Pierdut printre amintiri

Gravitez în jurul meu. 
A, nu, nu în sensul narcisit, nu am nimic de arătat, nimănui. Nu cred că e o stare influențată de apropierea orizontului, pentru că nu e nimic de discutat, totul este normal.
Cred că e altceva, cred că abia acum încep să mă cunosc, să conștientizez ce importantă e fiecare zi, ce impact are prezența mea printre la ceilalți. Cred că iarăși trebuie să să reformulez, adică relația mea cu lumea nu înseamnă că eu sunt "buricul", ci tocmai invers, încerc să descâlcesc mișcarea haotică a vieții pentru a supraviețui. Atât! 

Bun, atunci de ce scriu? Ce vreau să demonstrez? Cui?  

Cred că e mai simplu, “stau de vorbă cu mine”. Se mai întâmplă. Așa cum e scris aici, pe “marginea” blogului, îmi place să mă bucur de ceea ce întâlnesc în cale. Și să strig:

- Uite ce am găsit!

Copilărie sau umanitate? E, deja “mă dau mare”, e doar copilăria din mine!

 Zilele trecute m-am întâlnit… cu mine! E ca o poveste S.F., clar, dar este!

De mai multe ori l-am ascultat pe Adrian Mircea lecturând fragmente din scrierile sale în cadrul cenaclului. Îl priveam și mă gândeam la mine, la perioada când “sorbeam” romanele de știință-ficțiune, S.F. Doamne, ce tânăr eram! Și cum clocotea în mine dorința de aventură, fără să ies din limitele “normalului”, fără să atrag atenția părinților, profesorilor, familiei, copiilor... “Expedițiile” mele se desfășurau doar în paginile cărților citite.
Ce rol are Adrian în povestea asta? E, unul mare! El nu doar citește, el scrie! Și e ca o oglindă pentru mine. “Eu de ce nu am scris?”

Nu este o judecată, este mirare și prilej de autocunoaștere.
În timp ce el scria “Voinicul”, eu priveam serialul “Pierduți în spațiu”, pe Netflix.
Doamne, ce-mi plac desnele animate și filmele despre cosmos! Nu s-a schimbat nimic în mine în aproape 70 de ani de viață!
Eram în clasele primare când rula un film serial, duminica, “Lost în space”! Nu cred că respiram în timpul filmului! Era prin anii ’70. Apoi, “după douăzeci de ani”, copiii mei urmăreau serialul de desne animate “Pierduți în spațiu”. Oooo, și eu, normal! Nu ratam nimic!
Locuiam în Constanța, apartament spațios. Copiii aveau camera lor, cumpărasem un “birou” la care își făcea Sorin temele. Pare banal ce scriu, dar imaginați-vă că eu îmi făceam temele ori pe câmp, în orele în care mergeam cu vaca, ori în pat, acasă, pentru că eram cel puțin patru copiii de școală și o singură masă în încăpere, folosită ori pentru a mânca, ori pentru cojocărie, de tata! “Biroul” din Constanța era o mare realizare, pentru mine! Ei bine, trece o vreme după serialul de desene animate și merg în camera copiilor, să văd cum își face Sorin temele. Mi s-a dus gura până la urechi, și acum, și atunci, pentru că Sorin plimba un creion prin aer, exact cum nava din film străbătea spațiul!!!
Așa am retrăit privind noul serial, pierdut în amintiri... Ce mult mi-a plăcut filmul! E despre familie, despre cunoaștere, despre adaptare, despre curaj, inspirație, dar oricâte cuvinte aș folosi, în centrul filmului rămâne familia! 

Următorul film de pe Netflix este “Stranger tings”. Nu mi l-a propus nimeni, l-am ales eu dintre multele afișate pe ecran.
Evident că tot despre... Adrian este vorba! Adică despre necunoscut, aventură, improvizație, cunoaștere, curaj, prietenie! Poate că tot despre familie e vorba, prietenia este o familie mai mare! Prietenii au aceleași pasiuni, aceleași principii, valori, împart același spațiu, interior și exterior! Filmul e cu monștri? Probabil, dar eu cred că nu e vorba despre mutanți ori ființe din alte lumi, eu cred că este vorba despre spaimele din noi, despre nereușite, despre boli, despre înfruntare și confruntare, despre devenire!
Copiii devin adolescenți, temerile devin spaime! 

A, și să nu uit să precizez calitatea imaginilor! Ambele filme – capodopere de portretistică și de “inginerie” a imaginilor!
Fimul acesta, “Stranger tinghs”, este în plină desfășurare, așa cum este și “întâlnirea” cu Adrian, adică “eu” din alt spațiu și din alt timp!

Și revin la “tema” inițială: nu am fost un tată așa cum este cel din primul film, implicit nici familia nu a rămas unită, așa cum sunt Robinsonii din “Lost in space”...

Nu am fost un prieten așa cum văd în acest film, nu trăiesc printre prieteni și pentru prieteni, ca în “Stranger things”…
Sunt doar un pierdut printre amintiri!