Veteranul

 

Tata vorbea despre războiul la care participase.

Filmele despre război mi-au însoțit adolescența și tinerețea.

Noi suntem privilegiații sorții. Dacă ne uităm în istorie, nu prea întâlnim perioade atât de lungi fără conflicte sângeroase...

Ne pleacă ultimii veterani, unul după celălalt.

În timpul liceului militar, mergeam în excursie în locurile în care avuseseră loc bătălii marcante și veteranii ne povesteau scene la care participaseră... 

Într-o vreme, selecționam copii pentru învățământul militar. Bunicul unuia dintre aceștia a ținut neapărat să mă vadă, să stea de vorbă cu un ofițer. Nu se mai mișca de mult timp din pat, își aștepta ultima luptă... Ne-am luat cu poveștile. Furat de amintiri, a coborât din pat și ne-a arătat cum stătea în tranșee, în zăpadă, așteptând asaltul inamicului!

Fata lui, mama băiatului pe care îl verificam, avea ochii în lacrimi. Nu spera să își mai vadă tatăl coborând din pat...

Anul trecut am vrut să iau un interviu ultimului veteran din orașul nostru. Din varii motive, toate subiective, nu s-a putut. Anul acesta nici nu m-am gândit la o asemenea activitate, din motivele cunoscute.

Azi traversam piața. Îl văd pe nenea Mișu, îl salut. Ploaie, umbrelă, mască. 

Mă privește câteva secunde, mă recunoaște, îmi răspunde la salut.

- Domnu' Vasile, haideți, vă rog, ajutați-mă! Vine o salvare de la Alba și am nevoie de câțiva oameni, să îl cobor pe tata!

- Bineînțeles! Hai!

Mi-a plăcut comportamentul doamnei de pe salvare! Vorbea ca și cu tatăl ei, în timp ce îl pregătea pentru ridicatul din pat.

Așa l-am cunoscut pe ultimul veteran din Cugir. Din orașul Cugir. Cum se opresc ploile, fug la Călene, unde sper că mai pot vorbi cu ultimul veteran din mărginimea Cugirului...

Mi-aș fi dorit ca presa să vorbească despre el de 1 Decembrie... Mi-ar plăcea să aflu că a fost în atenția autorităților locale, că a beneficiat de îngrijire, de atenție. 

Nu știu de ce, dar am senzația amară de la moartea tatălui meu. A avut o viață grea. Țin minte cum nu avea niciodată o bucată de pui în farfurie, doar vârfuri de aripi sau gheare... 

Când zăcea pe patul de moarte, avea de toate pe măsuța de lângă el, dulciuri, sucuri, fructe, tot felul de bunătăți pe care nici nu le văzuse vreodată...

- Acuma, tată? Acuma? Prea târziu... Întorcea capul, fără să întindă mâna, fără să ceară...

Parcă văd oficialitățile înțepate în fund, cu cocarde tricolore, fotografiate de presa locală, vorbind despre patriotism, exemple de sacrificiu pentru țară, și dă-i și laudă veteranul...

"- Acuma, tată? Acuma? Prea târziu..."