Revin asupra unei poezii, "Nesomn marin"! Am spus că "este cea mai frumoasă poezie întâlnită pe bloguri până acum". Nu mai ştiu când era acel acum dar între timp am citit versuri puţin spus frumoase, aş spune mai repede simple, aşa cum e roua, aşa cum sunt norii, aşa cum sunt florile de ghiocel; simple, dar care spun mult mai mult despre iubire, despre sensibilitatea sufletului sau despre contopirea dintre om şi ceea ce îl înconjoară, atunci când e luminat de zâmbetul fericirii liniştite...
Ea:
(poezie fara titlu)
"timpul se târăşte leneş, aburind.
şi tremurând nisipul creşte şi descreşte.
polenul florilor se revarsă peste amarul destrămării.
rozele frământă-ntre petale fericirea.
eu beau din apa ne-ncepută a nopţii.
şi zăresc printre genele de iarbă chipul tău de dor.
copacii s-ar coborî să-ţi sărute tălpile
care-au bătut pământul lor.
florile s-ar coborî să-ţi sărute palmele
care-au mângâiat frunzele lor.
stelele s-ar coborî să-ţi sărute fruntea
care s-a ridicat să le privească.
luna s-ar lipi de tine să te simtă.
şi apele s-ar lipi de tine să te iubească.
şi vântul s-ar opri la tine să stea.
dar tu fugi prea repede de mine.
şi noaptea nu te prinde nicăieri...
voi întreba zorii de-ai poposit cumva pe lângă soare."
Erys
canapeaua fara arcuri
Îmi trebuie timp şi spaţiu să încerc să deznod versurile, aşa cum le aud eu; încerc!
"timpul se târăşte leneş, aburind."
De ce "se târăste"? E vorba de încremenirea lui, atunci când aştepţi? E vorba de sentimentul că suntem un fir de nisip pe lângă giganticul Timp, fără început şi fără sfârşit, târându-se implacabil spre nicăieri, un nicăieri care ne înspăimântă, pentru că e negru, rece, însingurat, orb şi mut? E vorba despre metafora verii, toropită ("aburind")?
"şi tremurând nisipul creşte şi descreşte."
E atât de mare încremenirea aşteptării încât şi nisipul pare că are mişcări mareice, "tremurând" (nerăbdare, în ciuda aparenţei de sfinx imuabil).
"polenul florilor se revarsă peste amarul destrămării."
Chiar dacă "destrămarea" domină simţurile, florile sunt prezente şi le este primită ofranda supremă, polenul, mai preţios decât iluzia culorilor dar nebăgat, de cele mai multe ori, în seamă! Florile, natura, înseamnă umărul pe care se sprijină obrazul gândurilor...
Uf, fiecare vers e o cupă cu ambrozie.
"copacii s-ar coborî să-ţi sărute tălpile"
Ecou, depărtat ca un tunet dincolo de orizont, din universul lui Nichita, dar nu este "o pată" ci o pată de culoare, întreaga poezie având melodia şi culorile minulesciene, noutatea împletirilor întâlnita doar la marele blond însă o sensibilitate atât de fină, de minusculă, de filigranată cum nu am mai întâlnit până acum şi toate construite din cuvinte simple, aşa cum am repetat de atâtea ori şi in comentarii! Tu, o, semplicita!
Finalul e tulburător de tulburător...
"Sunt aici", zice Ea, "sunt aici ori de câte ori se va ivi lumina, pentru că eşti parte din ea, pentru că tu îmi aduci lumina, şi aştept în fiecare zi revărsarea ta, chiar dacă..." Astea sunt cuvintele mele. Cuvintele Ei sunt:
"voi întreba zorii de-ai poposit cumva pe lângă soare."
El
Nesomn marin
"Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi nu-i o zi oarecare,
se seamănă-nneştire nisip ca într-o zi lucrătoare.
Maşini din oţeluri speciale asudă de-atâta efort.
Rugina se-ntinde prin colţuri şi scârţâie noaptea în port.
Pe străzi, pe plaje şi-n aer miroase a peşte stricat.
Un iz de foame şi silă loveşte adânc în stomac.
De geamul ferestrelor mate se frâng pornitele zboruri.
În cercul restrâns al cabinei se-mpart la-ntâmplare onoruri.
Pe ziduri şi uşi de localuri citim: Angajăm marinari!
Dar oamenii trec mai departe, cu treburi sau simpli hoinari.
Plecarea în larg se amână. Tereştrii au o dilemă:
Să pleci pe-o asemenea vreme? Dacă-ntâlneşti vreo sirenă?
Priviri către boltă se-ndreaptă, dar liftul spre cer e defect.
Radarul, tot timpul la pândă, raportează orice suspect.
S-a strâmbat catargul dreptăţii şi-i gata să cadă în mare.
S-a găsit lângă el aruncat un spart colac de salvare.
Scafadru încercat, raţiunea, s-a dus şi ea în afund:
Doar bule de aer şi spume sunt semne în jocu-i fecund.
Coşmarul nu are trezire nici dacă ochii se-nchid.
Spectrul pare fantastic: moluşte tot urcă pe zid.
Când pe-ascuns şi cu jind priveşti să te rogi către stele
Nisipul intră în guri, în ochi şi-n visele grele.
Din larg, din adânc şi din vânt se-aude prelung uruitul.
E leit-motivul pierzării: sfârşit nesfârşit e sfârşitul!
Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi e iar sărbătoare,
recolta nisipului creşte ca într-o zi lucrătoare."
Mihai Ciupercescu
Aceeaşi poezie a neputinţei în faţa singurătăţii, abordată, în maniera Ei, cu sensibilitate, cu linişte, cu lumină iar de El cu scrâşnete, cu zvârcolire lacoonică, cedare în faţa implacabilului!
Cuvintele care m-au facut să tresar sunt "nisipul care creşte"!
Foarte frumoase poeziile. Imi plac de asemenea foarte mult interpretarile tale, in mod special finalul.
RăspundețiȘtergereO seara minunata iti doresc, Vasile, cu mult drag! :)
Poezii in oglinda! Acelasi sentiment vazut de sensibilitati diferite, in maniere diferite. "Nesomnul" infrunta necuprinsul cu pumnii stransi, erys il accepta, zambind trist!
ȘtergereSEara buna sa fie si la tine.
eram o adolescenta cand am scris poezia. bine pozitionata cu capul in nori, iubitoare nu atat a vreunei figuri, cat a dragostei in sine...nu stiu, cuvintele pe-atunci mi s-au impletit firesc cu natura sufletului meu si am incercat timid sa manuiesc un ritm simplu, fara prea multa cochetarie, cum adesea mai fac si astazi…
RăspundețiȘtergere”tremurând nisipul creşte şi descreşte” este ritmul ce raspunde constant pasiunii contradictorii si misterioase a spiritului omenesc pentru simetrie si surpriza…
in rest, ma inclin cu respect si admiratie in fata sufletului ce-a rezonat cu aceste versuri, le-a asezat in oglinda altui frumos poem si-a gasit in intelesul lor sensul sau propriu.
Multumesc!
As fi vrut sa "rasucesc" fiecare vers dar postarea devenea prea lunga.
ȘtergereOricum nu am abordat tema nisipului, care nu e deloc pasiune si mister pentru mine, e mai repede fragilitate si ca structura si ca metafora, blandetea si catifeaua nisipului putand deveni foarte usor adevarate suplicii in cazul patrunderii sub pleoape, in par, in haine... Iar de la nisip la pustiu este atat de putin...
Cel mai frumos vers, pentru mine, este:
"şi vântul s-ar opri la tine să stea."
Ma uluieste simplitatea si grandoarea tabloului! Vantul nu admira pletele, sau fruntea, nu rasfira manecile sau nu ingana o melodie ademenitoare, nu, vantul "sta"! Adica e prieten de drum, e tovaras de ganduri, e confident, e frate, e cineva cu care ma inteleg si care sta langa mine si tace, privind lungul drum al zilei catre noapte...
Seara buna sa ai!
mmm...ce fain va scrieti voi doi! :)
RăspundețiȘtergereo placere sa va citesc comentariile, o reala placere.
Avantaj eu; e usor sa critici!
ȘtergereSeara buna!
multumesc!
RăspundețiȘtergere