine, floare la ureche. Uite, prima ar fi...

El s-a îndreptat pe scaun, trăgându-și umerii, crezând că mă voi lega de bărbăție, de forță, cam cum ar fi normal și cum gândiți toți, zice Țuca, privindu-mă și râzând!

- Normal! râd la rândul meu.

- Prima ar fi pensia, îi spun, mi-ar plăcea ca bărbatul să aibă pensia mai mare ca mine!

- Și cât ai pensia, vecină?

- Atât! îi zic, spunând o cifră mai mică decât realitatea.

- Buuuun, de asta am trecut, am mai mult cu două sute!

 I se vedea speranța în ochi.

- A doua ar fi... Parcă nu e de spus, dar e o condiție...

- Hai zi, vecină, că doar oi răspunde, ce vreau eu nu e joacă, așa că răspund la orice întrebare!

- Nu e o condiție grea, vecine, doar că e mai aparte... Uite, aș vrea ca bărbatului meu  să-i placă țuica de trevere, avem beciul plin, țuică de ani de zile, eu nu beau, bătrâna nici atât, de vândut nu vindem că nu e cazul, avem din ce trăi, dacă tot o să am bărbat în casă, apăi să fie bărbat, să bea o țuică zdravănă când gată treaba!

- Ăla sunt! zice vecinul, parcă sărind de pe scaun. Chiar că îmi place, și ai văzut că nu mă dau înapoi de la muncă. Hai, vecină, zi-o și pe-a treia, zău că am gânduri serioase!

- Apăi măi vecine, a treia chiar e ușoară, e floare la ureche, uite, mi-ar plăcea ca bărbatul meu, seara, după ce gată munca și bea două-trei pahare de țuică, să-mi cânte "Murguleț cu coama rară", melodia aia a lui Ion Sotelecan... Tare-mi place doina asta și tare mi-ar plăcea să mi-o cânte bărbatul...

- Stăi, vecină, lasă-mă zece zile și vin să ți-o cânt! zice bărbatul, roșu ca macul în obraji, da' nu de la trevere, că nu băuse atâta, cred că era încurcat tare de condiția mea!"

   Râsete, vin de strugurel, atmosferă tihnită. Că așa e în Cugir.