Atelierul de iluzii

 

PE BUZA UNEI PAGINI

 

Eu nu umblu prin lume ca lumea,
Eu nu mă sting dedulcit la senin,
Eu nu m-adaug numericelor forme,
Si nu încerc măcar să mă înclin.

Eu nu împletesc zăpezi cu săruturi,
Eu nu beau miros de seri care vin,
Eu nu trec umilinţele în dreptu-mi,
Nu-s vânzător de busuioc sau pelin.

Eu nu ascult tunetul nici cu pieptul,
Eu nu cobor azur din argint,
Nu mă hrănesc cu colinde de clopot,
Nici nu mă trag din fiinţe ce mint.

Cu hălci de dragoni solzoşi şi de aur,
Cu umbre de mere grijite şi dulci,
Duc fără prihană viaţa-mi de faur
Al zilelor mele frumoase şi lungi.

Cu frângeri de zodii la mijloc de soartă,
Cu sunet de cârciumi topind voluptos,
Aprind în exotica-mi dragoste plaiuri
De iasmii, petunii şi trandafiri roz.

Văzându-mi de treabă, abraş ca pământul,
Tăcut, noroios şi crăpat respirând,
Mă cheamă zăpezile-iele-n avântul
Nevoii de fluvii. Pieziş mă frământ.

În duminici de câmp şi în lacrimi debile,
Cu zbor adunat într-un singur pumnal,
Eu, fiu de ţăran, dansez prin zambile,
Iscând desfrunziri într-un an germinal.

Ionel Muscalu

  Încă o poezie foarte frumoasă! O spun eu, aici, în atelierul meu de iluzii! Mă uit în oglinzile sufletului meu şi dacă vad zâmbete, e suficient! Nu am avut niciodata pretentia că “ştiu” şi nu rostesc, strâmbând din nas, “nu se încadrează în regulile manualului”! Dacă în mine e cald, atunci merg mai departe pe acest fir de iluzie!

  Domnul Ionel Muscalu scrie multă poezie. Este un scriitor contemporan prin operă, adică încearcă să şocheze alăturând cuvinte cât mai sonore, excentrice şi le aruncă în ferestrele blogului, sperând să obţină efectul “cir-li-lai”... Nu o spun didactic, repet, o spun pentru că aşa simt! I-am citit poeziile din ultimul an, de puţine ori am tresărit, odată am strâmbat din nas rău de tot, nemeritat, nepoliticos, dar m-am enervat! Pentru că dânsul a pornit foarte nepotrivit “la drum”, adică “ne-am întâlnit” pe bloguri şi mi-a îngenunchiat sufletul cu superbul “Colind cu stea”, incantaţie primitivă, păgână si creştin-sacrală în acelaşi timp... Noroi şi stele, speranţă şi ţărână, tânguire şi chemare, aşteptarea lăuntrică a unei veniri, simţământul acut al unei prezenţe ÎN NOI care încă nu poate interacţiona cu SINELE...

  Orice nouă fila a blogului a trecut greu de privirile mele, prin privirile mele, avide să regăsească lava colindului! Iată, aşteptarea s-a împlinit! Incă o dezvelire din cenuşa pompeiană a unei creaţii aparte!

  Pe buza unei pagini, adică gata de a începe însămânţarea de cuvinte sau “mereu departe de mulţimi, aici de unde văd totul, şi frunţile cutate, şi visele, şi cerul, şi vântul”? Pentru că “eu nu umblu prin lume ca lumea” şi nu vând iluzii în cer (busuioc) sau pe pământ (pelin). Conştient de destin, hrănit cu “hălci de dragon” dar şi cu “mere grijite”, făurar în cuvinte, îşi continuă calea “cu frângeri de zodii”, "abraş ca pământul”! Nu-i aşa că aici vă opriţi puţin? Pământul, mama noastră, doica omenirii, abraş? Da, pentru noi, cei mulţi, e cel ce ne dă pâinea, pentru alţii, puţini la număr, e neliniştea din adâncuri, acolo unde aparenta nemişcare de la suprafaţă e ca o încolăcire a unui şarpe uriaş, cu trupul de rocă topită... Noi aşteptăm ploaia să crească grâul, el, cel “abraş”, e doar o prelungire a marelui şarpe:

“Tăcut, noroios şi crăpat respirând,
Mă cheamă zăpezile-iele-n avântul
Nevoii de fluvii. Pieziş mă frământ.”

  De ce există mereu această revenire la matcă? De ce, în marea clipă, ne gandim la mama? De ce ne e mereu copilaria prezentă în gând? Nici Poetul nu se abate de la acest dat: “În duminici de câmp” (ce superbă esenţializare a satului, sat ca şi concepţie, oameni, case, câmpuri, datini, muncă!) “Eu, fiu de ţăran (ecce!), dansez prin zambile (evident nu există Câmp/Creaţie fără Primăvară!), Iscând desfrunziri într-un an germinal.” Eu citesc aşa: când voi vedeţi înflorirea, culoarea, tabloul, aparenţa, eu sunt în rădăcini, acolo de unde porneşte totul! Voi vedeţi corola poeziei dar nu vedeţi poetul din dendritele rădăcinilor, esenţializând, împlinind un destin!

  O pezie care echilibrează balanţa surselor de inspiraţie! În “colind” sacrul domină, e prezent de la încantaţiile fetişiste pâna la conştientizarea contopirii în duh, aici e defilarea amplă a cortegiului existenţialist sau, mai clar mie, este un munte încununat de Sfinx, permanent fotografiat şi mereu învăluit în aura misterului!