marți, 29 septembrie 2020

Vremea zăpezii

 


   Este acolo, pe vârful Suriului, de câteva zile.  S-au scuturat câțiva nori, nopțile au fost reci și iată, vârful cel mai înalt care se poate vedea din grădină este deja alburiu... Vor veni brume, vor veni burnițe apoi gerul va lua totul în stăpânire, dând cu var pământul, gardurile, dealurile. Doar norii și pădurea vor păstra culoarea mohorâtă a vinețiului. Mai e puțin...

  Bazaur își îndeasă căciula peste părul sur. Căciula este croită din pânză groasă, bătută, țesută de baba lui cu mulți ani în urmă. Când a fost dincolo de munți, în sud, în țara geților de pe malurile Alutusului, unde a învățat câte în lună și în stele, Comeneu, învățatul cel bătrân,  i-a arătat un desen făcut cu vârful custurii pe o piele de oaie, ceva care semăna cu o frunză de cânepă sau cu un răsărit și i-a spus:

-Să-ți faci asta pe căciulă! E semnul tău. Doar câțiva știu ce înseamnă, tu să nu porți altceva, iarna, până când nu va veni vremea zăpezii celei mari! O să știi când o să fie, tu știi multe și o să știi și mai multe. Pe boneta aia de culoarea burții de vătui să pui coarne de rădașcă, ele te vor apăra de toate sucurile amare și prafurile veninoase ce-ți vor fi date, și vor fi, ai să vezi... Când o veni vremea, pe-asta groasă o iei cu tine, chiar de vei purta cușmă de oaie, ca oamenii de rând, că e mai călduroasă. Pe cea cu rădașca poți să o lași cui vrei, cui crezi tu că va avea nevoie de ea. Știu că vei chibzui, nu-mi fac griji, oricum nu vei putea să-mi ceri sfatul, voi fi demult un pumn de cenușă...

 

 Pătura groasă, cafenie, împletită din fir gros, îi apără ceafa, umerii, pieptul. Pe ea sunt prinse cercuri de piele cu steluțe de fier, câte una pentru fiecare bătălie în care sângele potrivnicului i-a murdărit lancea sau falxul. Ehe, asta a fost demult... Primele cinci le are de la moșul tarabostesului, Dardan, cu care a călărit de-a lungul și de-a latul țării, ba și pe dincolo de Istru! Starșnic om! Nici Dada, fiu-său, nu-i departe, poate doar ceva mai repezit la vorbă, dar voinic și iute la minte cât încape! După ce s-a întors din Geția, Dada, taraboste de-acum, tătâne-su plecând la Zamolxe după o trântă cu un urs cât un bivol, l-a chemat la el, a umplut coarnele de bou cu ghin roșu ca sângele închegat și-a zis:

-Gata, Bazaure, destul cu lancea! Dacă va fi la înghesuială, ca atunci când ne-au călcat romanii, nu-i bai, faci ce simți, dar eu cred că îmi ești mai de folos viu decât adunat în vreo ulcică, la geam, io să vorbesc ca muierea beată și tu să taci, ba mai rău, să mai și zâmbești, așa cenușă, că te cred în stare! Ia mai bine vezi-ți de ierburile și semnele tale și stai pe-aproape, că o să fie desulă nevoie de capul tău! Bătălii mai grele decât să scapi viu din hățișurile pe care o să ni le pregătească megieșii și chiar regele nu ai dus, așa că am nădejde în tine! Uite, ai de la mine sica asta în teacă de gorun, știu că nu va rămâne mult timp curată, este destulă carne de vrăjmaș, tu doar să te ții departe de gâlcevi, când e nevoie de fier – e treaba mea! Înțelesu-m-ai?

  Eh, parcă putea să răspundă altfel. Nu-i vorbă că și-ar da viața pentru taraboste, vorba e că oricum nu ar fi răspuns altfel nici în glumă, iuțeala cu care acesta scoate spada e cunoscută până dincolo de munți!

 

  Cioarecii din pănură acum i-a luat, sunt îndoiți de parcă ar fi din fier, dar s-or îndrepta ei, toată iarna. Ciorapii din lână sunt groși și călduroși, călțunii din piele de bivol, groasă de un deget, vor mai dura câteva ierni, de nu se va apleca la vreo rădăcină de gorun, cine știe din ce motive...

  Bazaur privește cerul, copacii, dealurile. Verdele încă nu s-a arămit, mai este vreme de toamnă, frigul acesta este doar un semn. Frigul... Intră în bordei, așa-i plăcea să-și numească acoperișul, se șterge de noroiul din curte pe blana de mistreț întinsă lângă prag, sprijină bota, de care nu se desparte niciodată, de perete și merge spre masă. Ia ulcica în care mai e o gură de vin și o pune pe laviță, lângă ulciorul cu apă, ia ștergarul în care stă învelită pita și îl pune pe cuptor. Își ia căciula din cap și o pune pe masă, aranjată pe un colț. Își dă pătura jos de pe umeri, o adună ca pe o pernă și o pune lângă căciulă. Își pipăie sica, la brâu... Nu, sica nu, ea îl va însoți pe scara de aer până la Zamolxe, zeul o va privi și va ști că moșul și-a făcut datoria până la capăt. Ia căciula, merge în colțul odăii, acolo unde e lada lui de lemn, ladă în care nu s-a uitat nimeni altcineva, chiar dacă nu are încuietoare. Zia, baba și sufletul lui, îl mustră din vorbe când nu mânâncă o zi întreagă, dar nu i-ar umbla prin lucruri nici în ruptul capului! Nu, nu de frică, ci pentru că așa e viața, fiecare are drumul său și dacă-l respecți pe cel de lângă tine, îi respecți și lucrurile, și ciudățeniile, și frumusețile. Moș Bazaur se lasă într-un genunchi, nu-și mai poate îndoi spatele ca altădată, ia din ladă boneta de culoarea lemnului de fag și o piele de oaie cu blana aurie, se ridică mai încet ca odinioară și pășește ușor către masă. Aude ușa scârțâind, dar nu se întoarce, nu poate fi decât baba lui, a simțit miros de tochitură de miel când a intrat, oala acoperită cu brusture bolborosește încet în cuptor, acum Zia nu o să facă nimic, se va așeza pe scăunelul ei cu trei picioare lângă Marița, așa-i zicea sobei, și va aștepta, tăcută, să termine el de aranjat lucrurile. Moșul desface blana de oaie și privește scrijeliturile colorate diferit. Așa o primise în Geția, așa avea s-o dea mai departe. Niciodată nu și-a bătut capul cu ultimul cuvânt, de fapt doar o literă și câteva liniuțe unde vor fi trecute litere, “Toate la vremea lor”, își zicea. Se întoarce spre ușă, lângă ea stă sprijinită sulița, prima lui suliță, de trei ori i-a schimbat coada, ruptă prin scuturi sau zale, dar fierul era același, fier bătut cu ciocanul de Ghiorghios, meșterul la care a văzut prima dată vatra cu jar și foale... Cât a trecut de atunci? Multe, multe ierni... De cuiul bătut în perete atârna și cana lui, o cupă de lemn crăpată, legată cu o curelușă din piele de vițel. Nu o mai folosea de mult, dar o păstra doar ca amintire. De câte ori o atingea, simțea că i se ridică o negură de pe ochi și parcă vedea prin pereți și prin oameni. O avea de la bunică-su, el doar a dat iar cu ulei în care a amestecat culori peste vechile semne. Și în Geția a avut-o, Comeneu a privit-o scurt, parcă a încercat să întrebe ceva, a încremenit doar cât ai clipi de fulger și a continuat să spună ce începuse, fără să mai privească spre colțul mesei pe care cana aștepta, răbdătoare. Moșul a luat sulița și cana și s-a întors la masă. Le-a așezat lângă pătură, a mers din nou la lada de lemn din care a scos cămașa albastră, cămașa pe care o purta doar înainte de bătălii, când căuta în sânge de cocoș semnele de urmat, a pus-o și pe aceasta pe masă și a rostit așa, stins, către Zia, deși nu o privea:

-Să vorbești cu Chirpe, iarna asta vreau o căciulă de oaie...

 

  Zia sătea cu ochii strânși, atâta cât să vadă fără să privească. A dat din cap, semn că a înțeles și așa o să facă. Moș Bazaur stătea cu mâinile sprijinite de marginea mesei și privea departe, departe...

-Cum îl cheamă pe flăcăul acela din vale, de lângă râu? Feciorul celui venit dinspre costoboci?

-La moară am auzit că-i băiat bun, isteț...

-Lasă astea în seama mea. Chiar dacă nu stau la margine de drum, să-l văd trecând, am tot ascultat vorbe despre el și toate au fost de bine. Chiar mai de bine decât despre cei de pe aici. Poate că nu-i întrece la aruncatul suliței, dar vorbește ca un om mare, și treaba asta-i bine potrivită... Da’ ce căutai tu la moară?

-Am luat un ciur de făină, pentru scovergi, știu că-ți plac, mai ales unse cu miere.

-Da, da, bine. Și cum îl cheamă?

-Nu am fost atentă, dar e un nume care începe cu S... Simon... Samon... Nu, nu știu.

  Moș Bazaur o privește în tăcere. Îi face un semn ușor cu capul și ea se apropie încet. Bătrânul întoarce blana de oaie astfel încât să vadă și ea. Ultimul semn de pe piele este un S urmat de câteva liniuțe... Când a fost făcut, de cine a fost făcut, nu știe. Știe doar că i s-a spus să aibă grijă de blana aia ca de ochii din cap! Și așa a făcut.

-Hei, Zia, baba mea, eu am să pun astea înapoi, la locul lor. Tu scoate oala aia, că trebuie, de-acum, să mă grijesc de mine și de cel ce va primi lucrurile astea... Să nu uiți, mâine, să vorbești de căciulă. Să treci și pe la Leonte, dulgherul. Vreau și eu un scăunel ca al tău, să stăm amândoi lângă cuptor. Vine vremea zăpezii...

2 comentarii:

  1. Frumos tare acest fragment din viata dacilor...
    Nu e ceea ce mi-a ramas in suflet si in minte dupa lectura dar trebuie sa scriu: imi plac foarte-foarte mult scovergile unse cu miere! 😊 Si mi-e dor de iarna cu zapada!
    Zile senine iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Servus, Diana!
      Mulțumesc pentru popas și lectură!
      Toate cele bune și ție!
      Doamne-ajută!

      Ștergere