Nunta care nu s-a ținut

(https://www.facebook.com/DadaMamusa/posts/2409217225764742)

 

 

O cană de lut plină cu vin, un braț de lemne lângă vatră, bâta răsucită la îndemână, ca să se sprijine în ea dimineața, când va trebui să iasă în iarba înrourată, doi ochi cenușii care nu clipesc, doi ochi cenușii în care lucesc flăcările din vatră, închipuind gânduri.

  Mereu l-au scărpinat deștele să scrijelească pe piele de oaie cele ce gândește, nu din fala seacă de a se uimi cineva, cândva, ci din convingerea că învățăturile trebuie duse mai departe. Așa cum ei, pleistoii, au terfeloagele lor, de ce să nu fie și îndemnuri pentru comați? Să le fie mai ușoară intrarea în lume? Să fie mai repede gata de treabă? Că sunt mulți cârlani fără tați, fără unchi, rămași orfani ba în urma încleștărilor sângeroase de dincolo de marele râu, ba în luptele regelui, ba în toamnele cu mult vin, când la taverna lui Borza discuțiile aprige sfârșesc prost... Cârlanii ăștia învață după ureche, din vorbele mamelor ori de pe la cei trecuți deja prin ciur și prin dârmon. În fine, una peste alta, numai bărboșii din temple au voie să lase semne pe sulurile de piele și unde-i lege nu-i tocmeală! Dacă țara o mers până acum așa, așa va merge și de acum încolo, că mare e puterea străbunilor și puterea lui Zamolxe!

  Plecase Dada și ai lui. A avut nevoie de el nu ca să-și arate fala în cetate, ci pentru că două capete judecă mai mult decât unul! Ca să nu mai vorbim de cei din preajma lui, toți încercați în frecușurile vieții, toți strânși în jurul căpeteniei ca ochiurile de fier ale cămășii de zale!

  Aspru și tainic îi Dada ăsta! Îi ca o zi întreagă. Dimineața îți freci palmele din cauza răcorii, la prânz ți se lipește părul pe tâmple de la sudoarea fierbinte, seara pui o blană în spate, peste cămieșă, noaptea îți bagi deștele-n găvanele ochilor, că nici nasul nu-l mai nimerești în așa beznă! Noaptea lucrurile trebe să meargă așa cum le-ai orânduit în vreme de lumină, noaptea trebe să te încrezi în scutul faptelor proprii și-n zidul prietenilor. Încuietrorile îs numai vorbe, care pot fi desfăcute și de o parte și de cealaltă, după cum se potrivesc încrederii. Nu-i vorbă, nu de taraboste avea el a se feri, știa cu ochii închiși unde va fi și ce va vorbi, chiar dacă e ca noaptea, peste tot și nicăieri! A prins repede că vorba lui aprigă și așa, în doi peri, cam usturătoare, nu îi e din fire ci e modul cum îl citește repede pe celălalt. Că nimic nu ustură mai mult decât o înțepătură de vorbe și atunci răspunsul e de dincolo de prefăcătorie, celălalt ba duce mâna la pumnal, ba îi trosnește pumnul pe bâtă, ba i se deschide fruntea a râs! Din două vorbe ca mănunchiul de urzică, Dada știe cine îi va fi alături și cine poate fi de sprijin doar la nevoie...

  Moșul se apleacă și mai pune un vreasc pe foc. De vreme bună s-a auzit plânsetul cucuvaiei, semn că a început să coboare oiștea carului din cer. Noaptea a trecut de jumătate. După ce a prins niscai șoareci pe la rădăcina grajdului, ochioasa aia își anunță megieșii să nu sară gardul închipuit al teritoriului ei. Acum se trage în vîrful șurii, în spatele bârnelor, și va moțăi cu pliscul în piept, dar cu urechile agere. Va da glas iar dimineața, să se știe că totul e sub ochiul și ghearele ei.

  Cam așa e și cu moș Bazaur, și el are vremea de somn netulburată de nimic și de nimeni, și el își încuie gândurile odată cu primele stele și le dă drumul, ca la porumbei, în zorii tulburi, când lumina și întunericul sunt amestecate.

  Acum... acum e altceva. Semnele s-au adunat ca frunzele galbene în vremea lui Răpciune, când încep a se schimba din verde în galben câte una, așa, ca o joacă, nici nu le bagi în samă, și de-odată, ca o tuse iscată de vinul ce o ia pe alături în gât, înecându-te, roiul de frunze uscate e de jur împrejur...

  Lucrurile mergeau bine, dinspre Muncel veneau semne de întărire cum n-au mai fost decât hăt, pe vremea moșului moșului lui, ba mai de demult, pe când regele trimitea soli la împăratul romanilor așa, ca la vecini. Mă romanule, vezi că vaca ta mi-a călcat țarina cu trifoi! și romanul plătea paguba, că dacă nu, spadele vărsau mult sânge, de o parte și de alta!

  Eh... Ce strămoși, ce viteji, ce mândrie de țară! De atunci, trădarea, lingușeala, pohta de cămări burdușite cu aur și de mese cu prepelițe, viezuri, ciute, labe de urs, dropii și berbeci copți în groapă au slăbit vâna bărbaților. Parcă zeul Spartocos a schimbat cioarecii cu fusta! Mno, amu alt rege, care a plecat sub genunchiul său toți megieșii, care i-au recunoscut puterea brațului și jarul minții, rugându-l să urce pe scaunul de la Grădiștea, pare a vrea să lustruiască trecutul, să se vadă iar lucirea fierului nost' până hăt - dincolo de ape!

  La Piatra Craivii alți bărbați au întărit cetatea voiniciei, ca și la cotul lui Alutus, ca și dincolo de munți, de unde vin ciobenii cu vești. Mare e puterea lui Zamolxe și iarăși vom săgeta norii!

  Va fi nuntă mare!

  Asta a lui Borza e ca mușcătura de tăune, nunta care nu s-a ținut a fost ca vârtejul din câmpie, după cum povestesc ai lui Mares, ăl de merge la Rusosotorum, de unde vine cu tot felul de bazaconii. Fructe galbene și acre, mai acre ca prunele verzi, vase prin care trece lumina, mărgele și haine colorate că zici că-s spălate în apa curcubeului! Ziceau ei, la ceas de seară, cu mielul învârtit deasupra jarului și cu vinul picurând din colțul musteților de parcă era sângele care curgea după ce Sile, fierarul, smulgea cu cleștele măseaua găunoasă, că mergeau prin ținuturi prin care nu vedeau nimic, doar iarbă țepoasă și uscată, că tușeau de la praful ridicat de copitele cailor, și deodată izbucnea un vârtej care aduna frunze moarte, fire de iarbă și pene de prin cuiburile de dropii și se făcea o pâlnie către nori, de parcă zeul voia să miroasă ce se mai întâmplă pe pământ! Și se ridicau caii în două picioare, și se fereau cânii pe sub coșul căruțelor, și parcă intra ceva rece pe sub cămieși, că nu venea de departe, odată se isca din nimic și se topea din scurt, doar spaimă și nisip în ochi și în gură! Așa și nunta aiasta, cu Meda și Borza, flăcăul, doar țapi buni de tăiat, că prea behăie ostentativ! Lucrurile tainice    s-au mișcat așa cum se mișcă știucile printre trestii, nu vezi, nu auzi, doar pleosc! o izbitură de coadă și botul cu dinți de fierăstrău înghițind plevușca.

  E clar că vânătoarea de bour a fost doar prilej de iscoadă, e limpede că Asta și femeile au fost doar teaca din jurul spadei, e clar că Draco a avut șapte ochi și nas de copoi. Apoi de-aia i-a și chemat! Că bănuiala lui că în cetate miroase a hoit trebuie pipăită și de alți ochi, alte urechi, de alte mori ce macină pe sub cușme.

  Și nu-i vorbă de buruienile care-i zgârie pulpele, astea-s ca puricii pe un hoit de vulpe turbată. Că de când Zia face focul în vatra asta, parcă au turbat cățelele prin sat, numai bale și hârâituri prin gard. Ptiu, babe fără treabă! Că de aveau nepoți de grijit, lână de scărmănat, pui de păzit de țărci și bărbați de hrănit cu cele ce au nevoie, ziua şi noaptea, și-ar fi văzut de ogrăzile lor, dar așa, o treabă au - aranjatul basmalei în luciul bronzului lustruit, amestecatul funinginii cu uleiul din opaiț, pentru boit sprâncenele, strânsul cingătorii peste mijloc, să pară capre țanțoșe, nu muieri cu rost și cu ochii pe bătătură! Că o muiere zdravănă la cap e lumina cășii, nu coțofană pe cracă, înfoindu-şi coada şi cârâind în toate părțile! Că o fi el, bărbatul, stâlpul, și este! Dar dacă muierea nu spoiește pereții și podelele cu lut, nu dă cu var de două ori pe an, nu ține mereu războiul întins, cu ițe sănătoase, în care împletește toate cele, de la pita proaspătă la vorba liniștită, praful și pulberea se alege de gospodărie! Și gospodăria e ca un gorun din grămada asta mai mare, de case adunate laolaltă, sub formă de sat! Și satul e pădure  din țarina întinsă cât vezi cu ochii, ba şi mai întinsă, cu rege în vârf!  Ptiu, că m-am luat cu grija de clevetitoare astea de parcă ar fi nevoie! Zia să trăiască, că gura lor nu va tăcea nici când țărâna le va umple țeasta!

  Că de-aia ziceam, frecușurile astea îs ca atunci când prinzi o cută a cămieșii sub curea și-ți dai seama numai seara, înainte de culcare, că te-a sâcâit toată ziua ceva, dar treaba nu ți-a dat răgaz de căutare și nici nu trebuia. Puțină scărpinare acum și gata, la somnul limpezitor de gânduri. Că mâine poate fi o pietricică în opincă ori o muscă izbindu-se de albul ochilor, asta e, așa-i viața, în iarba cu flori poate fi și o viperă.

  Mno, ziceam, colo-n vârful gruiului încă e mormânt falnic, cetatea noastră a fost, cândva, loc de vitejie și de dreptate, loc de adăpost în vreme de furtună și loc de ascultat vorbe rămase de la strămoși... Acum e mai mult un fel de arenă în care se plimbă care vopsite precum hainele muierilor, pileusurile se vând pe tarabă, nu se mai poartă doar cu îngăduință de la căpetenie, prin taverne se fac și se desfac pânzeturi cu semne de îmbogățire rapidă, de căpătat pe nedrept ranguri sau poate mai mult, de oarece răzmeriță... Teamă mi-i că mă încred prea mult în dezlegările mele și în cele descâlcite pe pieile rămase de la moșul meu și nu simt că se leagă de nuntă, de-o nuntă mare, cu vornic venind pe nori negri...

  İa să văd eu ce zice Dada, că-i încă în puterea trupului și-a minții! Numai de-ar veni Zia din drumurile ei, că bună-i pita cu brânză, cana cu vin și somnul ne-ntors, dar parcă mai bine era cu zeama caldă făcută de ea, cu crumpe și carne, cu ceapă și țelină, cu opaițul aprins în colțul camerei, cu răsuflarea umplând liniștea nopții...

  Focul din vatră pâlpâie. Încă puțin și cucuvaia va glăsui iar, a ziuă. Bazaur privește spre blana de oaie pe care-și va lungi oasele și se întreabă dacă a înțeles bine vorbele tainice dintre Dada și Asta, cum că și tarabostele mai calcă, pe ici pe colo, legea străbună și ar cam dosi niște piei argăsite și tăbăcite pe care semne făcute cu vârful sicii ar întocmi stihuri de amețit muieri. Hm, aspru și tainic om...

  A dormit sau nu? Că parcă toată noaptea s-a plimbat arcuşul gândurilor pe struna faptelor, tot căutând ce le ţine legate sau ce le împinge de nu se leagă, aşa cum laptele dat de oi după ce au păscut pe imaşuri cu cimbrişor nu se mai leagă veac în brânză...

  A fost cu tarabostele până în tabăra ceea mare, de dincolo de câmpia Tisei, unde a văzut tot felul de drăcării şi de arme, erau arme ca la târg, multe, lucitoare, unele grele, altele păreau jucării, aşa cum fac ţâncii din sat spade din crengi de arin şi se joacă toată ziua de-a războiul. Nici pânzeturile nu i-au ţinut pe loc, alea-s pentru muieri, ei aveau altă treabă, chiar dacă pipăiau tăişuri de pumnale, vârfuri de suliţă ori încercau greutatea loricelor. Schimbau vorbe scurte cu unii, cu alţii, de parcă ar fi întrebat: cât costă? deşi uneori nu înţelegeau o boabă, glasul ălora suna a lătrat sau a lemne răsturnate din car. Beau vin sub cortul cel mare, cât o curte, stând jos, în iarbă, cu spatele sprijinit de parii care susţineau cârpa de deasupra capului şi ciupind uşor sforile care o ţineau întinsă. Părea că nu au nicio treabă, deşi unul căuta cu colţul ochilor pe cei care aşteptau semn iar celălalt îşi freca ceafa cu degetele mari, motiv să întoarcă faţa roată, să vadă cine îşi face mereu treabă în preajma lor aşa, ca din întâmplare... Să fie uscatul ăla ca prăjina de la sfoara rufelor, cu cetera în mâini, dar pe care o dată măcar nu a pus-o pe umăr? Sau grăsanul roşu la faţă, cu părul tuns până în vârful capului, unde are o creastă ca floarea soarelui? Vorbeşte şi râde prea mult, îşi plimbă ochii rotunzi într-una şi, mai ales, nu a pupat niciodată cornul pe care îl ţine în mână...Ori femeile care toarnă în cupe? Că mai mult întreabă decât se preocupă de mese.

  În uşă s-a auzit lovitură repetată, uşoară, aşa, ca de mătură. E coada lui Grivei, uimit că stăpânul încă nu a ieşit în prag, să-şi plece capul sur spre ciutura de lemn, din care să arunce cu pumnul apă rece pe ochi, pe ceafă.

  Aşa bătea şi tarabostele cu opinca în iarbă, că trebuia să fie mereu ager, mereu cu scutul în mână, niciodată nu ştiai ce iţă se rupe, ce ulucă din gard e putredă şi intră jderul şi omoară toate găinile din coteţ. Că parcă îi e dor de vremea fecioriei, n-avea griji, n-avea dureri de cap! Ziua în ţarină, cu plugul, stand de vorbă cu boii, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei. Îl trimitea taică-su doar aşa, ca să vadă ce-i greul, ca să înţeleagă oamenii din sat, ca să-şi întărească trupul şi, mai ales, ca să înţeleagă semnele anului, ale câmpului, ale vieţuitoarelor, ale pădurii!

  Maică-sa părea îngrijorată, să nu se spetească, să nu-i fie foame, să nu-i fie frig, îi umplea straiţa cu de toate.

- Lasă-l, femeie! zicea ăl bătrân, nu-l vezi că-i zdravăn ca un noatin? Tu crezi că nu ştiu ce fac? Lasă-l să-şi întărească oasele, să mânce zmeură, să bea apă de izvor, să se călească în soare şi-n aer curat, că toate astea ale lui fi-vor, când o veni vremea! Şi trebuie ştiute şi trebuie să-i pese de ele! Că dacă i le dau pe tavă, ca pe plăcinte, se leapădă de ele într-o seară, la tavernă, la jocul de oase, ori pentru vreo cătrinţă mai scurtă... Tu vezi de vorbeşte cu el despre fete, să aibă habar, să nu-ţi bată la poartă vreo vecină cu fiică-sa de mână, aia cu burta mare! Nu c-ar fi rău, dar nu-i vremea!

  Afară s-a auzit mişcare. Grivei n-a lătrat, semn că n-a fost chip stăin, dar ceva a mişcat. Moş Bazaur se ridică în capul oaselor, sprijinit în bâtă, mormăie a nemulţumire, nu şi-a ordonat gândurile, dar acum asta este, trebuie să arunce o privire dincolo de uşă. Ia pe umeri vesta de lână împletită, rupe un colţ de pită, să-i dea căţelului şi deschide uşa. Grivei, mare, alb, şi el bătrân, cu urechile pleoştite, cu un ochi de culoarea florilor de in şi cu celălalt negru ca boaba de mură il priveşte atent, înclinând capul când într-o parte, când în cealaltă. Miroase bucata de pâine şi parcă întreabă din ochi: Atât? Pită şi atât? Fără unsoare din tigaie, fără miros de slănină, fără să fie stropită cu lapte, măcar? Măi moşule, parcă zice, te-am slujit amar de ani, toată viaţa mea, am stat nopţile întins la uşa ta, să-ţi fie somnul lin, te-am însoţit pe drumuri, hămăind la urşi, te-am privit în tavernă cum bei, cu ochii fixaţi pe oricine se mişca, să-i rup mâna, dacă se apropie de tine, şi tu acum îmi dai pită goală???

  Se întoarce moş Bazaur, dă la o parte şervetul de pe tava cu carne prăjită, tăvăleşte bine pâinea prin unsoare, ba ia cu degetul şi o bucăţică mai mică de carne, pe care o lipeşte de coltuc şi iese în curte, privind câinele şi întinzându-i festinul. Mormăie de două ori şi Grivei înţelege perfect că moşul şi-a cerut iertare!

  Lângă poartă este o ulcică de lut, legată la gură cu un şervet cu dungi roşii. Miroase a lapte covăsit. E de la tuşa Lisandra, muierea lu’ Pătru, meşterul de căruţe, ăla de are casă şi-n Vânţ, rămasă de la soru-sa, Marta, care n-avusese copii. Văduvă după bătălia de la Adamclisi, rămasă fără rost, plecase la Zamolxe acum vreo două toamne, că nu mai vorbea, nu mai mânca, numai gemea şi lăcrima...

  Pătru umbla mult, vindea căruţe în toate zările, de la Căpâlna până pe Someş, de la Ocna de sare în câmpiile Tisei...

  Moş Bazaur a luat ulcica şi a intrat în casă. Cu o lingură de lemn, a adunat smântâna de deasupra laptelui covăsit, apoi a răsturnat totul într-o strachină de lut ars. A răsuflat adânc, văzând că pe fundul oalei nu e nimic. Parcă i s-a îndreptat spatele. O să aibă timp să-şi rostuiască ograda, până va primi semn de plecare.

Tracii

 

  O carte scrisă de trei autori: un lingvist, un antropolog şi un arheolog.

Am citit-o pe nerăsuflate, apoi mi-a părut rău că nu mi-am notat datele care necesită lămuriri suplimentare. Oricum, sunt impresionat de câtă istorie se poate devoala doar studiind cuvintele!  

Ca să vă trezesc interesul, iată un fapt!

  Nu, nu autograful e motivul de laudă, ci conţinutul lui! "O lume care s-a adaptat, n-a dispărut"! 

  Câtă putere de înţelegere, cât material a studiat lingvistul ca să aducă în actualitate limba tracă? De la daci (tot traci, dar mai apropiaţi de noi ca timp) nu avem nici măcar o singură literă, oare cum poţi să faci analiza lingvistică pentru popoare mai vechi cu mii de ani ca ei? Citiţi şi vă veţi lămuri sau veţi avea nevoie de explicaţii suplimentare!

  Eu, unul, am rămas uimit de puterea analizei şi de veridicitatea concluziilor! Da, eu, copil, am văzut paparudele, am mers cu scaloianul (aşa se pronunţa la noi)! Da, eu, copil, am trăit într-o lume în care ielele erau puternice şi respectate! Da, la mine în sat era o familie "a lui Dudulică"! Ei bine, citesc în carte şi rămân înmărmurit să văd că sunt fapte, obiceiuri, zeităţi care vin de la traci, dacă nu de la civilizaţiile preistorice de dinaintea lor! 

  Ce minţi iscoditoare au înţeles că Europa era despărţită cultural în Est şi Vest şi atunci, în preistorie? Cam cu aceeaşi linie de demarcaţie? Cum să nu rămâi uluit când citeşti că Zamolxe e anterior zeilor greceşti şi romani? 

  Eu am spus, cândva, că este explicabilă romanizarea dacilor prin simplul fapt că ei nu au lăsat un cuvânt scris, o statuie, un templu! Dacă erau, romanii le-ar fi preluat, aşa cum au făcut cu toate neamurile pe care le-au cucerit! Dar nu au avut ce să bage în tezaurul lor cultural, ceva de pe la noi! Nu ne-au călcat în picioare credinţa, aşa cum se vede pe stela de la Deva, ba, mai mult, le suntem datori cu informaţii despre noi, pentru că ei consemnau totul! Aşadar, pe un tărâm cultural virgin, cel mult oral, romanizarea a fost floare la ureche!

  Acum, în cartea asta, citesc şi aproape că nu-mi vine să cred! În lumea tracă, scrisul şi arta figurativă erau interzise prin religie! Asta impunea zamolxianismul, religie monoteistă! Un fel de "să nu-ţi faci chip cioplit"!

Şi ca să vedeţi că autograful concluzionează întreaga carte, despre interdicţia scrisului pe aceste meleaguri se vorbeşte şi în "Jus Valachicum" (Lex Olachorum), 700 de ani mai târziu... Vreau să citesc acest document!

  Una peste alta, o carte care mă ţine captiv pe orbită!

   Europa de est, partea sud-estică, mai exact arealul Serbia - România - Bulgaria, e plină de tăbliţe, toate cu semne. Bineînţeles că noi trebuie să fim moţul de la bască şi să demonstrăm că noi, românii, am inventat coada la prună!

                  Sunt uluit de "Bocitoarea de la Parţa"!

  Ei bine, aici e o altă confirmare a autografului! Pe 20 septembrie va fi o expoziţie în Cugir cu exponate din sticlă prelucrată artistic. Văzând formele, i-am spus autorului că mi se pare o adaptare a siluetei Zeiţei pământului, figurină din lut, perioada neolitică. I s-a părut că glumesc sau că încerc să epatez. Am să alătur imaginile, după vernisaj. Menţionez că autorul nu e pasionat de istorie iar obiectele au fost expuse, cândva, la sala Dales,  în Bucureşti.

Cetatea

  Am ajuns în oraş după ce soarele se retrăsese dincolo de perdelele roşii ale apusului. O localitate obişnuită, poate un pic prea lipsită de viaţă. Puţini trecători, şi mai puţine maşini. Doar două terase deranjau liniştea cu voci care trădau vârste de maxim două decenii. Uneori se auzeau râsete scurte.

  Eram obosit. M-am retras în camera de hotel banal, fără somptuozităţi în mobilier şi fără excenticităţi în aparatura electronică. Totul decent, ca şi preţul cazării.

  Pe noptieră văd un pliant intitulat “Cetatea” şi îl răsfoiesc, aşteptând moleşeala adormirii. Oraşul e mic, doar trei străzi principale, celelalte fiind străzi mici sau chiar străduţe. Clar, orientarea nu va fi dificilă.

  Cetatea (chiar este o cetate!) se află la marginea oraşului, acesta fiind, practic, alungit pe lângă râul cu acelaşi nume. De la hotel la locul dorit înseamnă o traversare de-a latul, câteva minute cu maşina sau cel mult o jumătate de oră de plimbare la pas. Aleg ultima variantă, pentru că am destul timp la dispoziţie. Sting veioza şi mă afund în pernă.

  După ce îmi beau cafeaua de dimineaţă, iau pliantul cu mine şi pornesc în expediţie. Oraşul e curat, aerul e tare, aşa cum mă aşteptam şi cum mi-am dorit. Excursia va fi şi o bună ocazie de a-mi oxigena intens sângele. În zonă nu sunt obiective industriale, aşa că puritatea atmosferei este aproape sigură. Mă bucură ideea administraţiei de a marca traseul de la hotel până la obiectiv, practic nu am nevoie să întreb pe nimeni! La fiecare colţ de stradă este un panou vizibil cu săgeata indicatoare şi cuvintele “Spre Cetate”. Sunt şi surprize uşor  neplăcute. Dacă trecătorii sunt tot foarte rari, iar maşinile şi mai rare, terasele par că nu mai au locuri libere! Ici-colo, văd câini fără stăpân, ceea ce este incredibil pentru o localitate din Ardeal. Iarba este netunsă şi prea multe deşeuri nu au nimerit în coşurile de gunoi. Maşinile sunt parcate parcă în dorinţa de a da cu tifla autorităţilor locale şi pentru a preciza diferenţa de statut între cei care au autovehicule şi ceilalţi, nişte anonimi numai buni de ignorat... Tot în Ardeal suntem? Da, aşa cred, nu am trecut prin cine ştie ce găuri de viermi... Sau şi Ardealul are viermi? Parcă simt un gust amărui când ajung la Crucea Viilor, locul de unde sunt promise adevărate incursiuni în istorie. Da, e inedit, e superb, dar strada nu are trotuare! Sau sunt neamenajate, un adevărat tur de forţă pentru glezne şi pentru pantofi!

  Dar să rămânem la excursie, poate neajunsurile se vor pierde în extazul celor ce vor urma.

  La Crucea Viilor e loc de parcare suficient. Sub nucul generos în ramuri este un cort din pânză decolorată. Un dac bătrân stă pe un scăunel cu trei picioare. Are pileus gri cu o bordură cânepie, o cămaşă verzuie peste care atârnă o pătură cadrilată, maro cu alb. O centură îi strânge mijlocul. De ea atârnă o teacă de piele, din care se vede mânerul de lemn al pumnalului curb, dacic, denumit „sica”. Iţari albaştri şi opinci din piele groasă, aşa cum se văd pe columna de la Roma. Barba tăiată şi părul retezat scurt întregesc un portret foarte apropiat de imaginile întipărite în mintea noastră despre străbunii daci. De cealaltă parte a cortului stă o femeie, care împleteşte brăţări din nojiţe de piele neagră şi maro. Pe o măsuţă are fibule de vânzare. Este îmbrăcată într-o rochie largă, despicată la mâneci, adunată în cute la gât, strânsă pe mijloc cu o curea împletită. Peste şolduri are legată o bucată de pânză cu ciucuri, de culoare albastru-închis. Rochia are o culoare care oscilează între gri şi albastru-deschis. Opincile sunt din piele subţire, tăbăcită.

  Pe un panou mare scrie: “Plecarea se face la fiecare jumătate de oră, în grupuri. Vă rugăm să mergeţi pe trotuar şi să respectaţi indicaţiile primite. Programul de vizitare este duminica, între orele 09.00 – 14. 00. Vă mulţumim!”

  Când mai erau cinci minute până la ora de plecare, moşul s-a ridicat, a tuşit, a înălţat mâna şi a spus:

- Bună ziua, stimaţi oaspeţi! De aici începe traseul de vizitare a Cetăţii Singidava. Faceţi ce vă spun şi veţi fi încântaţi de cele văzute, vă asigur! Veţi călători adânc în Istorie, printr-o natură curată şi frumoasă. Mergeţi încolo (şi arată cu braţul coborât de-a lungul străzii) până la celălalt dac, de unde începe urcarea!      Doamne-ajută!

  A scos un corn de bou de sub curea şi a sunat lung. Aerul s-a umplut ca de vaer, ca un fior de frig sau de teamă. De la poalele dealului, din capătul celălalt, nevăzut, al străzii a răspuns alt sunet de corn, mai înalt, ca un zbor de ciocârlie.

- Acolo mergeţi, dragii moşului!

  Am pornit. Spre stânga vedeam grădini cu porodici. În dreapta se înălţa dealul, brăzdat de rândurile de viţă de vie, din care ieşeau parii ca nişte ţepi uriaşi de arici, sau ca trunchiurile de copaci tăiate de războinicii bărboşi ai lui Decebal, ca să-i înşele pe romani în privinţa numărului de oşteni. Lipseau cuşmele din vârful parilor, pentru ca scena să fie identică. Pe alocuri, în stânga, vederea se lărgeşte peste oraş, până în zarea străjuită de dealurile Pleşa şi Teiul Zânei. Casele au acoperişuri de ţiglă. Două turle de biserică se înalţă, zvelte, în aerul strălucitor. Grauri cântă stând sus, pe sârmele reţelei electrice. Rar trece câte o maşină. Din faţă vin patru vaci, călcând rar, legănat, ca o dovadă că aici timpul curge încet spre foarte încet. Dealul din dreapta, în vârful căruia trebuie să ajungem, este sprijinit de un zid de piatră, peste care curg vreji de muri şi de hamei. Da, e frumos, e parcă o excursie departe de viaţa trepidantă şi obositoare a vremurilor noastre.

  Când se termină zidul de piatră, după o casă care stă, ţanţoşă, pe creasta zidului, este o poartă de lemn, mare, impunătoare. De o parte şi de alta sunt doi daci ca două statui, cu scuturi vopsite în simboluri doar de ei ştiute, cu falxuri care atrag privirile. Săbiile astea curbate au îngenunchiat mulţi romani, la vremea lor! Dacii au zale din verigi de fier, apărători de braţe, coifuri, opinci şi bucăţi de pânză groasă, din lână, în jurul gleznelor, legate strâns cu nojiţe. De stâlpii porţii sunt sprijinite două suliţi. Un al treilea dac, purtând pileus şi o mantie albă, cu cornul din care răspunsese moşului de la Crucea Viilor în stânga, salută şi zice:

- Bun venit la cea mai veche cetate dacică descoperită până acum! Urmaţi traseul marcat de aceste pietre vopsite cu roşu. Poteca va urca până pe acel bot de deal, pe un traseu şerpuit, iar de acolo va urca la Cetate, unde sunteţi aşteptaţi. Vă rog să mergeţi grupat, ajutaţi-i pe cei mai slabi sau mergeţi în ritmul lor.    Doamne-ajută!

  A sunat de trei ori, scurt, din corn. De sus, ca din văzduh, a venit răspunsul identic!

  Pe măsură ce urcăm, nu-mi venea să cred ce panoramă se deschidea în faţa ochilor! Oraşul se desfăşura ca o hartă sau ca o machetă de la Facultatea de arhitectură. Dealul Drăgana, Dumbrava, Ţara vânturilor, valea Mureşului, Munţii Metaliferi, toate se ridicau, se apropiau, de parcă voiau să ne salute! Dealul era plin de cimbrişor, de brusturi, de sânzienem de fragi, de mulţimi de alte flori. La jumătatea urcuşului e un loc drept, un mic platou. O cruce de fier şi o băncuţă de lemn te îmbie la popas. Priveliştea te încântă! Aparatele foto declanşează neîntrerupt.  Suntem la jumătatea drumului. Indicatoarele ne îndrumă prin pădure, spre vârf. Poteca e mai abruptă, dar practicabilă. După ultimii copaci, apare Cetatea Singidavei! O poartă cu stâlpi din bârne masive, cioplite cu toporul. Un gard din mesteceni despicaţi împrejmuieşte locul unde, acum mai mult de două milenii, se înălţa acest bârlog al lupilor. Un dac masiv ne aşteaptă. Pileus, barbă neagră, scurtă, cămaşă cu mâneci scurte, din care ies două braţe zdravene, cu încheieturile învelite în apărători din piele neagră. Pătură pe umeri, prinsă cu o fibulă de alamă. Centură lată, din piele, corn, sica. Ţine în mână o bâtă zdravănă, cu mânerul sculptat. Lângă stâlpul porţii, scutul şi suliţa. Un câine legat de gard ne priveşte cu atenţie. Un panou mare, înalt şi dublu ca lăţime este plin de informaţii, desene şi text. Dacul ne vorbeşte de vremea de dinainte de Burebista, de poziţia dominantă asupra văii mijlocii a Mureşului, despre legătura vizuală cu Măgura Uroiului, cu Vârful Lupţa, Vârful lui Pătru, cu Pleşa, cu Piarta Craivii. O lecţie remarcabilă şi atractivă de istorie, despre strămoşi.

  Pe o măsuţă sunt brăţări din piele, fibule, brăţări, coliere, pileusuri, straiţe, opinci, pliante, mici obiecte artizanale care au legătură cu locul, zona, vremurile. O dăciţă într-o rochie de culoarea jirului ne priveşte cu ochi vii şi ne îmbie să ne apropiem. Preţurile sunt mici, banii se pun într-o oală de lut. Vor fi folosiţi pentru continuarea reconstituirii cetăţii. Nu reconstrucţie propriu-zisă, ci machete, imitaţii care să ţimă trează curiozitatea noastră, a vizitatirilor!

  Dacul ne arată poarta cealaltă a cetăţii, spre vest. Pe acolo plecăm. Cum trecem de ea, o altă prezentare “de epocă”! Un morman de pământ, un car de lemn cu loitre arcuite, cu nişte roţi mari cum nu am mai văzut, o movilă de buşteni, ca un rug, un vas mare de lut, obiecte de ceramică, un panou imens cu schiţa cetăţii şi cu locul acesta, în care ne afşăm acum, marcat distinctiv. Aici a fost descoperit cel mai important mormânt din perioada dacică, un mormânt al unei căpetenii importante, dacă nu al unui rege!

  Ne întâmpină un alt dac, impozant ca statură şi echipament! Coif strălucitor, zale din solzi metalici, o spadă mare atârnată de o curea petrecută peste umăr, în diagonală, într-o teacă metalică modelată în figuri simbolice. O centură lată din piele, bătută în ţinte metalice, de care e prinsă teaca pentru pumnalul curb, nobiliar, un corn masiv, o pungă din piele în care ţine bani şi alte marafeturi. Pe sub zale are o cămaşă lungă până la genunchi. O barbă nerasă de două zile, ochi albaştri, pumnul încleştat pe mânerul sabiei. De sub coif răsar stropi de sudoare care au un traseu fix, până la vârful nasului. Pe o măsuţă sunt multe obiecte care imită probabilele vase sau podoabele care vor fi fost puse în mormânt, alături de cărţi groase, de istorie: tracii, seniorii războiului, armele dacilor. Sunt şi planşe, una despre situarea mormintelor şi materialelor găsite, alta arătând cam cum ar fi arătat căpetenia îngropată acolo. Se vede şi o carte de poezii, semn clar că dacul acesta trăieşte în două lumi simultan, cea a istoriei şi cea a literaturii, lumi care nu se exclud, ci se completează.

  Ne vorbeşte cursiv şi pasionat, mai mult de o oră, despre triburile dacilor, despre marele popor trac, despre regatele lui Burebista şi Decebal, despre importanşa cetăţii Singidava în repertoriul moştenirii dacice, despre cei care au descoperit “tezaurul de la Cugir!”

  Aproape că nu vrem să se termine această etapă, dar suntem îndrumaţi să coborâm pe o pantă destul de înclinată, spre ultimul loc al traseului de vizitat: un templu dacic!

  E doar o presupunere, e doar o machetă, dar personajele şi ritualul ne fascinează! Un foc arde în mijlocul unui cerc făcut din pietre. O alee în spirală, marcată tot cu pietre, duce la un altar improvizat dintr-un butuc imens, altar pe care ard lămpi de ceramică, pline cu ulei. Căni cu apă, boluri cu sare, grâu, ştergare, un vas cu vin, toate formează recuzita de care se ocupă o preoteasă îmbrăcată în alb. Aceasta merge periodic la foc, presărând ceva asupra lui, apoi se întoarce la altar, unde rosteşte incantaţii cu voce scăzută, cu braţele desfăcute, cu capul pe spate, cu ochii închişi. Are straie care atrag privirea. Ceva mai departe, femei şi copii stau în iarbă, privind, ascultând. Unii bat uşor în tobe făcute din piei neargăsite, întinse pe trunchiuri scobite în interior, alţii cântă uşor din fluiere, câţiva bat uşor din palme, într-un ritm lent. Pare o scenă dinntr-un film. La marginea pădurii e un car de lemn cu laturile acoperite de lepedeuri şi de blănuri de animale. Aici, doar în ultima duminică a lunii, se aprinde Focul lui Zamolxe, sau Focul Lupului Alb, înconjurat de iele îmbrăcate în straie albe.

 Pădurea de pini, pădurea dinspre Romoşelu, Dumbrava ca o pictură naivă, cu plantaţii de vii şi cabane de lemn, dealul de pe care am coborât, platoul pe care era, acum două mii de ani, satul dacic, toate creează o atmosferă fascinantă, o atmosferă veridică a vremurilor trecute!

  Felicitări, Cugir! Cetatea merită vizitată de câţi mai mulţi turişti!