Unii oameni scriu din plăcere. Unele scrieri sunt tehnice, didactice, altele sunt literatură.
Toate scrierile merită apreciere!
Dar ce este o monografie? Nu mă gândesc la definița din Dex, mă întreb dacă e o scriere utilă sau cerativă.
Un manual are o destinație clară, studiul.
O scriere literară caută emoția, provoacă spiritul sau te invită într-o lume nouă, creată de autor.
O monografie este ca un jurământ, excede viața de zi cu zi, este un angajament, un efort în slujba concetățenilor, un templu de cuvinte închinat înaintașilor și dăruit contemporaneității.
Am citit o carte deosebită despre un sat din Oltenia. Este o monografie, opera unui colectiv de autori, dar unul anume a fost factorul principal, autorul moral, dacă vreți, domnul profesor universitar doctor Alexandru Burtea.
De ce este deosebită? Pentru că nu este o statistică, un inventar, o arhivă, este un GLAS, este emoția unui fiu al satului care a urcat pe cele mai înalte trepte ale scării intelectualității și acum își exprimă recunoștința pentru vatra de unde a plecat!
Mi-am propus să citesc cât mai mult din carte într-un timp scurt, să pot să-mi exprim o părere. Nu am putut frunzări, fiecare rând era ca un ecou, parcă mă scufundasem în lumea satului meu, Sudiți, Ialomița!
O, diferă satele și oamenii, dar Întregul e doar cu alte nuanțe!
Omul, Câmpul, Casa, Familia, Munca, Școala, Biserica, Respectul, toate acestea sunt comune tuturor satelor.
MĂDULARI , JUDEȚUL VÂLCEA
Locuri, Vremuri, Oameni
(studiu)
“Laudă țăranului român”… mi-am spus imediat ce am început să citesc!
cartea nu este o descriere, ci un imn!
“Laudă țăranului român” "...pentru truda neobosită prin care amestecând țărâna
cu lacrimi, sudoare și multe suferințe au făcut-o să rodească; ei au păstrat și
ne-au transmis bogatul tezaur de datini și obiceiuri, precum și frumosul port
popular.
Locul unde te-ai născut și ai crescut, unde ți-ai petrecut „amintirile din copilărie”, anii tinereții sau chiar toată viața, este
locul cel mai frumos și iubit din lume. Este liantul aducerilor aminte că porți
un nume și un prenume, că ești legat de un loc de naștere pe care trebuie să-l
cinstești prin fapte, demnitate, muncă și onoare. Nu este cinste și onoare mai
mare decât aceea de a face tot ceea ce poți, prin a-ți prețui satul, comuna,
orașul în care te-ai născut. Cea mai de preț recunoștință este să-i pomenești
oricând numele, iar cel mai de preț cadou pe care îl poți face satului tău,
comunei tale, este să-i oferi o lucrare despre ea și oamenii ei.
Satul a fost, vreme de secole, cea mai reprezentativă formă de expresie a
civilizației românești, un univers complex prin multitudinea formelor de artă
materială și culturală, o lume a credințelor complexe și a unei remarcabile
diversități de tradiții, obiceiuri și elemente identitare. Civilizația
românească nu a fost una a urbanului, a citadelelor sau castelelor, acestea
fiind doar puncte sporadice și particulare într-un areal marcat de
covârșitoarea amprentă a ruralului și a arhitecturii ecleziastice, cea din urmă
constituind până astăzi principala sursă de patrimoniu major medieval românesc.
„Țăranul român” s-a schimbat și el, vechiul termen fiind tot mai greu
asociabil locuitorilor din mediul rural. Nici ei nu se mai identifică cu
tipologia „țăranului român”, societatea preferând, în discursul public, să-i numească
pe cei care lucrează pământul fermieri, producători agricoli etc. În plus,
deceniile care au urmat celui De-al Doilea Război Mondial au marcat sfârșitul
universului rural românesc în accepțiunea clasică. Fie că vorbim de cei mutați
la oraș în marile centre industriale, de cei care au urmat cicluri superioare
de învățământ, de cei care, deși locuiau în continuare la sat, făceau naveta
pentru serviciu la oraș, de cei care, după 1990, au plecat pentru perioade mai
lungi sau mai scurte în străinătate, toți aceștia au primit un influx de idei,
de cunoștințe, de abilități și de atitudini care i-au diferențiat de părinții
sau bunicii lor.
Vechiul țăran român, cu credințele, cunoștințele și atitudinile lui a rămas
tot mai mult în urmă, în plus, într-o neoficială dar, evidentă și dureroasă
schimbare de discurs social, însuși termenului de „țăran” i-a fost conferit un
sens peiorativ, acela de om needucat, obscur și lipsit de atributele omului
modern de astăzi. Prin aceasta se dă dovadă nu doar de o atitudine răuvoitoare
și discriminatorie, părând a exista două feluri de cetățeni, inferiori și
superiori, dar, cu atât mai mult, este evidențiată lipsa de cultură a
„acuzatorilor”, aceștia neînțelegând că adevăratul țăran nu era cu nimic
inferior mental, fizic sau uman locuitorului de la oraș. El gândea doar într-o
altă cheie, el aparținea unui univers diferit în ceea ce înseamă valorizarea
timpului, a relației cu natura, a înțelegerii într-un alt mod a sufletului
omenesc. Și țăranul avea bucurii, tradiții bogate, forme de expresie muzicale
și artistice fabuloase, credințe etc., mai mult decât atât, avea abilități pe
care un „orășean” nu le avea. El nu era inferior, el era doar diferit, ceea ce
este și normal, căci și locuitorii altor state, continente, culturi, sunt diferiți,
fără ca prin aceasta să fie așezați pe trepte inferioare sau superioare ale
„evoluției”.
Astăzi, satul românesc, satul autentic, dispare într-un ritm debordant,
ceea ce ne întristează pe toţi. Țăranii se retrag, unul după altul în pământ,
satul se retrage în cărţi, iar cărţile în bibliotecă. Dar, înainte de
retragerea ţăranilor în glia din care au fost zămisliţi, pe care au lucrat-o şi
au iubit-o cu sfinţenie, este necesară fixarea unor realităţi în curs de
dispariţie, iar noi, urmaşii lor, avem datoria de a eterniza satul într-o
carte. Pe aceeaşi direcţie, nu putem să nu ne oprim asupra cuvintelor lui
Dimitrie Gusti referitoare la sat, care este asemuit cu „sanctuarul unde s-au
refugiat şi unde se conservă manifestările vieţii unui popor, […] el este
sinteza unui popor, [...] încarnează o viaţă naţională într-un colţ minuscul al
umanităţii, […] satul este păzitorul relaţiilor metafizice ale naţiunii cu
eternitatea”. Necesitatea unei cărţi care să consemneze între rândurile sale
câteva momente aproape de final din vraja unei lumi rurale tradiţionale, cu
abisurile şi culmile sale, care se îndreaptă într-un ritm galopant spre
momentul în care satul tradiţional va putea fi regăsit doar în cărţi şi muzee,
ne-a oferit un impuls în plus spre realizarea unei studiu istorico-etnografic
despre satele comunei Mădulari, spre a scuti trecutul de uitare.
În oaza aceasta de liniște, de aer curat și de verdeață, a satelor comunei
Mădulari, clepsidra timpului lasă să curgă nisipul zilelor și anilor ce trec cu
divină încuviințare de peste cinci veacuri, care au însemnat, pentru această
parte de lume, continuitate, muncă, hărnicie, eroism, cultură și educație,
tradiții, credință, într-un cuvânt istorie. Prin ea, am intenționat să provocăm
dorința de a cunoaște locurile și oamenii precum și trecutul acestei așezări.
(D. Gusti, Starea de azi a satului românesc, în Ionuț Butoi, Mircea Platon
(coord.), „Percepții privind satul românesc. Antologie din clasici ai culturii
naționale, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2019, p. 299.)"
Satul românesc vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei
naționale și a credinței ortodoxe, este „o necesitate și o demnitate”, cu atât
mai mult cu cât asistăm, astăzi, la o criză a acestuia: „mai precis, satul este
răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate
tradițională și supraviețuire precară”.
(Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prețuire și responsabilitate
pentru valorile satului românesc, text disponibil pe adresa web a „Agenției
Basilica”.)
Închei citatul, acum scriu eu.
Satul ESTE o necesitate și o demnitate! Ce cuvinte, cât adevăr!
Oare conștientizăm că nu putem consuma algoritmi sau cifre, teze ori ideologii? Că TOȚI consumăm produsele țăranilor/fermierilor?
Este un fel de concurs mondial denigrarea omului simplu și a Credinței, deși țăranul și Biserica ne-au salvat în toate împrejurările!
Niciodată nu mi-a fost interzis să merg la biserică, colindatul, nici preotul nu ne spunea că Scaloianul nu ține de biserică, ori paparudele!
Viața mergea înainte, cu de toate!
Revin la cartea despre Mădulari.
"Satul a fost definit ca „așezare umană, a cărei populație se ocupă
îndeosebi cu agricultura, constituind o categorie social-teritorială complexă;
este alcătuită dintr-o aglomerare de case și construcții gospodărești anexe
(„vatra” satului) și dintr-un teritoriu de pe care se obține producția agricolă
(numit „hotarul”, „moșia” sau „mereaua” satului)”. Reprezintă o așezare de
dimensiuni reduse, fiind o comunitate organică, adesea organizată în jurul
bisericii și cimitirului, reflectând o legătură profundă cu divinitatea și
strămoșii. Populația este preponderent ocupată cu agricultura, creșterea
animalelor, meșteșugăritul și alte ocupații tradiționale."
Iarăși intervin eu.
Eram elev în liceul militar din Prahova și îmi era așa de dor de acasă încât îmi desenasem "planul" satului, strada, câmpurile, pădurea...
Am tresărit când am întâlnit ideea în carte, nu desen, ci în cuvinte, detalii despre locuri ca aici: "La Năsipiște - loc cu pășune nisipos unde este o fântână". Și de aici m-am gândit la transhumanță, de ce sunt nume asemănătoare de-a lungul și de-a latul țării? Năsâpiște avem și noi, în Cugir, sus, la munte, o zonă incredibilă, o dună de nisip într-un luminiș, printre brazi.
"CAP IV
Se cultiva grâul, porumbul, orz, mei. Într-o catagrafie de la 1831
cuprinzând zilele de arătură ce s-au făcut în Mădulari, plasa Oltețul de Jos
sunt meționate pentru grâu – 32 zile, pentru porumb – 234 zile, pentru orz - 10
zile, iar pentru mei – 4 zile. Porumbul ocupa ponderea cea mai mare în
cultura cerealelor, menționându-se într-o situație din 1862 că la sfârșitul
anului 1861 se aflau 794 kile „păpușoi”, comuna dispunând de 3 „coșeri”
(magazii) de rezervă.
...livezile dădeau până la 1.000 care fân282”
Iarăși intervin.
În Maramureșul de acum vreo zece ani clăile
de fân și perechile de vaci erau “scara valorică” a unei gospodării!
"Între țăran și pământ există
o legătură trainică. Această legătură constă în faptul că pământul reprezintă
pentru el totul, așa cum aprecia într-o cuvântare, din data de 29 mai 1940, marele
scriitor Liviu Rebreanu: „El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o
plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul este
însuși rostul lui de a fi. Pământul
nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege…”
Pe ogor se execută următoarele lucrări: aratul, semănatul, îngrijirea
recoltei şi culesul. Grâul se cultiva mai ales în trecut, semănatul se făcea
prin împrăştiere cu mâna, iar buruianul era plivit. Continuau apoi alte
lucrări: seceratul, făcutul snopilor, treieratul, şi vânturatul. Înainte de
introducerea maşinilor de treierat, se foloseau boii sau caii astfel: în
mijlocul ariei se fixa un ţăruş de care se prindea funia legată de boi, care
dădea ocol ţăruşului, jucând peste snopii de grâu. Un om cu furca strângea
paiele, apoi strângea grâul de pe arie. La treieratul grâului oamenii se ajutau
reciproc, treieratul cu animale necesitând un număr mare de oameni. Faza
următoare a treieratului era vânturatul grâului care se făcea într-un loc
deschis cu ciurul sau cu ajutorul vântului."
Eu am
văzut toate
acestea la Teșila! Așa se scotea și apa din fântână, cu burduful.
"O mare parte din suprafaţa agricolă este ocupată de cultura porumbului, la
care se execută de obicei, două praşile. A doua praşilă mai poartă numele de
„copăit”. Culesul porumbului se face prin luna septembrie, prin ruperea
ştiuleţilor cu mâna şi cărarea lor cu baniţa sau cu sacul. Cocenii sunt tăiaţi
şi se fac „braţe” (snopi) care se leagă cu nuiele (privite) de salcie sau
răchită. Se adună în glugi, apoi se transportă mai aproape de casă. Braţele se fac
„pătuiag”, prin arbori. Curăţirea „drugilor” de foi se făcea în cadrul clăcilor
la care participau, în special, vecinii.
Meşteşugurile țărănești
Acestea includ torsul, țesutul, olăritul, cojocăritul și prelucrarea
lemnului, fiind nu doar economice, ci și veritabile forme de artizanat
ce definesc identitatea
culturală românească.
Ca meşteşuguri practicate exclusiv de către femei amintim ţesutul, croitul
şi vopsitul. În fiecare sat românesc, țesutul reprezenta o practică esențială
nu doar pentru îmbrăcăminte, dar și pentru păstrarea tradițiilor. De la iile
brodate cu grijă, la covoarele țesute manual de mâinile meșteșugarilor, fiecare
bucată de țesătură spune o poveste despre strămoși și obiceiuri. Fiecare model,
fiecare nuanță de culori, este încărcat de semnificații profunde, având roluri
atât estetice, cât și ritualice. Meșteșugul țesutului a fost transmis de la
mamă la fiică. Fiecare țesătoare are propriul mod de a îmbina firele pentru a
crea modele care reflectă viața cotidiană.
Femeile realizau pentru familia lor tot ceea ce era îmbrăcăminte textilă.
Crescând un număr mai mare de oi, în trecut au avut materia primă asigurată.
Activitatea începea cu „tunsul oilor”, care se făcea odată cu sosirea
căldurilor de vară, când oile încep să năpârlească (lâna începe să se desprindă
atunci când se agaţă de ceva). Mieii şi mioarele, de obicei, nu se tundeau în
primul an. Tunsul oilor se executa cu foarfeci mari făcute de fierari. Urma,
apoi, spălatul lânii, care se făcea vara, la râu. După spălat urma albitul
lânii, după care aceasta era pusă la uscat. Scărmănatul se realiza mai ales în
timpul iernii, pe la clăci. Partea cea mai bună a lânii, adică părul, era
scoasă cu ajutorul „dăracului” şi pieptenului, apoi se făceau caiere. Torsul se
realiza cu furca, frumos sculptată, făcută, mai ales, de meşteri din Mădulari,
şi fusul, cumpărat de la rudari. Ambele erau făcute din lemn. Firul tors pe fus
se dădea apoi pe „răşchitor” şi se făcea „jurebie” („vârste”), pentru a putea
fi vopsit. Vopsitul se făcea cu vopsele cumpărate din comerţ sau se foloseau
coji de nucă, coajă de anine, frunze de ceapă ş.a. După vopsire, vârstele se
făceau ghem cu ajutorul „vârtelniţei”. Ţesutul se făcea cu războiul de ţesut manual
şi se obţineau dimii pentru haine, pături (în pătrate cu culorile alb şi
negru), macaturi şi covoare olteneşti, acestea din urmă având ca motive
ornamentale ramuri, flori şi păsări. Amintim că această îndeletnicire
(ţesutul), azi se practică mai puţin, oamenii găsind ţesăturile necesare în
magazine. Din lână se mai confecţionau flanele, ciorapi şi în special covoare.
Cu mulţi ani în urmă, se practica şi meşteşugul prelucrării cânepii şi inului.
După meliţat, cânepa era făcută fuior. Cea mai măruntă era toarsă; „zgrebenii”
erau folosiţi pentru băteală, iar fuiorul pentru urzeală. Din aceasta se făceau
preşuri, „guluri” pentru cai, frânghii şi căpestre.
Ca ocupaţii practicate de bărbaţi amintim: lucratul lemnului (dulgheria şi
tâmplăria), morăritul, bătutul dimiilor la piuă, cojocăria, fierăria ş.a.
Prelucrarea lemnului, alături de olărit și țesut, este o veritabilă artă a
meșteșugurilor românești. Lemnul este un material nobil, care a fost folosit
de-a lungul vremii pentru a crea obiecte de uz zilnic, dar
și opere de
artizanat ce reprezintă
simboluri ale spiritualității
noastre. Măiestria dulgherilor și lemnarilor este incontestabilă, iar lucrările
lor includ totul, de la mobilier rustic la instrumente muzicale tradiționale
sau obiecte decorative. În tradiția românească, prelucrarea lemnului are
rădăcini adânci și o valoare imensă. Fiecare băț de lemn sau bucată de lemn
prelucrată de meșteșugari este o dovadă a respectului pentru natură și pentru
valorile străvechi.
Lemnul nu este doar un material, ci un mijloc de a crea legături între
oameni și pământul din care provine. Era folosit pentru realizarea obiectelor
de mobilier din locuință, a uneltelor pentru munca pământului, pentru lemnăria
și roțile căruțelor, pentru butoaie, ulucă și șindrilă. Tot din lemn se ridicau
și locuințele. Ca unelte specifice pentru prelucrarea lemnului erau: barda,
securea, fierăstrăul, joagărul, scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat),
sfredele (bughie), rindea, banc de lucru, gater etc. Tot din lemn se confecționau
diferite unelte: pluguri, grape, care, căruțe, sănii, tânjale (pentru scos
lemnul din pădure), greble, furci, fuse, furci de tors, melițe (pentru tocat
cânepa), piepteni pentru fuior, vârtelnițe, sucale, război de țesut ș.a.
Transportul cu un băţ mai gros se poate realiza punând cele două
greutăţi la capete şi luându-se pe umăr, cum este cazul transportului cu „cobiliţa” al găleţilor.
Desagii cu baiere făcute din lână împletită erau utilizaţi la transportul
unor greutăţi mari. Cu ajutorul lor omul transporta diverse produse alimentare
(brânză, mălai, pâine, vin. ţuică, etc.).
Carul era vehiculul cu care se
transporta diferite materiale, oameni, etc. Transportul cu carul era foarte
frecvent în satele comunei Mădulari. Construcţia carului: inima este confecţionată
din lemn de fag, având rolul principal de a asigura carului echilibru şi
suspensie. Ea îl străbate pe dedesubt, făcând legătura între cele două osii şi
asigurând legătura dintre partea rulată a carului şi partea fixă. Partea din
faţă a mecanismului de rulare era alcătuită din osia din faţă (1,70-1,80 m
lungime), peste care se suprapun gresia (0,80 m) şi scaunul (între 0,55-1 m).
Partea din spate a acestui vehicul se sprijină pe două lişiţe, egale ca
dimensiuni. Rularea carului era asigurată de cele patru roţi de mărimi identice
(la căruţe, roţile din faţă sunt mai mici), care prezintă mai multe spiţe şi
sunt acoperite de şina metalică, cu puţine întreruperi. În trecut au fost
folosite la car roţi de lemn, fără şine (neşinuite), care aveau şi obezi cu
butuce din întregul care erau groase de 10-15 cm. Partea fixă a carului (cutia)
este alcătuită din podul carului (făcut din câteva scânduri late), iar părţile
laterale din carâmbi sau loitre (3-3,40 m lungime). În spate şi în faţă se află
şuşleţe având circa 0,80 m lungime. Loitrele
sunt sprijinite pe leuci, care sunt legate cu capetele osiilor. Proţapul face legătura
dintre car şi animale. Acesta este legat de furca carului cu un capăt, iar cu
celălalt de jugul boilor. Pentru transportul pe roate se folosea „cotiga” cu
două roţi. Pentru a împiedica tocirea osiei, se punea la partea de jos fier,
numit bleau, acesta fiind uns cu păcură adusă de „păcurari” din judeţele
Prahova şi Dâmboviţa. Cu carul se putea transporta şi fân. Acesta este pus în
car simetric, fiind legat apoi cu o prăjină pusă pe mijloc şi prinsă cu lanţuri
de car.
În ciuda suprafețelor agricole semnificative de care dispune comuna
Mădulari, agricultura practicată este una de subzistență, caracterizată de o
fragmentare accentuată a terenurilor și lipsa asociativității. Ca dovadă stă
ponderea crescută a exploatațiilor agricole mai mici de 5 ha (96.7% din numărul
total al exploatațiilor şi 84,7 % din suprafața agricolă utilizată) şi lipsa
unor piețe de desfacere. Mai mult, trebuie menționat faptul că din întreaga
suprafață agricolă a comunei mai puțin de jumătate este cultivată, în cea mai
mare parte terenul fiind nefolosit, rămas în paragină, ocupat de resturi
vegetale. Principalele cauze ale acestui fenomen sunt forța de muncă
îmbătrânită, proprietarii cu domiciliul în altă localitate, lipsa
posibilităților materiale și, nu în ultimul rând, distrugerile cauzate de
porcii mistreți."
Eu:
Aproape că m-am frecat la ochi! Ar trebui să aduc aici una din povestirile mele din volumul "Satul din mine", în care am scris despre fierarul nea Sile sau tata și cojocăria, unchiul Tudor și
croitoria. Unchiul Iosif era morar. Nea Cornel Slujitoru era dascăl și tâmplar.
Cum spuneam, cartea este despre SATUL românesc, nu numai despre Mădulari!
Turism rural – potențial și
oportunități
Sunt doar proiecții de posibilități...
Folclorul. Aspecte etnografice
"Comuna Mădulari face parte din zona folclorică a Olteniei.
Important este că folclorul nu are timp, el există dinainte să fi fost
„descoperit” sau „cercetat”. Şi el este o ramură a cunoaşterii, cuprinde
trăirile oamenilor, o parte din lumea reală, este ca un ecou, o „strigare” a
problemelor ce încearcă umanitatea. Folclorul, în sens general, este ansamblul
creațiilor artistice, literare, muzicale și tradiționale care sunt transmise
prin viu grai de la o generație la alta. Acestea reflectă valorile, credințele
și experiențele unui popor."
...„bodeaproste - bogdaproste”. Noi ziceam/zicem "bodaproste"!
"În perioada anilor 1947-1953, se va desfăşura cea mai rodnică activitate
pentru realizarea obiectivelor politico-economice ale comunei. Pe lângă munca
cu elevii la clasă şi în afara ei, cadrele didactice s-au remarcat printr-o
bogată activitate cultural-educativă. După 1948, ani de-a rândul, în toate
satele comunei, seară de seară, la lumina lămpii, cadrele didactice au
răspândit cu răbdare ştiinţa de carte în rândul numeroaselor generaţii, care
secole de-a rândul, nu cunoscuseră valoarea învăţăturii. Domenii de activitate
ca: agricultura (pomicultura, zootehnia, apicultura), industria lemnului, vor
fi în atenţia conferenţiarilor, care, ani de-a rândul, vor potoli setea de
cunoaştere a harnicilor cetăţeni, tot mai încrezători în adevărurile
ştiinţifice.
După 1945, starea sanitară a locuitorilor s-a schimbat, mortalitatea
generală scăzând de aproape două ori faţă de situaţia din trecut, iar prin anii
1953-1954 pe lângă felceri au mai apărut doi sanitari și o moașă comunală toți
fiind instruiți prin cursuri de scurtă durată."
Stop! Mănușă îmi vine! Domnul Neagu a fost un colos al comunei! Felcer, un simplu felcer, dar tot satul era în grija lui! Vaccinarea, igiena individuală și colectivă, la școală, sau vizitele neanunțate acasă în care verifica tot, veselă, tacâmuri, magazie, curășenia din casă, inclusiv sub pat!
"Ulterior, în perioada 1948-1989 regimul comunist a impus limitări
instituționale Bisericii Ortodoxe Române, însă viața religioasă nu a fost
întreruptă. Caracteristicile perioadei constau în: menținerea cultului
religios, diminuarea activităților publice vizibile; rol spiritual preponderat;
continuarea registrelor parohiale. Deși contextul ideologic era restrictiv,
participarea religioasă rurală a rămas relativ stabilă, mai ales în
comunitățile agricole, biserica funcționând ca spațiu de conservare a
identității tradiționale.
Raportul dintre creștinul român și Divinitate stă sub semnul unei
„familiarități afectuoase”.
Țăranul român trăiește într-o cuprinzătoare viziune metafizică și
religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita
între fizic și metafizic cu încălcări în ambele domenii, el...
Biserica joacă un rol esențial în comunitate, acționând ca un pilon
spiritual, moral și social. Aceasta oferă sprijin spiritual, promovează valori
precum solidaritatea și iertarea, ajută la coeziunea socială prin adunarea
oamenilor în jurul unor credințe comune și contribuie la asistența socială prin
acțiuni caritabile, educând și îndrumând credincioșii. Rolul bisericii în
comunitate se manifestă prin misiune spirituală și morală. Biserica ajută oamenii să se elibereze de
păcate, promovând o viață bazată pe învățăturile creștine. Ea oferă un sens al
sacralității și o bază morală pentru viața cotidiană; coeziune socială (aceasta
funcționează ca un centru comunitar care adună, integrează și mobilizează
oamenii pe baza credințelor comune, întărind legăturile dintre membrii
societății); păstrarea tradiției (biserica este un factor de continuitate
culturală, transmițând tradițiile și valorile spirituale din generație în
generație; asistență socială (biserica se implică în ajutorarea celor nevoiași,
oferind sprijin material și moral comunității).
Astfel, biserica nu este doar un lăcaș de cult, ci un pilon activ care
modelează coeziunea și moralitatea în cadrul societății româneşti prin sfintele
slujbe în cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica
Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin
diferitele acţiuni de caritate. În perioadele istorice dificile biserica a
reprezentat un factor de stabilitate și solidaritate pentru locuitorii comunei.
Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este
nu doar o fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai
frumoase sentimente care înnobilează sufletul.
CAPITOLUL VII
OAMENI DE SEAMĂ (FIII SATULUI)
Burtea Alexandru născut la data de 01 iunie 1954, în localitatea
Mădulari-Beica, sat Mădulari, jud Vâlcea, fiul lui Gheorghe și Maria, urmează
cursurile Școlii Generale cu cls. I-VIII din localitatea natală, după care
Școala profesională și Liceul teoretic
din Cugir pe care l-a absolvit în anul 1979."
Eu:
Am notat asta pentru că sunt încă impresionat de evenimentul domnului Jittu
Alexandru! O altă personalitate care a făcut liceul în Cugir și și-a prezentat PRIMA CARTE la noi!
"Militari, aviatori, eroi de război
Băzăvan Alexandru născut în anul 1954 în
comuna Mădulari-Beica, sat Iacovile, județul Vâlcea, fiul lui Marin și
Elisabeta, urmează clasele I-VIII la Școala generală cu clasele I-VIII Mădulari
în perioada 1961-1969, Liceului Industrial din Craiova, specialitatea
Construcții de mașini în perioada 1969-1973 și apoi Cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi,
specialitatea transmisiuni, primind repartiție ca ofițer activ la
Garnizoana Tg. Cărbunești, județul Gorj, unde activează timp de 34 de ani
avansând în ierarhia militară până la gradul de colonel, după care se
pensionează.
Cuculici Marin, născut la data de 15
mai 1960 în comuna Mădulari-Beica, sat Bălșoara, județul Vâlcea, fiul lui Ilie
și Natalia, urmează clasele I-IV la Școala din satul Bălșoara, clasele V-VIII
la Școala cu clasele I-VIII Mădulari centru, Treapta I la Liceul
real-umanist din Drăgășani (1975-1977), Școala profesională arondată
Liceului industrial nr. 1 Craiova (1977-1979). Lucrează în perioada 1979-1983
la Fabrica de avioane Craiova - montaj general, ca lăcătuș mecanic, iar în
perioada 1980-1981 urmează cursurile serale la Liceul industrial nr. 1 Craiova.
În perioada ianuarie 1983 – august 1984 este militar în termen la UM 0610
Brașov, după care este reîncadrat în muncă la Fabrica de avioane Craiova
(august 1984-septembrie 1985). Din septembrie 1985 și până în august 1988
urmează Școala de ofițeri de aviație
„Aurel Vlaicu” Boboc, județul Buzău pe care o absolvă cu gradul de locotenent de stat major. Din august
1988 până în ianuarie 1990 a predat „Tehnica aviației” la Școala Militară de
Maiștri de Aviație Mediaș, județul Sibiu, după care a ocupat diferite funcții
în domeniul aviației militare avansând până la gradul de Locotenent colonel
comandor, fiind trecut în rezervă în anul 2003 când se pensionează. În prezent,
este pensionar militar cu gradul de Locotenent colonel, locuiește în Craiova,
județul Dolj.
Mitrache Dumitru Gheorghe născut la 20 ianuarie
1958, în com. Gușoeni, județul Vâlcea, fiind adoptat în anul 1960 de către
familia Mitrache Dumitru și Ioana din comuna Mădulari-Beica, sat Hălești,
județul Vâlcea. A urmat Școala generală cu clasele I-VIII, din aceeași
localitate, după care Școala profesională de Căi Ferate București pe care a
absolvit-o în 1976 cu media 10, calificându-se în specialitatea Electrician
locomotive Diesel și Electrice. Ulterior, în paralel cu activitatea din cadrul
Depoului CFR București-Triaj, a urmat și liceul la seral pe care l-a absolvit
în anul 1979.
In anul 1989, a susținut examenul de admitere la Academia de Inalte Studii Militare București pe care a absolvit-o
în anul 1991, fiind licențiat în Știința Militară, specialitatea ARME INTRUNITE
(Infanterie și Vânători de Munte). Din anul 1992 și până în anul 2001, a
desfășurat activități specifice în cadrul UM Vânători de munte din Rm. Vâlcea,
fiind apreciat și avansat în funcții succesive până la gradul de colonel ca
urmare a pregătirii sale, a seriozității și abnegației de care a dat dovadă. În
perioada 2003-2004 a fost numit pe funcție de conducere în cadrul Unității
Vânători de Munte din Câmpulung Muscel, însă ca urmare a reorganizării acestei
unități a fost nevoit să solicite trecerea în rezervă conform Ordonaței
nr.7/1998. După trecerea în rezervă, la 8 iulie 2004, s-a angajat la o
societate de protecție și pază la Combinatul Chimic Rm. Vâlcea și a urmat un „Curs
postuniversitar” de specializare ca Evaluator al riscurilor pentru sănătate și
securitate în muncă. În anul 2018, s-a mutat din Rm. Vâlcea în București și s-a
angajat la Aeroportul Otopeni în domeniul asigurării securității muncii și la
incendii, iar ulterior s-a pensionat.
Pentru activitatea desfășurată în domeniul militar a fost decorat cu:
Ordinul ,,Meritul militar“ cls. II-a la data de 22 ianuarie 1997; și Semnul
onorific ,,In Serviciul Patriei” pentru XX ani activitate la data de 30
octombrie 2002.
Sîrbu Ilie, născut la data de 7
ianuarie 1951 în comuna Mădulari-Beica, satul Bălșoara, județul Vâlcea, urmează
clase I-IV în Satul Bălșoara (1958-1962), după care clasele V-VIII la Școala cu
clasele I-VIII Mădulari (1962-1966), cursurile Liceului Teoretic Drăgășani
(1966-1967, după care, continuă la Liceul
Militar „Dimitrie Cantemir” din localitatea
Breaza (1967 - 1970) și Școala Militara de Ofițeri Activi de
Transmisiuni Sibiu. Finalizează pregătirea militară ca student la Academia
Militară din București, Facultatea de Transmisiuni, obținând licența: inginer
în electronică și telecomunicații. A lucrat la UM 02450; UM 01315; UM 02490 si
UM 02074, obținând gradul de colonel în anul 1996. In ultimii 6 ani a lucrat la
Comandamentul Logistic Intrunit și Atmosfera București, filiala Oltenia din cadrul M.Ap.N., în anul 2018 ocupând funcția de Șef de Stat Major. S-a pensionat în anul 2000.
Vladu Silviu, născut la 14 mai 1963
în comuna Mădulari-Beica, satul Bălșoara, județul Vâlcea, fiul lui Dumitru și
Eleonora, urmează clasele I-IV la școala din satul natal și apoi clasele V-VIII
la Școala generală cu cls. I-VIII Mădulari. Absolvă Liceul industrial
Drăgășani, promoția 1981, după care Școala
Militară de Ofițeri Activi „N. Bălcescu” din Sibiu, specialitatea intendență,
1988. Ulterior urmează cursurile Facultății de Horticultură, specializarea
Tehnologia Prelucrării Produselor Agricole și Alimentare din cadrul
Universității din Craiova (1996-2001). În
perioada 1988-1991 este șef logistică în Garnizoana „M.Bravu” Giurgiu, apoi ofițer (1991-2004) și din nou
șef logistică la București (2004-2009). Este avansat ca ofițer la Comandamentul de stat
major București (2009-2010) și apoi șef logistică la Regimentul de rachete
Craiova (2010-2016). Se pensionează cu gradul de colonel și este trecut în
rezervă."
Eu:
Cariera
de militar a fost o cale de salvare pentru copiii de la țară.
Eu și liceul militar, bătrânii care se ridicau de pe canapea și mă salutau...
De
menționat familiile:
- familia
Bucur: învățător/director, învățătoare, fiica profesor;
- familia
Boteanu: învățător, învățătoare, fiul profesor;
-familia
Andrășanu: profesor, profesoară, fiul profesor
universitar în București;
- familia Neagu: felcer, un copil profesor, al doilea medic veterinar.
În loc de încheiere
Satul românesc rămâne încă
locul unde poate fi înțeleasă identitatea noastră, poate fi o carte de vizită
prin care lumea ne cunoaște definindu-ne ca români. Satul vorbește despre
istoria profundă a țării prin eroii săi, se regăsește în casa bunicilor sau a
părinților, lângă focul din vatră, ascultând poveștile bătrânilor. Este o
binecuvântare, o întoarcere în timp, care determină starea emoțională de
întoarcere acasă, doar citind cărți, refăcând adesea întru credință comunitatea
de altădată a satului nostru de baștină. Acest studiu istorico-etnografic nu
este doar o înșiruire de date, nume și evenimente, ci o punte între generațiile
trecute, prezente și viitoare, fiind, deopotrivă, un omagiu adus strămoșilor
care au trudit acest pământ, care lasă moștenire tinerei generații o oglindă a
identității noastre locale. A iubi comuna Mădulari (-Beica) înseamnă a-i cunoaște
trecutul, a-i respecta prezentul și a-i clădi viitorul. Paginile scrise aici
sunt dovada vie că satul românesc rezistă prin oameni, tradiții și credință.
În afară de duminica şi de sărbătorile religioase, când mergeau la biserică
şi după amiaza la hora satului oamenii aceştia munceau tot timpul. Femeile
aveau grija copiilor şi a gospodăriei unde totul trebuia ţinut curat, iar în
timpul muncilor agricole pregăteau hrana celor de la câmp pe care o purtau de
trei ori pe zi kilometri întregi. Spre seară, în zilele când nu se lucra la
câmp, ieşeau „la poartă” şi aceasta era odihna şi „spectacolul” vieţii lor.
Viaţa acestor oameni a fost supusă seismelor istoriei. Asupra lor s-au abătut
forţe potrivnice, au pierdut tot ce au avut, dar şi-au păstrat necontenit
încrederea în valorile supreme pe care le primeau din strămoşi: munca şi
cinstea.
Satul românesc traversează una dintre cele mai dificile perioade din
istoria sa recentă. Între depopulare, îmbătrânirea populației și lipsa unor
politici coerente de dezvoltare rurală, lumea satului pare prinsă între trecut
și un viitor incert. Fără oportunități locale, drumul duce spre oraș sau peste
hotare. Exodul tinerilor nu înseamnă doar pierdere de forță de muncă ci și
slăbirea țesutului social al comunității. Satul nu poate rămâne doar un spațiu
agricol traditional și nici un simplu „dormitor” pentru nostalgici."
“Cruce de hotar, țăranul într-o curte cât o țară”
Notă: asta mi-am notat să vorbesc!
