Cartea care unește!
Când oamenii iubesc literatura, comunică, indiferent de distanțe!
Autoarea, IULIANA BACIU
Pictorița, realizatoarea copertei, Daniela Paleogianni
Prefața, prof. dr. Luminița Cebotari
Gânduri despre roman...
Iuliana Baciu face o bună impresie cu
romanul său Logodnici în lumină,
purtându-ne pe toate culoarele povestirii, parcă veghind ca totul să rămână
într-o schemă înţeleaptă şi potolită. Ea decide să scrie o poveste folosindu-se
de un spaţiu în care toate elementele se deplasează cu scop. Întrezărim astfel
piste de reflecţie odată cu citirea acestei cărţi, întrucât autoarea îşi ia
libertatea de a fi idealistă, de a face cardiograma unor relaţii în care până
şi bucuria e temperată. Romanul stă astfel sub semnul construirii unui univers aureolat
şi nedeterminat temporal.
Din punct de vedere structural romanul
conţine 13 capitole şi propune moralizarea unei perioade în care relaţiile dintre
oameni s-au schimbat, dragostea e golită de sens şi în care întâlnim cu precădere
oameni mercantili. Dar Iuliana Baciu ne oferă posibilitatea să ne ancorăm
într-o poveste ce prefigurează faţa unei lumi ideale, o evadare temporară din
sfera obişnuitului şi a relaţiilor eşuate.
Materialul folosit pentru construcţia
cărţii este oferit nu numai de compartimentele limbii, dar şi de cele ale
sufletului, întrucât ea combină în mod armonios întreaga poveste rezultând un
stil cuminte şi de bun simţ.
Romanul începe cu drumul spre spital, simbol al legăturii cu binele făcut cândva şi
totodată cu ruperea tradiţiei. Pe acest drum se întâlnesc cei care, în mod
normal, sunt despărţiţi prin cuvântare şi
necuvântare, şi tot aici se vor
împleti destine.
Drumul este asociat transformării şi
depinde de orientarea lui, în cazul acesta o orientare spre naştere, spre
viaţă; el este simbolul accesului, al mişcării în timp şi întâlnim aici o
întreagă ritualitate a călătoriei ce aminteşte de cea biblică. Maidanezul
salvat cândva de Rebeca şi mai apoi pierdut de aceasta apare acum pentru a-i
oferi alinare, dar numai după ce necuvântătoarea îşi urmează destinul şi trece
printr-un ciclu de viaţă. Eşarfa cu care este curăţat pruncul Rebecăi leagă
sufleteşte pruncul de mamă, iar cămaşa împrumutată nu e decât un substituent al
persoanei ce o poartă, simbol al protecţiei. De fapt, aceste piese de
îmbrăcăminte sunt prezente în toate riturile de trecere şi în ceremoniile de
iniţiere.
După naştere Rebeca suferă de amnezie ce
reprezintă în roman o metaforă gnostică a morţii sufleteşti datorată
suferinţei. Prin gnoză i se oferă Rebecăi reîntoarcerea la sine şi este urmată
desigur de o anamneză declanşată de gesturile şi cuvintele unui mesager.
Naşterea este în relaţie de complementaritate, dar şi de opoziţie cu moartea
Sofiei, alcătuind o diadă inseparabilă într-un rit religios. Dar această
naştere nu e una obişnuită, ci e una miraculoasă, prezentă şi în lumea
basmelor, în care natura îşi începe răsplata: „ ... ori de câte ori femeia gemea, ea îşi deschidea ochii, înălţa capul
ca apoi să şi-l rezeme pe pătura ce acoperea femeia. Câinele alerga când
înaintea cailor, când în spatele trăsurii, de parcă era străjerul cortegiului”.
Citind romanul, atenţia noastră se
deplasează şi spre o direcţie centrifugă, aceea în care cititorul iese din
conturul propriei lecturi înspre asocieri şi simboluri. Numele personajelor nu
sunt alese întâmplător, ele amintesc de figuri biblice sau folclorice. Prin
numele Alba, autoarea se apropie de
folclorul românesc, de basmele noastre, dar şi de cultura europeană în care
personaje denumite astfel deţin puteri supranaturale. Personajul Sofiei ascunde multă înţelepciune, curaj, interiorizare, dar
şi discreţie care o ajută să-i protejeze pe cei din jur pentru a-şi putea „măcina” în linişte singură temerile.
Atribuit numai unor femei dedicate, numele biblic Rebeca semnifică în roman voinţă de fier acompaniată de
sensibilitate şi empatie. Cele două personaje principale masculine primesc şi
ele nume care rezonează cu legătura perpetuă dintre familie şi pământ în cazul
lui Dimitri sau fac referire la
măsura spirituală la care poate ajunge un bărbat care-şi încredinţează viaţa
lui Dumnezeu, în cazul lui Elia.
Este de remarcat felul în care autoarea
organizează, evaluează viaţa personajelor sale, felul în care se simte
responsabilă să le păstreze mereu în spaţiul „geamului curat”, cum ne spune David Lodge în Limbajul romanului.
Impresionează în roman bucuria pe care o
trăiesc aceste personaje în prezenţa celuilalt, felul în care, de exemplu,
Sofia trece spre tărâmul veşniciei din apele timpului, după ce într-o perioadă
scurtă s-a îmbarcat împreună cu celălalt în
arca iubirii cuminţi.
Suferinţa personajelor generează tensiuni
pe care romanul le rezolvă până la sfârşit, autoarea oferindu-ne astfel un cod
moral printr-un plan simplificat. Dragostea se întemeiază şi se alimentează din
cugetări adânci, tinerii renunţând la răceala arogantă a eroilor şi preferând
smerenia, respectiv înţelepciunea bărbaţilor puternici. Cuvintele de alint şi
mângâierile le smulg pe cele două personaje feminine, Rebeca şi Sofia, din
jugul greu al amneziei sau al unei boli rare. Sentimentele profunde sunt cele
care sudează în final cele două cupluri tinere, cupluri ce se sustrag timpului şi morţii.
După despărţirea de Sofia, Elia îşi acordă
timp de contemplaţie; e o etapă de care nu se putea lipsi din drumul său
anevoios pe care avea să-l aleagă. Elia nu se cufundă în iadul melancoliei, ci
universul gândurilor şi visurilor sale primeşte o altă configuraţie organică şi
psihică. Iar când Dumnezeu strigă în inima lui, suferinţa se înăbuşă de glasul
Său, iar Elia se simte protejat ca într-un clopot de harul divin. Era nevoie de
jertfa lui pentru ca Dumnezeu să se sălăşluiască în această stare de golire,
purificare şi pentru a restabili în el eul curat. Fiind un bărbat preocupat de
virtute, Elia este într-o continuă ascensiune, iar abstinenţa în cazul său,
respectiv răbdarea ne dă sentimentul unei înalte demnităţi, deoarece aceasta
din urmă îl consacră ca bărbat şi prin ea Elia ajunge la dragostea lui
Dumnezeu. Oricum, în afara suferinţei, răbdarea nu e cu putinţă şi nici
vindecarea nu poate veni.
Logodnicii din roman se purifică numai
prin raportarea lor la suferinţă. Elia se depărtează de suferinţa de a nu fi cu
Sofia pentru a se stabili pe stânca unui ideal luminos şi de aici şi titlul
romanului – Logodnici în lumină.
Alegerea sa e reversul suferinţei şi traiectoria lui devine de acum una
ascendentă, iar boala din finalul romanului ajunge să-l împodobească ca pe un
războinic întors cu o cicatrice dintr-o bătălie. Romanul se încheie tot cu naşterea din nou a fratelui-logodnic Elia, care
se ridică din întunericul bolii spre lumina înţelegerii. De fapt, toate
personajele sunt creionate ca într-un scenariu de film, sunt proiectate pe un
fundal moral-religios, aservite doar Binelui şi nu puterilor trecătoare.
Logodnici
în lumină e asemenea unei hărţi formate din piese unite într-un cadru comun
cu deznodământul pe ultimele pagini, e o poveste de iubire în care visurile şi
speranţele se împlinesc. La un prim nivel romanul e povestea unor iubiri care
se înfiripă instantaneu şi în care personajele se întâlnesc în cel mai potrivit
moment din viaţa lor. La un alt nivel, autoarea prezintă un tratament împotriva
iubirilor eşuate şi numai ea are imaginea de ansamblu, asemenea unui regizor
care alege modalitatea de a opera cu timpul şi cu schema în care acest
personaje se întâlnesc şi se reîntâlnesc în nodurile temporale.
Iuliana Baciu este gata de a se contopi cu
experienţele eroilor ei gravându-şi astfel marca sa în scoarţa unei scriituri
pline de sensibilitate. De aceea se cuvine să ne exprimăm gratitudinea faţă de
autoare în măiestria ei de a pleda pentru o literatură generată de o experienţă
parcă trăită, cu eroi tineri, cu o ţesătură narativă abil construită în care
întâmplările obişnuite se amestecă cu situaţii mai puţin obişnuite.
Cuvântul cititorului, Vasile Dumitru
Călimara cu lumină
M-am oprit la cuvântul “călimară” pentru că
așa văd eu portretul autoarei, la masa de scris, având în față un teanc de foi
și vechea călimară.
Nu, nu este metafora unui stil vetust,
depășit, nu, e mai mult melancolie, nostalgie, este impresia de atmosferă
dintr-o lume fără vârstă, dintr-o lume liniștită, a familiilor în care patru
generații trăiesc sub același acoperiș, într-o armonie firească, departe de
trepidația și de stresul contemporan!
Autoarea nu folosește o pană de gâscă, nici
tocul cu peniță, nici stiloul și nici tastatura, autoarea privește, zâmbind,
călimara și steluțe aurii se înalță, sfioase, apoi acestea se așază pe hârtie,
în rânduri luminoase...
Aceasta este impresia mea de la început și
până la sfârșit, “Logodnici în lumină” este o carte scrisă
cu lumină, de parcă autoarea este născută în zodia Soarelui!
Deși această atmosferă de auroră am
întâlnit-o și în celălalt roman, “Părea
o poveste”,
nimic nu se repetă, nimic nu este
preluat sau continuat, deși par a exista punți narative, promisiuni pentru un
roman de întindere, autoarea dăruindu-ne încă o carte după numai un an, semn de
izvor puternic de inspirație și poftă de scris.
Personajele
Prima parte a cărții pare a avea în centrul
acțiunii un flăcău îndrăgostit de viața de la țară. Nu îi este străin orașul, nu
îl evită, dar preferă viața la fermă, printre animale, pe câmpuri, alături de
ceilalți lucrători, împreună cu frații, mama, bunica... De la grija față de o
junincă în pragul fătării și până la serbările câmpenești, totul se desfășoară în
ritm ancestral, fără drame, printre superstiții și alături de oameni deschiși.
Dimitri, eroul de până acum, să zicem, predă
ștafeta Rebeccăi, o tânără dezinvoltă, practicând călăria și artele marțiale,
dar și cu înclinări spre artele frumoase, o tânără rebelă și dezinvoltă, în
limitele bunului simț și în respectul față de familie și societate.
În planul secund apare Elia, medic veterinar,
un tânăr cult, liniștit, gata oricând să ajute, să lege noi prietenii. Firea
lui îl aduce pe scenă, în lumina reflectoarelor. Rolul lui este impresionant,
poate cel mai important personaj al romanului prin implicare, dăruire.
Foarte interesantă este Sophia. Este ca un
curcubeu, vara. Apare pe nepregătite, uimește, cucerește, se retrage, dar
rămâne în amintire pentru tot restul anului, romanului... Cel mai înalt vârf al
introspecției, al deciziei, al datoriei, al vieții.
Cred că mai trebuie menționat un personaj,
Familia. Văzut din două perspective diferite, acest monobloc al societății,
piedestalul personalității din fiecare, este prezentat în termenii cu care
rezonez, aceia ai respectului, ai tradiției, al modelului de comportament și de
limbaj.
Locul
Ei bine, nu prea ne dăm seama unde se
întâmplă acțiunile romanului, cu o excepție, Africa, Africa cea săracă,
izolată, aproape sălbatică. Este ales acest loc doar pentru o comparație, o
dublă comparație:
să ne bucurăm de ce avem,
să ne bucurăm de roadele muncii noastre și să vedem că oamenii sunt peste tot
aceiași, ei dau valoare locurilor și nu invers.
Poate că această lipsă a reperelor este
tocmai forma de a arăta că nu contează unde ajungem, unde trăim, important este
să păstrăm omenia din noi, să ne raportăm la ceilalți ca la niște egali, ba mai
mult, ca la niște prieteni.
Subiectul
Nu, asta nu! Romanul trebuie citit, farmecul
lui nu constă în răsturnări de situație, în salvări de ultim moment, în
căsătorii aducătoare de beneficii ori în schimburi de parteneri pe bandă
rulantă, nu!
Așadar, este o carte a tihnei, este o carte a
meditației, este o carte a iubirii, a legăturilor de familie, a respectului de
sine și a respectului față de semeni, este o carte în care stâlpul principal,
Credința, este prezent de la început până la sfârșit, fără să clameze, fără să
dea tonul, fără să ceară prim-planul, ca un umăr pe care știi că te poți
sprijini oricând, ca o mamă care își veghează fiii ziua și noaptea, de aproape
ori de departe...
Narațiunea este fluentă, captivantă, este ca
povestea unui fluviu care trece de la curgerea zgomotoasă și năvalnică printre
munți la serenitatea molcomă a alunecării prin văile câmpiei, sub o boltă
imensă de lumină...
Familia constituită pe încredere, pe respect
și iubire, cu credință în suflet, străbate întreg cursul de apă, scăldată în
lumină!
Lectură plăcută!
