Ea şi El

  Revin asupra unei poezii, "Nesomn marin"! Am spus că "este cea mai frumoasă poezie întâlnită pe bloguri până acum". Nu mai ştiu când era acel acum dar între timp am citit versuri puţin spus frumoase, aş spune mai repede simple, aşa cum e roua, aşa cum sunt norii, aşa cum sunt florile de ghiocel; simple, dar care spun mult mai mult despre iubire, despre sensibilitatea sufletului sau despre contopirea dintre om şi ceea ce îl înconjoară, atunci când e luminat de zâmbetul fericirii liniştite...

Ea:
(poezie fara titlu)

"timpul se târăşte leneş, aburind.

şi tremurând nisipul creşte şi descreşte.

polenul florilor se revarsă peste amarul destrămării.

rozele frământă-ntre petale fericirea.

eu beau din apa ne-ncepută a nopţii.

şi zăresc printre genele de iarbă chipul tău de dor.

copacii s-ar coborî să-ţi sărute tălpile

care-au bătut pământul lor.

florile s-ar coborî să-ţi sărute palmele

care-au mângâiat frunzele lor.

stelele s-ar coborî să-ţi sărute fruntea

care s-a ridicat să le privească.

luna s-ar lipi de tine să te simtă.                   

şi apele s-ar lipi de tine să te iubească.

şi vântul s-ar opri la tine să stea.

dar tu fugi prea repede de mine.

şi noaptea nu te prinde nicăieri...

voi întreba zorii de-ai poposit cumva pe lângă soare."

Erys

canapeaua fara arcuri

Îmi trebuie timp şi spaţiu să încerc să deznod versurile, aşa cum le aud eu; încerc!

"timpul se târăşte leneş, aburind."

De ce "se târăste"? E vorba de încremenirea lui, atunci când aştepţi? E vorba de sentimentul că suntem un fir de nisip pe lângă giganticul Timp, fără început şi fără sfârşit, târându-se implacabil spre nicăieri, un nicăieri care ne înspăimântă, pentru că e negru, rece, însingurat, orb şi mut? E vorba despre metafora verii, toropită ("aburind")?

"şi tremurând nisipul creşte şi descreşte."

E atât de mare încremenirea aşteptării încât şi nisipul pare că are mişcări mareice, "tremurând" (nerăbdare, în ciuda aparenţei de sfinx imuabil).

"polenul florilor se revarsă peste amarul destrămării."

Chiar dacă "destrămarea" domină simţurile, florile sunt prezente şi le este primită ofranda supremă, polenul, mai preţios decât iluzia culorilor dar nebăgat, de cele mai multe ori, în seamă! Florile, natura, înseamnă umărul pe care se sprijină obrazul gândurilor...

Uf, fiecare vers e o cupă cu ambrozie.

"copacii s-ar coborî să-ţi sărute tălpile"

Ecou, depărtat ca un tunet dincolo de orizont, din universul lui Nichita, dar nu este "o pată" ci o pată de culoare, întreaga poezie având melodia şi culorile minulesciene, noutatea împletirilor întâlnita doar la marele blond însă o sensibilitate atât de fină, de minusculă, de filigranată cum nu am mai întâlnit până acum şi toate construite din cuvinte simple, aşa cum am repetat de atâtea ori şi in comentarii! Tu, o, semplicita!

Finalul e tulburător de tulburător... 

"Sunt aici", zice Ea, "sunt aici ori de câte ori se va ivi lumina, pentru că eşti parte din ea, pentru că tu îmi aduci lumina, şi aştept în fiecare zi revărsarea ta, chiar dacă..." Astea sunt cuvintele mele. Cuvintele Ei sunt:

"voi întreba zorii de-ai poposit cumva pe lângă soare."

El

Nesomn marin

"Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi nu-i o zi oarecare,

se seamănă-nneştire nisip ca într-o zi lucrătoare.

Maşini din oţeluri speciale asudă de-atâta efort.

Rugina se-ntinde prin colţuri şi scârţâie noaptea în port.

Pe străzi, pe plaje şi-n aer miroase a peşte stricat.

Un iz de foame şi silă loveşte adânc în stomac.

De geamul ferestrelor mate se frâng pornitele zboruri.

În cercul restrâns al cabinei se-mpart la-ntâmplare onoruri.

Pe ziduri şi uşi de localuri citim: Angajăm marinari!

Dar oamenii trec mai departe, cu treburi sau simpli hoinari.

Plecarea în larg se amână. Tereştrii au o dilemă:

Să pleci pe-o asemenea vreme? Dacă-ntâlneşti vreo sirenă?

Priviri către boltă se-ndreaptă, dar liftul spre cer e defect.

Radarul, tot timpul la pândă, raportează orice suspect.

S-a strâmbat catargul dreptăţii şi-i gata să cadă în mare.

S-a găsit lângă el aruncat un spart colac de salvare.

Scafadru încercat, raţiunea, s-a dus şi ea în afund:

Doar bule de aer şi spume sunt semne în jocu-i fecund.

Coşmarul nu are trezire nici dacă ochii se-nchid.

Spectrul pare fantastic: moluşte tot urcă pe zid.

Când pe-ascuns şi cu jind priveşti să te rogi către stele

Nisipul intră în guri, în ochi şi-n visele grele.

Din larg, din adânc şi din vânt se-aude prelung uruitul.

E leit-motivul pierzării: sfârşit nesfârşit e sfârşitul!

Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi e iar sărbătoare,

recolta nisipului creşte ca într-o zi lucrătoare."

Mihai Ciupercescu

In cautarea eului pierdut

  Aceeaşi poezie a neputinţei în faţa singurătăţii, abordată, în maniera Ei, cu sensibilitate, cu linişte, cu lumină iar de El cu scrâşnete, cu zvârcolire lacoonică, cedare în faţa implacabilului!

  Cuvintele care m-au facut să tresar sunt "nisipul care creşte"!