duminică, 8 ianuarie 2023

Sudițiul de piatră

 Cât vezi cu ochii și cât te țin picioarele să mergi, în orice direcție, nu găsești o piatră cât de mică! Pământ negru în luncă, o coastă de lut galben la marginea ei, șerpuitoare ca și râul pe care îl însoțește, nisip cât vezi cu ochii de la coastă încolo, înspre câmpuri, apoi începeau pământurile, ogoarele pierdute în zarea punctată de silozurile de lângă calea ferată...
  Singurele "pietre", că nu erau, de fapt, găseam în hulă, ruptura aceea din coastă pe lângă care treceam zilnic, în drumul spre și de la școală, un teren liber, fără case, plin de alior, scaieți, boziu și oțetari. Râpa era un perete de lut galben, la baza căruia se aduna o movilă de pământ, movilă produsă ori din uscăciunea verilor, ori din scobiturile făcute de oameni, pentru pământ de lipit. Săream din vârful râpei acolo, în țărâna afânată de jos, apoi priveam peretele galben în care vedeam linii întortocheate de culoare albă, firave, ca niște desene chinezești. Băgam mâinile în movila afânată și găseam un fel de păpuși de piatră, cam cât degetul mic, un fel de nisip întărit, o rocă nisipoasă, la care priveam îndelung...
  Piatră veritabilă am văzut când un tractor a basculat o remorcă de pietriș lângă casa lui Nicu Gogoașă, apoi crucea din câmp, lângă care stăteam la umbră, în arșița verii, în timp ce vaca păștea pe miriști. "Raiul pietrelor" l-am vizitat în tabăra de la Cernădie, lângă Novaci, unde, după o săptămână, îmi era dor de nisipul de acasă!
  În spatele bisericii am mers târziu, în clasele mari din timpul gimnaziului, dar nu am rămas impresionat de crucile de piatră. Nu știam, atunci, ce înseamnă viața, istoria, strămoșii, eternitatea...

 

Probabil există undeva o evidență a acestor atât de multe cruci de piatră, cu explicarea inscripțiilor. Ar fi interesant de citit.



































































Departe de sat, pe drumul ce duce la mănăstire, dar nu lângă el, este o cruce de piatră. O cruce în câmp! Am mai scris despre ea. Nu are însemne creștine, este (probabil) o cruce de horat. Dar asemenea cruci se puneau lângă drumuri, cel mai adesea la intersecții. Când, cine și de ce a pus această cruce de piatră aici?




sâmbătă, 7 ianuarie 2023

Colind pentru satul meu

 Am petrecut sărbătorile Crăciunului 2022 în satul natal, Sudiți, Ialomița. Iarna fără zăpadă și drumurile bune au făcut călătoria o excursie frumoasă, lejeră și rapidă. Casa era ptegătită ca în vremea sărbătorilor copilăriei mele, cu grâu încolțit. "Grâușor din Bărăgan"!

Afară era primăvară curată! Un soare blând, o lumină molcomă.


Odată cu înserarea, au început colindele! Până spre ora 10 seara, grupurile de copii s-au perindat. Nu au fost cântările din copilărie, nu au venit cete de bărbați să cânte la fereastră și apoi să intre în casă, la un pahar, liceenii au fost limita de sus a vârstei. Au colindat și au plecat mai departe.

Cam... grăbit colindul, dar o spun după mulți ani de Ardeal și cu precizarea că, în copilăria mea, nu se cântau colindele de azi!

Acum o jumătate de veac, eu eram acolo, în fața ușii! Ce magie s-a întâmplat de acum eu primesc colindătorii? Unde sunt părinții și unchii din jurul mesei, în timp ce noi, în pat, număram nucile și merele?







Am ratat începutul acestui colind. Eram mulți în casă, televizorul mergea, uneori nici nu auzeam copiii din curte! Când am auzit "Lerui, ler!" am fugit la ușă, cu telefonul în mână!
- Fain colind, zic. Bravo, copii! Este o noutate pentru mine această cântare!
- N-o să-l mai auziți la alte cete, a zis unul dintre flăcăi, în timp ce pleca, privind în urmă. Îl avem de... și cuvintele s-au pierdut în văzduh!


Ei au fost flăcăii și domnișoarele, "cei mai vârstnici" dintre colindătorii acestei seri de Ajun!
Rămân cu o bucurie nemăsurată, încântat de mulțimea grupurilor de colindători și de seara frumoasă, încărcată de cântări și de copii frumoși, politicoși! Felicitări lor, părinților, satului!
O adevărată sărbătoare, chiar dacă decorul nu a fost alb.


Am fost la slujba de Crăciun. Bărbații în dreapta și în față, ca întotdeauna. Am dat liturghie. Aș fi vrut să fotografiez și să filmez, dar cum eram un străin printre enoriași, nu am vrut să exagerez. În perioada în care cantorul și-a îndeplinit partea din slujbă, am îndrăznit să înregistrez, doar așa, pentru consemnarea simplității, cantorul și femeile din biserică, nu corul, ca aici, în Cugir.



Masa de Crăciun a fost mult mai încărcată, comparativ cu amintirile din copilărie, dar la fel de plină de meseni! Frați, surori, copiii lor sau numai copiii lor, în unele cazuri... Discuții, degustări din toate, că au fost și "locale", adică făcute aici, acasă, dar și aduse din Cugir sau din Fetești! O masă bogată, foarte bogată sentimental și emoțional!

Plimbarea prin sat. Casa lui Firel, casa în care mergeam la grădiniță.Veranda a fost păstrată, chiar dacă modernizarea a cuprins casa și gardul.

Am fotografiat casa asta și în luna mai, spunând, atunci, că este cea mai cochetă casă din sat. Neatinsă în structură, văruită, vopsită și plină de flori! Florile din mai, zic. Și acum iese în evidență.
- Asta este casa de care îți spuneam, zice Horia. Aici a adunat nea Vasile Boitan obiecte vechi. Dacă este mașina în curte, oprim!
Și am oprit. Doamne, ce de obiecte! Va veni ea și aranjarea lor, acum e doar efervescența adunatului. Am fotografiat doar cutia care era cândva pe peretele poștei din sat, o botă și un costum popular de bărbat, o minunăție de costum! Abia aștept ordonarea tuturor obiectelor!
Culoarea casei este datorată soției lui Vasile Boitan, care este tulceancă.




Mi-a plăcut umorul șoferului, probabil a citit și el romanul lui Karl May, "Winnetou"!

Satul, parțial, evident!

O casă tipică, așa cum erau "pe timpul meu". Atunci, puține case erau din cărămidă sau "din piatră", adică "stropite", mai exact, cu un material care imita pietrișul. Primarul, tractoriștii... și cam atât. Acum sunt doar câteva rămase nemodernizate. Și mai e ceva. E casa în care a locuit unchiul Tudor, fratele tatei, croitorul satului.

Repere


Continuitate

O altă "stăpână" dobrogeancă? Posibil. În copilărie, griul era cam peste tot, poate și verdele, albastrul era doar pentru brâul de jos al casei. Cuvintele mele nu sunt un reper, reprezintă doar o căutare printre amintiri.

O mică poveste. Văd carpeta, mă opresc, mă apropii de gard și fac poza. Stăpâna casei a ieșit mai repede decât lumina blitzului!

- Ce fotografiați? Tonul este ușor ostil-contrariat.

- Oooo, bună ziua! Am tresărit când am văzut carpeta copilăriei. E carpetă sau e macat?
- Carpetă, zice. Stați să o aranjez, să se vadă întreagă!
- Doamne, ce frumoasă este și ce mult îmi aduce aminte de copilărie! Felicitări că o păstrați!

- Mai am, zice stăpâna, cu un ton mulțumit acum.


O stradă. În prima monografie a satului citită de mine scria că satul a fost înființat de ciobani ardeleni, veniți din zona Brașov - Făgăraș. Acum s-a descoperit că sudițenii erau "supuși unei puteri străine, scutiți de dări față de autoritatea locală". Mă refer la sudițean ca termen general, nu locuitor al satului. Mi se pare greu de crezut ca definiția să fie valabilă pentru sat, poate e poreclă, mai repede. Așa cum tata era cunoscut după poreclă, Chipirișteanu, nu Vasile! Poate că ciobanii de atunci au refuzat să se întoarcă în Ardealul austro-ungar cu turmele stăpânilor și lumea i-a reținut ca fugari din imperiu, scăpați de dări, sudițeni... Zic și eu!
Dar Ungureni? Așa se numea moșia pe care s-a întemeiat satul, dar cam așa le zicea și ardelenilor! Bunica din partea tatălui venea din zona Buzăului, dinspre munte, și vecinii așa o porecleau, "unguroaica"! Plus că purta preponderent cămașă albă și fustă neagră. Mno, mai știi?

Am văzut ulcior în copilărie, am băut apă din el, ca și din botă, dar acasă la noi nu cred că am avut. Străchini și linguri de lemn, da.


Aici a fost casa bunicului din partea mamei. De aici am și prima amintire din copilărie, cred eu. În stânga, așa cum privim poza, se săpa o fântână și eu mă jucam, în pământul răscolit, cu o motocicletă de tablă. Bunicul m-a luat în brațe și m-a dus pe prispa casei, acolo unde acum se vede doar temelia. Nu este temelia acelei case, dar locul este același. Mult mai târziu, unchiul Costică a ridicat o căsuță cochetă și zdravănă, dar umiditatea solului de luncă și trecerea anilor au adus totul la ce se vede... Da, unchiul plecase de mult pe deal, aproape de noi, apoi mai sus...

Probabil nu o să mai trec pe aici, curând. Probabil! "Omul propune și Dumnezeu dispune!" Dar mă bucur că am fost acasă și port în suflet acest "colind pentru satul meu"!

luni, 19 decembrie 2022

Două fântâni

  Nu știu dacă există o motivație, nu știu dacă trebuie căutată o motivație, dar cum, necum, am publicat poezie.
Pentru cine? Pentru orgoliul meu? Posibil!
  Nu am bătut la porți înalte, nu am privit spre etaje unde nu îmi este locul, m-am bucurat, ce-i drept, de sprijinul persoanei care m-a îndemnat cel mai mult să scriu, doamna Claudia Minela, managerul editurii "Minela". A urmat, apoi, un suport îmbucurător din partea doamnei dr. filolog Luminița Cebotari, profesor, care mi-a prefațat trei volume, "Cugiria", "Satul din mine" și "Mai jos de nori". Dacă nu o numărăm și pe răposata doamnă profesor universitar Ileana Hogea, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a fost entuziasmată că a descoperit în lumea literelor un consătean, periplul meu "mai sus de iarbă" cam atâta a fost. Și nu e mâhnire, și nu e orgoliu rănit, e doar bucuria că m-am ridicat, cu prorpiile-mi scurte aripi, deasupra florilor de păpădie! Îmi știu limitele, ca dovadă este mesajul meu către poeta Mariana Moga, un om deosebit, care scrie poezii apreciate de către personalități marcante ale literaturii române, dar (mai ales!) își dedică o mare parte din energie pentru publicarea scriitorilor, consacrați sau începători, în țară și peste hotare! I-am scris doamnei Mariana că "aeroplanul inspirației mele" are combustibilul "pe roșu"! O spun cu fruntea sus, niciodată nu am crezut că voi fi capabil să vorbesc liber în public și niciodată nu am avut țelul de a scrie! S-a întâmplat și atâta tot.
  Am publicat, anul acesta, un volum de poezie cu titlul "Fântâni". Poeziile sunt rodul inspirației, majoritatea dintre ele fiint trecute "prin foc și sabie", adică discutate în Cenaclul Schenk. Opiniile despre încercările mele au fost din toată gama, de la nefavorabile la elogioase, ca dovadă că sunt un om obișnuit, cu bune și cu rele.
  Am fost mai mult decât uimit și bucuros când am primit un volum de poezie publicat de C. O., o persoană plecată de aici, din Cugiria! Domnia sa este o fire (aproape) introvertită, foarte puțin comunicativă, aș spune "ca un jucător de șah", atentă la detalii, dar fără să clameze reușitele prin portavocile platformelor de socializare. Sau cel puțin așa știu eu, acum.
În volumul primit, intitulat "Adieri", o titulatură care devoalează timiditatea și cunoașterea de sine, am întâlnit o poezie despre o fântână, așa cum o să găsiți și în volumul meu, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți.
  Am scris, într-un paragraf anterior, că poeziile mele "sunt rodul inspirației", din două motive: pentru a mă delimita de cei care au abilitatea de a răstălmăci o poezie citită (lucru care nu este deloc rău, ba dimpotrivă, necesită muncă, talent, capacitate, viziune) și de a publica apoi materialul obținut doar ca o creație proprie, fără să indice sursa, și al doilea motiv al precizării este bucuria de a găsi idei comune în abordări diferite!
Păi nu este la fel și ideea anterioară, aceea a răstălmăcirii? Nu, nu este. Toți vedem luna, fiecare o cântă în diapazonul personal! Răstălmăcirea este o abilitate, dar nu este inspirație!
  În cazul de față, habar n-aveam (și cred că mulți nu bănuiau asta) că persoana O. C. scrie poezie! Nu știu câți alții i-au citit poeziile în manuscris, eu, unul, nu! Reciproca este scoasă din discuție, poezia domniei sale fiind scrisă cu muuuult înainte ca eu să fi însăilat primul gând de publicare (adică de prezentare în spațiul virtual) a încercărilor mele în rimă!

Iată poeziile!





  Ce puncte comune găsesc eu: 

- în prima strofă se vorbește despre "plecatul oriunde" și despre "mateloți pipăind depărtarea";

- a doua strofă este despre sete; 

- strofa a treia (la C. O. și următoarele la mine) precizează care este ACEA fântână!

Aceeași idee, abordări și căi diferite!

  Volumul "Adieri" are doi mari piloni, în percepția mea: dragostea pentru El, dominantă, de la primul poem (un colind) și până la ultima pagină (o scurtă rugă) și iubirea pentru ființa iubită, pentru persoana care îi este permanent aproape, în priviri și în suflet!