Unii oameni scriu din plăcere. Unele scrieri sunt tehnice, didactice, altele sunt literatură.
Toate scrierile merită apreciere!
Dar ce este o monografie? Nu mă gândesc la definița din Dex, mă întreb dacă e o scriere utilă sau cerativă.
Un manual are o destinație clară, studiul.
O scriere literară caută emoția, provoacă spiritul sau te invită într-o lume nouă, creată de autor.
O monografie este ca un jurământ, excede viața de zi cu zi, este un angajament, un efort în slujba concetățenilor, un templu de cuvinte închinat înaintașilor și dăruit contemporaneității.
Am citit o carte deosebită despre un sat din Oltenia. Este o monografie, opera unui colectiv de autori, dar unul anume a fost factorul principal, autorul moral, dacă vreți, domnul profesor universitar doctor Alexandru Burtea.
De ce este deosebită? Pentru că nu este o statistică, un inventar, o arhivă, este un GLAS, este emoția unui fiu al satului care a urcat pe cele mai înalte trepte ale scării intelectualității și acum își exprimă recunoștința pentru vatra de unde a plecat!
Mi-am propus să citesc cât mai mult din carte într-un timp scurt, să pot să-mi exprim o părere. Nu am putut frunzări, fiecare rând era ca un ecou, parcă mă scufundasem în lumea satului meu, Sudiți, Ialomița!
O, diferă satele și oamenii, dar Întregul e doar cu alte nuanțe!
Omul, Câmpul, Casa, Familia, Munca, Școala, Biserica, Respectul, toate acestea sunt comune tuturor satelor.
MĂDULARI , JUDEȚUL VÂLCEA
Locuri, Vremuri, Oameni
(studiu)
“Laudă țăranului român”… mi-am spus imediat ce am început să citesc!
cartea nu este o descriere, ci un imn!
“Laudă țăranului român” "...pentru truda neobosită prin care amestecând țărâna cu lacrimi, sudoare și multe suferințe au făcut-o să rodească; ei au păstrat și ne-au transmis bogatul tezaur de datini și obiceiuri, precum și frumosul port popular.
Locul unde te-ai născut și ai crescut, unde ți-ai petrecut „amintirile din copilărie”, anii tinereții sau chiar toată viața, este locul cel mai frumos și iubit din lume. Este liantul aducerilor aminte că porți un nume și un prenume, că ești legat de un loc de naștere pe care trebuie să-l cinstești prin fapte, demnitate, muncă și onoare. Nu este cinste și onoare mai mare decât aceea de a face tot ceea ce poți, prin a-ți prețui satul, comuna, orașul în care te-ai născut. Cea mai de preț recunoștință este să-i pomenești oricând numele, iar cel mai de preț cadou pe care îl poți face satului tău, comunei tale, este să-i oferi o lucrare despre ea și oamenii ei.
Satul a fost, vreme de secole, cea mai reprezentativă formă de expresie a civilizației românești, un univers complex prin multitudinea formelor de artă materială și culturală, o lume a credințelor complexe și a unei remarcabile diversități de tradiții, obiceiuri și elemente identitare. Civilizația românească nu a fost una a urbanului, a citadelelor sau castelelor, acestea fiind doar puncte sporadice și particulare într-un areal marcat de covârșitoarea amprentă a ruralului și a arhitecturii ecleziastice, cea din urmă constituind până astăzi principala sursă de patrimoniu major medieval românesc.
„Țăranul român” s-a schimbat și el, vechiul termen fiind tot mai greu asociabil locuitorilor din mediul rural. Nici ei nu se mai identifică cu tipologia „țăranului român”, societatea preferând, în discursul public, să-i numească pe cei care lucrează pământul fermieri, producători agricoli etc. În plus, deceniile care au urmat celui De-al Doilea Război Mondial au marcat sfârșitul universului rural românesc în accepțiunea clasică. Fie că vorbim de cei mutați la oraș în marile centre industriale, de cei care au urmat cicluri superioare de învățământ, de cei care, deși locuiau în continuare la sat, făceau naveta pentru serviciu la oraș, de cei care, după 1990, au plecat pentru perioade mai lungi sau mai scurte în străinătate, toți aceștia au primit un influx de idei, de cunoștințe, de abilități și de atitudini care i-au diferențiat de părinții sau bunicii lor.
Vechiul țăran român, cu credințele, cunoștințele și atitudinile lui a rămas tot mai mult în urmă, în plus, într-o neoficială dar, evidentă și dureroasă schimbare de discurs social, însuși termenului de „țăran” i-a fost conferit un sens peiorativ, acela de om needucat, obscur și lipsit de atributele omului modern de astăzi. Prin aceasta se dă dovadă nu doar de o atitudine răuvoitoare și discriminatorie, părând a exista două feluri de cetățeni, inferiori și superiori, dar, cu atât mai mult, este evidențiată lipsa de cultură a „acuzatorilor”, aceștia neînțelegând că adevăratul țăran nu era cu nimic inferior mental, fizic sau uman locuitorului de la oraș. El gândea doar într-o altă cheie, el aparținea unui univers diferit în ceea ce înseamă valorizarea timpului, a relației cu natura, a înțelegerii într-un alt mod a sufletului omenesc. Și țăranul avea bucurii, tradiții bogate, forme de expresie muzicale și artistice fabuloase, credințe etc., mai mult decât atât, avea abilități pe care un „orășean” nu le avea. El nu era inferior, el era doar diferit, ceea ce este și normal, căci și locuitorii altor state, continente, culturi, sunt diferiți, fără ca prin aceasta să fie așezați pe trepte inferioare sau superioare ale „evoluției”.
Astăzi, satul românesc, satul autentic, dispare într-un ritm debordant, ceea ce ne întristează pe toţi. Țăranii se retrag, unul după altul în pământ, satul se retrage în cărţi, iar cărţile în bibliotecă. Dar, înainte de retragerea ţăranilor în glia din care au fost zămisliţi, pe care au lucrat-o şi au iubit-o cu sfinţenie, este necesară fixarea unor realităţi în curs de dispariţie, iar noi, urmaşii lor, avem datoria de a eterniza satul într-o carte. Pe aceeaşi direcţie, nu putem să nu ne oprim asupra cuvintelor lui Dimitrie Gusti referitoare la sat, care este asemuit cu „sanctuarul unde s-au refugiat şi unde se conservă manifestările vieţii unui popor, […] el este sinteza unui popor, [...] încarnează o viaţă naţională într-un colţ minuscul al umanităţii, […] satul este păzitorul relaţiilor metafizice ale naţiunii cu eternitatea”. Necesitatea unei cărţi care să consemneze între rândurile sale câteva momente aproape de final din vraja unei lumi rurale tradiţionale, cu abisurile şi culmile sale, care se îndreaptă într-un ritm galopant spre momentul în care satul tradiţional va putea fi regăsit doar în cărţi şi muzee, ne-a oferit un impuls în plus spre realizarea unei studiu istorico-etnografic despre satele comunei Mădulari, spre a scuti trecutul de uitare.
În oaza aceasta de liniște, de aer curat și de verdeață, a satelor comunei Mădulari, clepsidra timpului lasă să curgă nisipul zilelor și anilor ce trec cu divină încuviințare de peste cinci veacuri, care au însemnat, pentru această parte de lume, continuitate, muncă, hărnicie, eroism, cultură și educație, tradiții, credință, într-un cuvânt istorie. Prin ea, am intenționat să provocăm dorința de a cunoaște locurile și oamenii precum și trecutul acestei așezări.
(D. Gusti, Starea de azi a satului românesc, în Ionuț Butoi, Mircea Platon
(coord.), „Percepții privind satul românesc. Antologie din clasici ai culturii
naționale, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2019, p. 299.)"
Satul românesc vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe, este „o necesitate și o demnitate”, cu atât mai mult cu cât asistăm, astăzi, la o criză a acestuia: „mai precis, satul este răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară”.
(Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prețuire și responsabilitate
pentru valorile satului românesc, text disponibil pe adresa web a „Agenției
Basilica”.)
Închei citatul, acum scriu eu.
Satul ESTE o necesitate și o demnitate! Ce cuvinte, cât adevăr!
Oare conștientizăm că nu putem consuma algoritmi sau cifre, teze ori ideologii? Că TOȚI consumăm produsele țăranilor/fermierilor?
Este un fel de concurs mondial denigrarea omului simplu și a Credinței, deși țăranul și Biserica ne-au salvat în toate împrejurările!
Niciodată nu mi-a fost interzis să merg la biserică, colindatul, nici preotul nu ne spunea că Scaloianul nu ține de biserică, ori paparudele!
Viața mergea înainte, cu de toate!
Revin la cartea despre Mădulari.
"Satul a fost definit ca „așezare umană, a cărei populație se ocupă
îndeosebi cu agricultura, constituind o categorie social-teritorială complexă;
este alcătuită dintr-o aglomerare de case și construcții gospodărești anexe
(„vatra” satului) și dintr-un teritoriu de pe care se obține producția agricolă
(numit „hotarul”, „moșia” sau „mereaua” satului)”. Reprezintă o așezare de
dimensiuni reduse, fiind o comunitate organică, adesea organizată în jurul
bisericii și cimitirului, reflectând o legătură profundă cu divinitatea și
strămoșii. Populația este preponderent ocupată cu agricultura, creșterea
animalelor, meșteșugăritul și alte ocupații tradiționale."
Iarăși intervin eu.
Eram elev în liceul militar din Prahova și îmi era așa de dor de acasă încât îmi desenasem "planul" satului, strada, câmpurile, pădurea...
Am tresărit când am întâlnit ideea în carte, nu desen, ci în cuvinte, detalii despre locuri ca aici: "La Năsipiște - loc cu pășune nisipos unde este o fântână". Și de aici m-am gândit la transhumanță, de ce sunt nume asemănătoare de-a lungul și de-a latul țării? Năsâpiște avem și noi, în Cugir, sus, la munte, o zonă incredibilă, o dună de nisip într-un luminiș, printre brazi.
"CAP IV
Se cultiva grâul, porumbul, orz, mei. Într-o catagrafie de la 1831 cuprinzând zilele de arătură ce s-au făcut în Mădulari, plasa Oltețul de Jos sunt meționate pentru grâu – 32 zile, pentru porumb – 234 zile, pentru orz - 10 zile, iar pentru mei – 4 zile. Porumbul ocupa ponderea cea mai mare în cultura cerealelor, menționându-se într-o situație din 1862 că la sfârșitul anului 1861 se aflau 794 kile „păpușoi”, comuna dispunând de 3 „coșeri” (magazii) de rezervă.
...livezile dădeau până la 1.000 care fân282”
Iarăși intervin.
În Maramureșul de acum vreo zece ani clăile de fân și perechile de vaci erau “scara valorică” a unei gospodării!
"Între țăran și pământ există o legătură trainică. Această legătură constă în faptul că pământul reprezintă pentru el totul, așa cum aprecia într-o cuvântare, din data de 29 mai 1940, marele scriitor Liviu Rebreanu: „El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul este însuși rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege…”
Pe ogor se execută următoarele lucrări: aratul, semănatul, îngrijirea
recoltei şi culesul. Grâul se cultiva mai ales în trecut, semănatul se făcea
prin împrăştiere cu mâna, iar buruianul era plivit. Continuau apoi alte
lucrări: seceratul, făcutul snopilor, treieratul, şi vânturatul. Înainte de
introducerea maşinilor de treierat, se foloseau boii sau caii astfel: în
mijlocul ariei se fixa un ţăruş de care se prindea funia legată de boi, care
dădea ocol ţăruşului, jucând peste snopii de grâu. Un om cu furca strângea
paiele, apoi strângea grâul de pe arie. La treieratul grâului oamenii se ajutau
reciproc, treieratul cu animale necesitând un număr mare de oameni. Faza
următoare a treieratului era vânturatul grâului care se făcea într-un loc
deschis cu ciurul sau cu ajutorul vântului."
Eu am
văzut toate
acestea la Teșila! Așa se scotea și apa din fântână, cu burduful.
"O mare parte din suprafaţa agricolă este ocupată de cultura porumbului, la care se execută de obicei, două praşile. A doua praşilă mai poartă numele de „copăit”. Culesul porumbului se face prin luna septembrie, prin ruperea ştiuleţilor cu mâna şi cărarea lor cu baniţa sau cu sacul. Cocenii sunt tăiaţi şi se fac „braţe” (snopi) care se leagă cu nuiele (privite) de salcie sau răchită. Se adună în glugi, apoi se transportă mai aproape de casă. Braţele se fac „pătuiag”, prin arbori. Curăţirea „drugilor” de foi se făcea în cadrul clăcilor la care participau, în special, vecinii.
Meşteşugurile țărănești
Acestea includ torsul, țesutul, olăritul, cojocăritul și prelucrarea lemnului, fiind nu doar economice, ci și veritabile forme de artizanat ce definesc identitatea culturală românească.
Ca meşteşuguri practicate exclusiv de către femei amintim ţesutul, croitul şi vopsitul. În fiecare sat românesc, țesutul reprezenta o practică esențială nu doar pentru îmbrăcăminte, dar și pentru păstrarea tradițiilor. De la iile brodate cu grijă, la covoarele țesute manual de mâinile meșteșugarilor, fiecare bucată de țesătură spune o poveste despre strămoși și obiceiuri. Fiecare model, fiecare nuanță de culori, este încărcat de semnificații profunde, având roluri atât estetice, cât și ritualice. Meșteșugul țesutului a fost transmis de la mamă la fiică. Fiecare țesătoare are propriul mod de a îmbina firele pentru a crea modele care reflectă viața cotidiană.
Femeile realizau pentru familia lor tot ceea ce era îmbrăcăminte textilă. Crescând un număr mai mare de oi, în trecut au avut materia primă asigurată. Activitatea începea cu „tunsul oilor”, care se făcea odată cu sosirea căldurilor de vară, când oile încep să năpârlească (lâna începe să se desprindă atunci când se agaţă de ceva). Mieii şi mioarele, de obicei, nu se tundeau în primul an. Tunsul oilor se executa cu foarfeci mari făcute de fierari. Urma, apoi, spălatul lânii, care se făcea vara, la râu. După spălat urma albitul lânii, după care aceasta era pusă la uscat. Scărmănatul se realiza mai ales în timpul iernii, pe la clăci. Partea cea mai bună a lânii, adică părul, era scoasă cu ajutorul „dăracului” şi pieptenului, apoi se făceau caiere. Torsul se realiza cu furca, frumos sculptată, făcută, mai ales, de meşteri din Mădulari, şi fusul, cumpărat de la rudari. Ambele erau făcute din lemn. Firul tors pe fus se dădea apoi pe „răşchitor” şi se făcea „jurebie” („vârste”), pentru a putea fi vopsit. Vopsitul se făcea cu vopsele cumpărate din comerţ sau se foloseau coji de nucă, coajă de anine, frunze de ceapă ş.a. După vopsire, vârstele se făceau ghem cu ajutorul „vârtelniţei”. Ţesutul se făcea cu războiul de ţesut manual şi se obţineau dimii pentru haine, pături (în pătrate cu culorile alb şi negru), macaturi şi covoare olteneşti, acestea din urmă având ca motive ornamentale ramuri, flori şi păsări. Amintim că această îndeletnicire (ţesutul), azi se practică mai puţin, oamenii găsind ţesăturile necesare în magazine. Din lână se mai confecţionau flanele, ciorapi şi în special covoare. Cu mulţi ani în urmă, se practica şi meşteşugul prelucrării cânepii şi inului. După meliţat, cânepa era făcută fuior. Cea mai măruntă era toarsă; „zgrebenii” erau folosiţi pentru băteală, iar fuiorul pentru urzeală. Din aceasta se făceau preşuri, „guluri” pentru cai, frânghii şi căpestre.
Ca ocupaţii practicate de bărbaţi amintim: lucratul lemnului (dulgheria şi tâmplăria), morăritul, bătutul dimiilor la piuă, cojocăria, fierăria ş.a. Prelucrarea lemnului, alături de olărit și țesut, este o veritabilă artă a meșteșugurilor românești. Lemnul este un material nobil, care a fost folosit de-a lungul vremii pentru a crea obiecte de uz zilnic, dar și opere de artizanat ce reprezintă simboluri ale spiritualității noastre. Măiestria dulgherilor și lemnarilor este incontestabilă, iar lucrările lor includ totul, de la mobilier rustic la instrumente muzicale tradiționale sau obiecte decorative. În tradiția românească, prelucrarea lemnului are rădăcini adânci și o valoare imensă. Fiecare băț de lemn sau bucată de lemn prelucrată de meșteșugari este o dovadă a respectului pentru natură și pentru valorile străvechi.
Lemnul nu este doar un material, ci un mijloc de a crea legături între oameni și pământul din care provine. Era folosit pentru realizarea obiectelor de mobilier din locuință, a uneltelor pentru munca pământului, pentru lemnăria și roțile căruțelor, pentru butoaie, ulucă și șindrilă. Tot din lemn se ridicau și locuințele. Ca unelte specifice pentru prelucrarea lemnului erau: barda, securea, fierăstrăul, joagărul, scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat), sfredele (bughie), rindea, banc de lucru, gater etc. Tot din lemn se confecționau diferite unelte: pluguri, grape, care, căruțe, sănii, tânjale (pentru scos lemnul din pădure), greble, furci, fuse, furci de tors, melițe (pentru tocat cânepa), piepteni pentru fuior, vârtelnițe, sucale, război de țesut ș.a.
Transportul cu un băţ mai gros se poate realiza punând cele două greutăţi la capete şi luându-se pe umăr, cum este cazul transportului cu „cobiliţa” al găleţilor.
Desagii cu baiere făcute din lână împletită erau utilizaţi la transportul unor greutăţi mari. Cu ajutorul lor omul transporta diverse produse alimentare (brânză, mălai, pâine, vin. ţuică, etc.).
Carul era vehiculul cu care se transporta diferite materiale, oameni, etc. Transportul cu carul era foarte frecvent în satele comunei Mădulari. Construcţia carului: inima este confecţionată din lemn de fag, având rolul principal de a asigura carului echilibru şi suspensie. Ea îl străbate pe dedesubt, făcând legătura între cele două osii şi asigurând legătura dintre partea rulată a carului şi partea fixă. Partea din faţă a mecanismului de rulare era alcătuită din osia din faţă (1,70-1,80 m lungime), peste care se suprapun gresia (0,80 m) şi scaunul (între 0,55-1 m). Partea din spate a acestui vehicul se sprijină pe două lişiţe, egale ca dimensiuni. Rularea carului era asigurată de cele patru roţi de mărimi identice (la căruţe, roţile din faţă sunt mai mici), care prezintă mai multe spiţe şi sunt acoperite de şina metalică, cu puţine întreruperi. În trecut au fost folosite la car roţi de lemn, fără şine (neşinuite), care aveau şi obezi cu butuce din întregul care erau groase de 10-15 cm. Partea fixă a carului (cutia) este alcătuită din podul carului (făcut din câteva scânduri late), iar părţile laterale din carâmbi sau loitre (3-3,40 m lungime). În spate şi în faţă se află şuşleţe având circa 0,80 m lungime. Loitrele sunt sprijinite pe leuci, care sunt legate cu capetele osiilor. Proţapul face legătura dintre car şi animale. Acesta este legat de furca carului cu un capăt, iar cu celălalt de jugul boilor. Pentru transportul pe roate se folosea „cotiga” cu două roţi. Pentru a împiedica tocirea osiei, se punea la partea de jos fier, numit bleau, acesta fiind uns cu păcură adusă de „păcurari” din judeţele Prahova şi Dâmboviţa. Cu carul se putea transporta şi fân. Acesta este pus în car simetric, fiind legat apoi cu o prăjină pusă pe mijloc şi prinsă cu lanţuri de car.
În ciuda suprafețelor agricole semnificative de care dispune comuna Mădulari, agricultura practicată este una de subzistență, caracterizată de o fragmentare accentuată a terenurilor și lipsa asociativității. Ca dovadă stă ponderea crescută a exploatațiilor agricole mai mici de 5 ha (96.7% din numărul total al exploatațiilor şi 84,7 % din suprafața agricolă utilizată) şi lipsa unor piețe de desfacere. Mai mult, trebuie menționat faptul că din întreaga suprafață agricolă a comunei mai puțin de jumătate este cultivată, în cea mai mare parte terenul fiind nefolosit, rămas în paragină, ocupat de resturi vegetale. Principalele cauze ale acestui fenomen sunt forța de muncă îmbătrânită, proprietarii cu domiciliul în altă localitate, lipsa posibilităților materiale și, nu în ultimul rând, distrugerile cauzate de porcii mistreți."
Eu:
Aproape că m-am frecat la ochi! Ar trebui să aduc aici una din povestirile mele din volumul "Satul din mine", în care am scris despre fierarul nea Sile sau tata și cojocăria, unchiul Tudor și
croitoria. Unchiul Iosif era morar. Nea Cornel Slujitoru era dascăl și tâmplar.
Cum spuneam, cartea este despre SATUL românesc, nu numai despre Mădulari!
Turism rural – potențial și oportunități
Sunt doar proiecții de posibilități...
Folclorul. Aspecte etnografice
"Comuna Mădulari face parte din zona folclorică a Olteniei.
Important este că folclorul nu are timp, el există dinainte să fi fost „descoperit” sau „cercetat”. Şi el este o ramură a cunoaşterii, cuprinde trăirile oamenilor, o parte din lumea reală, este ca un ecou, o „strigare” a problemelor ce încearcă umanitatea. Folclorul, în sens general, este ansamblul creațiilor artistice, literare, muzicale și tradiționale care sunt transmise prin viu grai de la o generație la alta. Acestea reflectă valorile, credințele și experiențele unui popor."
...„bodeaproste - bogdaproste”. Noi ziceam/zicem "bodaproste"!
"În perioada anilor 1947-1953, se va desfăşura cea mai rodnică activitate pentru realizarea obiectivelor politico-economice ale comunei. Pe lângă munca cu elevii la clasă şi în afara ei, cadrele didactice s-au remarcat printr-o bogată activitate cultural-educativă. După 1948, ani de-a rândul, în toate satele comunei, seară de seară, la lumina lămpii, cadrele didactice au răspândit cu răbdare ştiinţa de carte în rândul numeroaselor generaţii, care secole de-a rândul, nu cunoscuseră valoarea învăţăturii. Domenii de activitate ca: agricultura (pomicultura, zootehnia, apicultura), industria lemnului, vor fi în atenţia conferenţiarilor, care, ani de-a rândul, vor potoli setea de cunoaştere a harnicilor cetăţeni, tot mai încrezători în adevărurile ştiinţifice.
După 1945, starea sanitară a locuitorilor s-a schimbat, mortalitatea generală scăzând de aproape două ori faţă de situaţia din trecut, iar prin anii 1953-1954 pe lângă felceri au mai apărut doi sanitari și o moașă comunală toți fiind instruiți prin cursuri de scurtă durată."
Stop! Mănușă îmi vine! Domnul Neagu a fost un colos al comunei! Felcer, un simplu felcer, dar tot satul era în grija lui! Vaccinarea, igiena individuală și colectivă, la școală, sau vizitele neanunțate acasă în care verifica tot, veselă, tacâmuri, magazie, curășenia din casă, inclusiv sub pat!
"Ulterior, în perioada 1948-1989 regimul comunist a impus limitări instituționale Bisericii Ortodoxe Române, însă viața religioasă nu a fost întreruptă. Caracteristicile perioadei constau în: menținerea cultului religios, diminuarea activităților publice vizibile; rol spiritual preponderat; continuarea registrelor parohiale. Deși contextul ideologic era restrictiv, participarea religioasă rurală a rămas relativ stabilă, mai ales în comunitățile agricole, biserica funcționând ca spațiu de conservare a identității tradiționale.
Raportul dintre creștinul român și Divinitate stă sub semnul unei „familiarități afectuoase”.
Țăranul român trăiește într-o cuprinzătoare viziune metafizică și religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita între fizic și metafizic cu încălcări în ambele domenii, el...
Biserica joacă un rol esențial în comunitate, acționând ca un pilon spiritual, moral și social. Aceasta oferă sprijin spiritual, promovează valori precum solidaritatea și iertarea, ajută la coeziunea socială prin adunarea oamenilor în jurul unor credințe comune și contribuie la asistența socială prin acțiuni caritabile, educând și îndrumând credincioșii. Rolul bisericii în comunitate se manifestă prin misiune spirituală și morală. Biserica ajută oamenii să se elibereze de păcate, promovând o viață bazată pe învățăturile creștine. Ea oferă un sens al sacralității și o bază morală pentru viața cotidiană; coeziune socială (aceasta funcționează ca un centru comunitar care adună, integrează și mobilizează oamenii pe baza credințelor comune, întărind legăturile dintre membrii societății); păstrarea tradiției (biserica este un factor de continuitate culturală, transmițând tradițiile și valorile spirituale din generație în generație; asistență socială (biserica se implică în ajutorarea celor nevoiași, oferind sprijin material și moral comunității).
Astfel, biserica nu este doar un lăcaș de cult, ci un pilon activ care modelează coeziunea și moralitatea în cadrul societății româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate. În perioadele istorice dificile biserica a reprezentat un factor de stabilitate și solidaritate pentru locuitorii comunei.
Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează sufletul.
CAPITOLUL VII
OAMENI DE SEAMĂ (FIII SATULUI)
Burtea Alexandru născut la data de 01 iunie 1954, în localitatea Mădulari-Beica, sat Mădulari, jud Vâlcea, fiul lui Gheorghe și Maria, urmează cursurile Școlii Generale cu cls. I-VIII din localitatea natală, după care Școala profesională și Liceul teoretic din Cugir pe care l-a absolvit în anul 1979."
Eu:
Am notat asta pentru că sunt încă impresionat de evenimentul domnului Jittu Alexandru! O altă personalitate care a făcut liceul în Cugir și și-a prezentat PRIMA CARTE la noi!
"Militari, aviatori, eroi de război
Băzăvan Alexandru născut în anul 1954 în comuna Mădulari-Beica, sat Iacovile, județul Vâlcea, fiul lui Marin și Elisabeta, urmează clasele I-VIII la Școala generală cu clasele I-VIII Mădulari în perioada 1961-1969, Liceului Industrial din Craiova, specialitatea Construcții de mașini în perioada 1969-1973 și apoi Cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi, specialitatea transmisiuni, primind repartiție ca ofițer activ la Garnizoana Tg. Cărbunești, județul Gorj, unde activează timp de 34 de ani avansând în ierarhia militară până la gradul de colonel, după care se pensionează.
Cuculici Marin, născut la data de 15 mai 1960 în comuna Mădulari-Beica, sat Bălșoara, județul Vâlcea, fiul lui Ilie și Natalia, urmează clasele I-IV la Școala din satul Bălșoara, clasele V-VIII la Școala cu clasele I-VIII Mădulari centru, Treapta I la Liceul
real-umanist din Drăgășani (1975-1977), Școala profesională arondată Liceului industrial nr. 1 Craiova (1977-1979). Lucrează în perioada 1979-1983 la Fabrica de avioane Craiova - montaj general, ca lăcătuș mecanic, iar în perioada 1980-1981 urmează cursurile serale la Liceul industrial nr. 1 Craiova. În perioada ianuarie 1983 – august 1984 este militar în termen la UM 0610 Brașov, după care este reîncadrat în muncă la Fabrica de avioane Craiova (august 1984-septembrie 1985). Din septembrie 1985 și până în august 1988 urmează Școala de ofițeri de aviație „Aurel Vlaicu” Boboc, județul Buzău pe care o absolvă cu gradul de locotenent de stat major. Din august 1988 până în ianuarie 1990 a predat „Tehnica aviației” la Școala Militară de Maiștri de Aviație Mediaș, județul Sibiu, după care a ocupat diferite funcții în domeniul aviației militare avansând până la gradul de Locotenent colonel comandor, fiind trecut în rezervă în anul 2003 când se pensionează. În prezent, este pensionar militar cu gradul de Locotenent colonel, locuiește în Craiova, județul Dolj.
Mitrache Dumitru Gheorghe născut la 20 ianuarie 1958, în com. Gușoeni, județul Vâlcea, fiind adoptat în anul 1960 de către familia Mitrache Dumitru și Ioana din comuna Mădulari-Beica, sat Hălești, județul Vâlcea. A urmat Școala generală cu clasele I-VIII, din aceeași localitate, după care Școala profesională de Căi Ferate București pe care a absolvit-o în 1976 cu media 10, calificându-se în specialitatea Electrician locomotive Diesel și Electrice. Ulterior, în paralel cu activitatea din cadrul Depoului CFR București-Triaj, a urmat și liceul la seral pe care l-a absolvit în anul 1979.
In anul 1989, a susținut examenul de admitere la Academia de Inalte Studii Militare București pe care a absolvit-o în anul 1991, fiind licențiat în Știința Militară, specialitatea ARME INTRUNITE (Infanterie și Vânători de Munte). Din anul 1992 și până în anul 2001, a desfășurat activități specifice în cadrul UM Vânători de munte din Rm. Vâlcea, fiind apreciat și avansat în funcții succesive până la gradul de colonel ca urmare a pregătirii sale, a seriozității și abnegației de care a dat dovadă. În perioada 2003-2004 a fost numit pe funcție de conducere în cadrul Unității Vânători de Munte din Câmpulung Muscel, însă ca urmare a reorganizării acestei unități a fost nevoit să solicite trecerea în rezervă conform Ordonaței nr.7/1998. După trecerea în rezervă, la 8 iulie 2004, s-a angajat la o societate de protecție și pază la Combinatul Chimic Rm. Vâlcea și a urmat un „Curs postuniversitar” de specializare ca Evaluator al riscurilor pentru sănătate și securitate în muncă. În anul 2018, s-a mutat din Rm. Vâlcea în București și s-a angajat la Aeroportul Otopeni în domeniul asigurării securității muncii și la incendii, iar ulterior s-a pensionat.
Pentru activitatea desfășurată în domeniul militar a fost decorat cu: Ordinul ,,Meritul militar“ cls. II-a la data de 22 ianuarie 1997; și Semnul onorific ,,In Serviciul Patriei” pentru XX ani activitate la data de 30 octombrie 2002.
Sîrbu Ilie, născut la data de 7 ianuarie 1951 în comuna Mădulari-Beica, satul Bălșoara, județul Vâlcea, urmează clase I-IV în Satul Bălșoara (1958-1962), după care clasele V-VIII la Școala cu clasele I-VIII Mădulari (1962-1966), cursurile Liceului Teoretic Drăgășani (1966-1967, după care, continuă la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din localitatea Breaza (1967 - 1970) și Școala Militara de Ofițeri Activi de Transmisiuni Sibiu. Finalizează pregătirea militară ca student la Academia Militară din București, Facultatea de Transmisiuni, obținând licența: inginer în electronică și telecomunicații. A lucrat la UM 02450; UM 01315; UM 02490 si UM 02074, obținând gradul de colonel în anul 1996. In ultimii 6 ani a lucrat la Comandamentul Logistic Intrunit și Atmosfera București, filiala Oltenia din cadrul M.Ap.N., în anul 2018 ocupând funcția de Șef de Stat Major. S-a pensionat în anul 2000.
Vladu Silviu, născut la 14 mai 1963
în comuna Mădulari-Beica, satul Bălșoara, județul Vâlcea, fiul lui Dumitru și
Eleonora, urmează clasele I-IV la școala din satul natal și apoi clasele V-VIII
la Școala generală cu cls. I-VIII Mădulari. Absolvă Liceul industrial
Drăgășani, promoția 1981, după care Școala
Militară de Ofițeri Activi „N. Bălcescu” din Sibiu, specialitatea intendență,
1988. Ulterior urmează cursurile Facultății de Horticultură, specializarea
Tehnologia Prelucrării Produselor Agricole și Alimentare din cadrul
Universității din Craiova (1996-2001). În
perioada 1988-1991 este șef logistică în Garnizoana „M.Bravu” Giurgiu, apoi ofițer (1991-2004) și din nou
șef logistică la București (2004-2009). Este avansat ca ofițer la Comandamentul de stat
major București (2009-2010) și apoi șef logistică la Regimentul de rachete
Craiova (2010-2016). Se pensionează cu gradul de colonel și este trecut în
rezervă."
Eu:
Cariera
de militar a fost o cale de salvare pentru copiii de la țară.
Eu și liceul militar, bătrânii care se ridicau de pe canapea și mă salutau...
De menționat familiile:
- familia Bucur: învățător/director, învățătoare, fiica profesor;
- familia Boteanu: învățător, învățătoare, fiul profesor;
-familia
Andrășanu: profesor, profesoară, fiul profesor
universitar în București;
- familia Neagu: felcer, un copil profesor, al doilea medic veterinar.
În loc de încheiere
Satul românesc rămâne încă locul unde poate fi înțeleasă identitatea noastră, poate fi o carte de vizită prin care lumea ne cunoaște definindu-ne ca români. Satul vorbește despre istoria profundă a țării prin eroii săi, se regăsește în casa bunicilor sau a părinților, lângă focul din vatră, ascultând poveștile bătrânilor. Este o binecuvântare, o întoarcere în timp, care determină starea emoțională de întoarcere acasă, doar citind cărți, refăcând adesea întru credință comunitatea de altădată a satului nostru de baștină. Acest studiu istorico-etnografic nu este doar o înșiruire de date, nume și evenimente, ci o punte între generațiile trecute, prezente și viitoare, fiind, deopotrivă, un omagiu adus strămoșilor care au trudit acest pământ, care lasă moștenire tinerei generații o oglindă a identității noastre locale. A iubi comuna Mădulari (-Beica) înseamnă a-i cunoaște trecutul, a-i respecta prezentul și a-i clădi viitorul. Paginile scrise aici sunt dovada vie că satul românesc rezistă prin oameni, tradiții și credință.
În afară de duminica şi de sărbătorile religioase, când mergeau la biserică şi după amiaza la hora satului oamenii aceştia munceau tot timpul. Femeile aveau grija copiilor şi a gospodăriei unde totul trebuia ţinut curat, iar în timpul muncilor agricole pregăteau hrana celor de la câmp pe care o purtau de trei ori pe zi kilometri întregi. Spre seară, în zilele când nu se lucra la câmp, ieşeau „la poartă” şi aceasta era odihna şi „spectacolul” vieţii lor. Viaţa acestor oameni a fost supusă seismelor istoriei. Asupra lor s-au abătut forţe potrivnice, au pierdut tot ce au avut, dar şi-au păstrat necontenit încrederea în valorile supreme pe care le primeau din strămoşi: munca şi cinstea.
Satul românesc traversează una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa recentă. Între depopulare, îmbătrânirea populației și lipsa unor politici coerente de dezvoltare rurală, lumea satului pare prinsă între trecut și un viitor incert. Fără oportunități locale, drumul duce spre oraș sau peste hotare. Exodul tinerilor nu înseamnă doar pierdere de forță de muncă ci și slăbirea țesutului social al comunității. Satul nu poate rămâne doar un spațiu agricol traditional și nici un simplu „dormitor” pentru nostalgici."
“Cruce de hotar, țăranul într-o curte cât o țară”
Notă: asta mi-am notat să vorbesc!
