Cartea care unește!
Când oamenii iubesc literatura, comunică, indiferent de distanțe!
Autoarea, IULIANA BACIU
Pictorița, realizatoarea copertei, Daniela Paleogianni
Prefața, prof. dr. Luminița Cebotari
Gânduri despre roman...
Iuliana Baciu face o bună impresie cu romanul său Logodnici în lumină, purtându-ne pe toate culoarele povestirii, parcă veghind ca totul să rămână într-o schemă înţeleaptă şi potolită. Ea decide să scrie o poveste folosindu-se de un spaţiu în care toate elementele se deplasează cu scop. Întrezărim astfel piste de reflecţie odată cu citirea acestei cărţi, întrucât autoarea îşi ia libertatea de a fi idealistă, de a face cardiograma unor relaţii în care până şi bucuria e temperată. Romanul stă astfel sub semnul construirii unui univers aureolat şi nedeterminat temporal.
Din punct de vedere structural romanul conţine 13 capitole şi propune moralizarea unei perioade în care relaţiile dintre oameni s-au schimbat, dragostea e golită de sens şi în care întâlnim cu precădere oameni mercantili. Dar Iuliana Baciu ne oferă posibilitatea să ne ancorăm într-o poveste ce prefigurează faţa unei lumi ideale, o evadare temporară din sfera obişnuitului şi a relaţiilor eşuate.
Materialul folosit pentru construcţia cărţii este oferit nu numai de compartimentele limbii, dar şi de cele ale sufletului, întrucât ea combină în mod armonios întreaga poveste rezultând un stil cuminte şi de bun simţ.
Romanul începe cu drumul spre spital, simbol al legăturii cu binele făcut cândva şi totodată cu ruperea tradiţiei. Pe acest drum se întâlnesc cei care, în mod normal, sunt despărţiţi prin cuvântare şi necuvântare, şi tot aici se vor împleti destine.
Drumul este asociat transformării şi depinde de orientarea lui, în cazul acesta o orientare spre naştere, spre viaţă; el este simbolul accesului, al mişcării în timp şi întâlnim aici o întreagă ritualitate a călătoriei ce aminteşte de cea biblică. Maidanezul salvat cândva de Rebeca şi mai apoi pierdut de aceasta apare acum pentru a-i oferi alinare, dar numai după ce necuvântătoarea îşi urmează destinul şi trece printr-un ciclu de viaţă. Eşarfa cu care este curăţat pruncul Rebecăi leagă sufleteşte pruncul de mamă, iar cămaşa împrumutată nu e decât un substituent al persoanei ce o poartă, simbol al protecţiei. De fapt, aceste piese de îmbrăcăminte sunt prezente în toate riturile de trecere şi în ceremoniile de iniţiere.
După naştere Rebeca suferă de amnezie ce reprezintă în roman o metaforă gnostică a morţii sufleteşti datorată suferinţei. Prin gnoză i se oferă Rebecăi reîntoarcerea la sine şi este urmată desigur de o anamneză declanşată de gesturile şi cuvintele unui mesager. Naşterea este în relaţie de complementaritate, dar şi de opoziţie cu moartea Sofiei, alcătuind o diadă inseparabilă într-un rit religios. Dar această naştere nu e una obişnuită, ci e una miraculoasă, prezentă şi în lumea basmelor, în care natura îşi începe răsplata: „ ... ori de câte ori femeia gemea, ea îşi deschidea ochii, înălţa capul ca apoi să şi-l rezeme pe pătura ce acoperea femeia. Câinele alerga când înaintea cailor, când în spatele trăsurii, de parcă era străjerul cortegiului”.
Citind romanul, atenţia noastră se deplasează şi spre o direcţie centrifugă, aceea în care cititorul iese din conturul propriei lecturi înspre asocieri şi simboluri. Numele personajelor nu sunt alese întâmplător, ele amintesc de figuri biblice sau folclorice. Prin numele Alba, autoarea se apropie de folclorul românesc, de basmele noastre, dar şi de cultura europeană în care personaje denumite astfel deţin puteri supranaturale. Personajul Sofiei ascunde multă înţelepciune, curaj, interiorizare, dar şi discreţie care o ajută să-i protejeze pe cei din jur pentru a-şi putea „măcina” în linişte singură temerile. Atribuit numai unor femei dedicate, numele biblic Rebeca semnifică în roman voinţă de fier acompaniată de sensibilitate şi empatie. Cele două personaje principale masculine primesc şi ele nume care rezonează cu legătura perpetuă dintre familie şi pământ în cazul lui Dimitri sau fac referire la măsura spirituală la care poate ajunge un bărbat care-şi încredinţează viaţa lui Dumnezeu, în cazul lui Elia.
Este de remarcat felul în care autoarea organizează, evaluează viaţa personajelor sale, felul în care se simte responsabilă să le păstreze mereu în spaţiul „geamului curat”, cum ne spune David Lodge în Limbajul romanului.
Impresionează în roman bucuria pe care o trăiesc aceste personaje în prezenţa celuilalt, felul în care, de exemplu, Sofia trece spre tărâmul veşniciei din apele timpului, după ce într-o perioadă scurtă s-a îmbarcat împreună cu celălalt în arca iubirii cuminţi.
Suferinţa personajelor generează tensiuni pe care romanul le rezolvă până la sfârşit, autoarea oferindu-ne astfel un cod moral printr-un plan simplificat. Dragostea se întemeiază şi se alimentează din cugetări adânci, tinerii renunţând la răceala arogantă a eroilor şi preferând smerenia, respectiv înţelepciunea bărbaţilor puternici. Cuvintele de alint şi mângâierile le smulg pe cele două personaje feminine, Rebeca şi Sofia, din jugul greu al amneziei sau al unei boli rare. Sentimentele profunde sunt cele care sudează în final cele două cupluri tinere, cupluri ce se sustrag timpului şi morţii.
După despărţirea de Sofia, Elia îşi acordă timp de contemplaţie; e o etapă de care nu se putea lipsi din drumul său anevoios pe care avea să-l aleagă. Elia nu se cufundă în iadul melancoliei, ci universul gândurilor şi visurilor sale primeşte o altă configuraţie organică şi psihică. Iar când Dumnezeu strigă în inima lui, suferinţa se înăbuşă de glasul Său, iar Elia se simte protejat ca într-un clopot de harul divin. Era nevoie de jertfa lui pentru ca Dumnezeu să se sălăşluiască în această stare de golire, purificare şi pentru a restabili în el eul curat. Fiind un bărbat preocupat de virtute, Elia este într-o continuă ascensiune, iar abstinenţa în cazul său, respectiv răbdarea ne dă sentimentul unei înalte demnităţi, deoarece aceasta din urmă îl consacră ca bărbat şi prin ea Elia ajunge la dragostea lui Dumnezeu. Oricum, în afara suferinţei, răbdarea nu e cu putinţă şi nici vindecarea nu poate veni.
Logodnicii din roman se purifică numai prin raportarea lor la suferinţă. Elia se depărtează de suferinţa de a nu fi cu Sofia pentru a se stabili pe stânca unui ideal luminos şi de aici şi titlul romanului – Logodnici în lumină. Alegerea sa e reversul suferinţei şi traiectoria lui devine de acum una ascendentă, iar boala din finalul romanului ajunge să-l împodobească ca pe un războinic întors cu o cicatrice dintr-o bătălie. Romanul se încheie tot cu naşterea din nou a fratelui-logodnic Elia, care se ridică din întunericul bolii spre lumina înţelegerii. De fapt, toate personajele sunt creionate ca într-un scenariu de film, sunt proiectate pe un fundal moral-religios, aservite doar Binelui şi nu puterilor trecătoare.
Logodnici în lumină e asemenea unei hărţi formate din piese unite într-un cadru comun cu deznodământul pe ultimele pagini, e o poveste de iubire în care visurile şi speranţele se împlinesc. La un prim nivel romanul e povestea unor iubiri care se înfiripă instantaneu şi în care personajele se întâlnesc în cel mai potrivit moment din viaţa lor. La un alt nivel, autoarea prezintă un tratament împotriva iubirilor eşuate şi numai ea are imaginea de ansamblu, asemenea unui regizor care alege modalitatea de a opera cu timpul şi cu schema în care acest personaje se întâlnesc şi se reîntâlnesc în nodurile temporale.
Iuliana Baciu este gata de a se contopi cu experienţele eroilor ei gravându-şi astfel marca sa în scoarţa unei scriituri pline de sensibilitate. De aceea se cuvine să ne exprimăm gratitudinea faţă de autoare în măiestria ei de a pleda pentru o literatură generată de o experienţă parcă trăită, cu eroi tineri, cu o ţesătură narativă abil construită în care întâmplările obişnuite se amestecă cu situaţii mai puţin obişnuite.
Cuvântul cititorului, Vasile Dumitru
Călimara cu lumină
M-am oprit la cuvântul “călimară” pentru că așa văd eu portretul autoarei, la masa de scris, având în față un teanc de foi și vechea călimară.
Nu, nu este metafora unui stil vetust, depășit, nu, e mai mult melancolie, nostalgie, este impresia de atmosferă dintr-o lume fără vârstă, dintr-o lume liniștită, a familiilor în care patru generații trăiesc sub același acoperiș, într-o armonie firească, departe de trepidația și de stresul contemporan!
Autoarea nu folosește o pană de gâscă, nici tocul cu peniță, nici stiloul și nici tastatura, autoarea privește, zâmbind, călimara și steluțe aurii se înalță, sfioase, apoi acestea se așază pe hârtie, în rânduri luminoase...
Aceasta este impresia mea de la început și până la sfârșit, “Logodnici în lumină” este o carte scrisă cu lumină, de parcă autoarea este născută în zodia Soarelui!
Deși această atmosferă de auroră am întâlnit-o și în celălalt roman, “Părea o poveste”, nimic nu se repetă, nimic nu este preluat sau continuat, deși par a exista punți narative, promisiuni pentru un roman de întindere, autoarea dăruindu-ne încă o carte după numai un an, semn de izvor puternic de inspirație și poftă de scris.
Personajele
Prima parte a cărții pare a avea în centrul acțiunii un flăcău îndrăgostit de viața de la țară. Nu îi este străin orașul, nu îl evită, dar preferă viața la fermă, printre animale, pe câmpuri, alături de ceilalți lucrători, împreună cu frații, mama, bunica... De la grija față de o junincă în pragul fătării și până la serbările câmpenești, totul se desfășoară în ritm ancestral, fără drame, printre superstiții și alături de oameni deschiși.
Dimitri, eroul de până acum, să zicem, predă ștafeta Rebeccăi, o tânără dezinvoltă, practicând călăria și artele marțiale, dar și cu înclinări spre artele frumoase, o tânără rebelă și dezinvoltă, în limitele bunului simț și în respectul față de familie și societate.
În planul secund apare Elia, medic veterinar, un tânăr cult, liniștit, gata oricând să ajute, să lege noi prietenii. Firea lui îl aduce pe scenă, în lumina reflectoarelor. Rolul lui este impresionant, poate cel mai important personaj al romanului prin implicare, dăruire.
Foarte interesantă este Sophia. Este ca un curcubeu, vara. Apare pe nepregătite, uimește, cucerește, se retrage, dar rămâne în amintire pentru tot restul anului, romanului... Cel mai înalt vârf al introspecției, al deciziei, al datoriei, al vieții.
Cred că mai trebuie menționat un personaj, Familia. Văzut din două perspective diferite, acest monobloc al societății, piedestalul personalității din fiecare, este prezentat în termenii cu care rezonez, aceia ai respectului, ai tradiției, al modelului de comportament și de limbaj.
Locul
Ei bine, nu prea ne dăm seama unde se întâmplă acțiunile romanului, cu o excepție, Africa, Africa cea săracă, izolată, aproape sălbatică. Este ales acest loc doar pentru o comparație, o dublă comparație: să ne bucurăm de ce avem, să ne bucurăm de roadele muncii noastre și să vedem că oamenii sunt peste tot aceiași, ei dau valoare locurilor și nu invers.
Poate că această lipsă a reperelor este tocmai forma de a arăta că nu contează unde ajungem, unde trăim, important este să păstrăm omenia din noi, să ne raportăm la ceilalți ca la niște egali, ba mai mult, ca la niște prieteni.
Subiectul
Nu, asta nu! Romanul trebuie citit, farmecul lui nu constă în răsturnări de situație, în salvări de ultim moment, în căsătorii aducătoare de beneficii ori în schimburi de parteneri pe bandă rulantă, nu!
Așadar, este o carte a tihnei, este o carte a meditației, este o carte a iubirii, a legăturilor de familie, a respectului de sine și a respectului față de semeni, este o carte în care stâlpul principal, Credința, este prezent de la început până la sfârșit, fără să clameze, fără să dea tonul, fără să ceară prim-planul, ca un umăr pe care știi că te poți sprijini oricând, ca o mamă care își veghează fiii ziua și noaptea, de aproape ori de departe...
Narațiunea este fluentă, captivantă, este ca povestea unui fluviu care trece de la curgerea zgomotoasă și năvalnică printre munți la serenitatea molcomă a alunecării prin văile câmpiei, sub o boltă imensă de lumină...
Familia constituită pe încredere, pe respect și iubire, cu credință în suflet, străbate întreg cursul de apă, scăldată în lumină!
Lectură plăcută!
