Sarea din pușcă

   Sală de conferințe, toate locurile ocupate, eu - atent să nu scap nimic din ce aud și ce văd. Ca în orice grup mai mare de trei persoane, se vorbea între vecini, se vorbea peste masă, în cruciș și în curmeziș. Nu cred că dă bine la public să spun că auzul meu doarme mai tot timpul, că mă simt obligat să întreb "Ce-ai spus?" și apoi să văd unde se potrivesc sunetele auzite... Așa-i că nu dă bine? Bun, atunci trecem peste asta, nu spun.

  Mi-am notat numele celor prezenți și cărțile acestora. La un moment dat, doamna din fața mea privește atent foaia de hârtie, își răsucește ușor gâtul, să vadă scrisul "normal", nu răsturnat, apoi zâmbește ușor, îmi cere pixul, ia foaia și începe să corecteze... 

  Printre multele informații, aud (și notez) că poeta Ildiko Șerban a fost premiată de către editura Junimea pentru debutul cu volumul "Sarea din pușcă"! Mamăăăă, dublă invidie! Că a fost premiată - da, recunosc, invidie, dar îmi scot pălăria, nu e puțin lucru să fii premiat de o editură prestigioasă! Și carte publicată! Bravo, Ildiko! Dar parcă era mai ciudată invidia stârnită de titlul volumului, "SAREA DIN PUȘCĂ"! Pentru că era chiar o invidie directă, care mă răscolea, "Ia uite, dom'le, ce înseamnă un titlu de impact, parcă chiar a tras cu pușca în mine și sarea a intrat sub piele! N-am să mor, dar vânătaia o să rămână hăt, multe săptămâni...Titlu dur, exploziv, incitant, atractiv! Ia să caut și eu ceva cam cu aceleași efecte, când va fi să fie, dacă va mai fi să fie... Până atunci, trebuie să recunosc originalitatea titlului și cum efectiv m-a împușcat!". 

  Autoarea nu era deloc tânără, mă rog, mă refer la vârsta din buletin, că doar na, debutul induce conexiunea cu perioada adolescenței - tinereții, nu vârsta argintului din păr! Altă tresărire am avut când poeta a vorbit! Glas tineresc, vioi, ton catifelat, melodios, gestica trădând trăirea, ochii parcă întrecându-se cu vocea la comunicat! Una peste alta, am recunoscut atunci, pe loc, faptul că am fost cucerit de personalitatea poetei! Cu glas tare!

  Îmi iau inima în dinți și... cer o carte, nu înainte de a oferi volumul meu. 

 

  Stupoare! Titlul era "Sarea din PUSTĂ", nu "din pușcă"... Cum ziceam și în prima postare din tabără, "surdul nu le aude, dar le potrivește"! Asta este! Să recunoaștem, totuși, că miracolul nu a fost spulberat, ci înlocuit! Sarea din pustă! ...din pustă! ...pustă! Îmi aduc aminte de scrierile lui Slavici, de cele ale lui Titus Popovici, încă de atunci, de la întâlnirea cu acele texte, mă întrebam ce este pusta? Cum poate fi pusta o câmpie? În primul rând - nu avea voie să fie câmpie, câmpia era unică, era doar Bărăganul meu, celelalte, văzute pe hartă ori în atlasul geografic, puteau fi doar așa, asemănătoare oarecum, acceptate a fi câmpie cu un zâmbet în colțul gurii, că doar nu se puteau compara cu Bărăganul meu, imens, un fel de tipsie gigantică de lut tare, pe care nu puteai umbla desculț și un strat imens de aer fierbinte în care te sufocai, efectiv! ASTA câmpie, bre, nu pusta voastră ori alte bazaconii... Bun, deci avem un punct de atracție, pusta! Altă mirare este sarea, de ce sarea din pustă? Ce sare, care sare din pustă? Că doar nu vorbim de saline acolo! Să fie vorba de sarea care rămânea pe cai, după ce se usca sudoarea? Că trăgeau caii la plug de parcă voiau să mănânce pământul, Steu, calul, împingea în ham până se apleca înainte, avea nările cât un cartof și fornăia de parcă erau foalele pe care le călca nea Sile, acolo, la fierăria de la grajduri! Iapa, Rândunica, mare, ciolănoasă, parcă nu se zbătea atât, dar efortul se vedea în șuierul aerului prin nări și în transpirația care curgea de pe ei amândoi! După câteva brazde, tata îmi zicea:

- Oprește la cap de rând! și eu trăgeam de dârlog, "Btrrrrruuuu!", apoi coboram de pe cal și făceam câțiva pași, crăcănat.

  Tata își aprindea o mărășească, avea pălăria dată pe ceafă, ponosită, de un gri spălăcit, vițele de păr scăpate pe frunte erau lipite, ude, fruntea era albă până la jumătate apoi culoarea se transforma într-un maro închis, care cobora pe pomeți, pe obraji, pe bărbie și gât, se schimba într-un roșu închis în deschizătura cămășii cândva albastre și redevenea albă pe dedesuptul ei. Ochii îi luceau, verzui, plini de bucuria ritmului în care pământul era răsturnat, trăgea din țigară și se uita peste câmp, să vadă cum se descurcau ceilalți. Fuma țigara până îl ardea la unghii, o arunca, o strivea cu talpa pantofilor scâlciați, mergea la cai, îi mângâia pe bot, pe urechi, pe grumaji, apoi plimba palma pe pielea pe care sudoarea se uscase, lăsând în urmă sarea albă a efortului... Despre sarea asta scrie Ildi?

  Sau e doar o metaforă, sarea ca bogăție? Că doar de aceea strămoșii se luptau pentru zăcămintele de sare! Sarea - mineral, scoasă din pământ, să fie aici, în carte, o metaforă, sarea - bogăție a muncii din pustă?  Eram nerăbdător să citesc!

  Pot să spun - direct, fără subtilități și fără ezitare - că poezia din carte mi-a plăcut. Nu e o poezie ușor de citit, nu este o poezie pe gustul meu, dar modul în care Ildiko își prezintă stările m-a uimit și bucurat. 

  M-a uimit pentru că este o formă nemaiîntâlnită până acum, fără să fie extravagantă, fără să caute formule șocante, fără să abuzeze de neologisme pentru a lua ochii! Risc și spun că volumul este o oglindă, o oglindă în care autoarea se privește, o oglindă imperfectă, ca viața, imperfecțiunile reverberează amar, dureros, în adâncuri, acolo unde sarea se adună, iar Ildiko nu are nicio reținere în a transcrie ceea ce vede, ceea ce simte... Nu caută în poșetă rujul sau fardul pentru a mai îndulci imaginea, dimpotrivă, parcă aprinde lumina, în ciuda soarelui din pustă, pentru ca nimic să nu rămână nevăzut.

Cred că  este o carte de biologie sau, mai repede, una de yoga, pentru că asistăm la un fel de RMN, un fel de arheologie inversă, vedem întregul și apoi suntem îndrumați către cioburile posibile. Liantul e acolo, dincolo de cuvinte și imagini, ca sarea care apare pe caii obosiți după uscarea transpirației. O mare parte din cele citite au ajuns la mine, o mică parte așteaptă dialogul.

  De la nivelul meu de înțelegere, cartea este completă. Are poezii care cântă (Dacă pe diafragma gândului legeni; Ține firul), are poezii care provoacă (Secundele), ne plimbă prin mecanică (Alergăm), triste (pelin infuzat), despre copilărie (doi copii bezmetici), dar nu copilărești, dimpotrivă... În fine, e complicat, îmi trebuie timp să scriu tot ce simt, fiecare poem te răsucește așa cum erau vârtejurile de praf pe ulițele satului! Citim despre emailuri, galaxii, planete, păpădii, lăute, inarmonii, imprimeuri, theremin, perfuzor, potcoave, ger desfrunzit, ceardaș, eprubete, lacăt, pori, țânțari, coasă, rinichi, grațiere, arici, autopolenizare, meteo, cai, pumni, lesă, Sheba, osândă, galaxii...

  Prezentată de Horia Gârbea, cartea este una a victoriei! În primul rând, este o victorie asupra propriilor împiedicări, apoi este o victorie împotriva celor prea dependenți de poezia în formă clasică (așa cum sunt eu) și împotriva acelora care forțează limbajul și conceptele cu orice preț, doar din dorința de a atrage atenția prin originalitate.

  Sarea din pustă, nevăzută, neștiută până acum, condimentează masa Poeziei!