Deschid
portița veche, împletită
Din
galbene nuiele de răchită.
***
Cu
primul pas m-afund în iarba crudă
De
roua dimineții încă udă.
Monede
galbene de păpădie
Se-nșiră
ca mărgelele pe ie.
Din
loc în loc, o volbură timidă
Încearcă
fusta roză să-și întindă
Spre
soarele împrăștiat în raze
Sau
adunat în cuiburi de topaze!
Galbeni
ca mierea, roșii ca apusul
Doi
trandafiri se împletesc în susul
Unei
gradene vechi și scâlciate
Mutată-aici
din boierești palate.
Crini
albi și micșunele, pansele parfumate,
Bujori,
mușcate, iriși, în straturi înstelate
Se-nșiruie,
se-aleargă, se-adună, se desprind
În
reverențe fine, în pași de vals timid.
Prin
cupe de magnolii și coruri de zorele
Se
uită liliacul în jos, spre viorele
Și-o
frezie, -mbătată de soare și albine
S-a
rătăcit, se pare, în buzunar la mine!
Ca
amețit de opiu, prin brațe-mi curg fiori...
Mai
fac un pas și-n colțul tărâmului cu flori
Poteca
șerpuită ca dintr-o altă lume
Mă
poart-n pas hipnotic prin sera cu legume.
De
ce îi zic eu seră? E-un cufăr de pirat
Unde
comori de taină cu greu am adunat.
Vezi
roșiile astea? Nu-s roșii, sunt rubine
Furate
din seraiuri în vremuri bizantine
Iar
florile de aur crescute pe pereți
Se
vor schimba-n zemoșii și dulcii castraveți.
Grămezi
de nestemate adună-acum căpșunii
De
parcă se înfoaie, după muson, păunii,
Lungi
dovlecei de ceară, ardei cu ten de fată,
O
vânătă machiată, o varză înfoiată,
Mărar
cu părul afro, fasolea cu mărgele,
Toate
se-nvârt în juru-mi ca într-un dans de iele.
În
sera mea când intru, mă simt de parc-aș vrea
Să-mi
fur chiar eu comoara, ciudat Ali-baba!
Încerc
să scap de vrajă, mă-ncord ca Laocoon
Dar
sera mă-nconjoară, un colorat cocon
Din
care or să zboare spre mese din palate
Splendori
de zarzavaturi, artistice salate.
Ca
apa ce tresare sub sărutat de vânt
Așa
îmi mut privirea și parcă strig: “pământ!”,
Când
cocoțat pe vârful catargului de vise
Văd
insula cu soare și desfătări promise,
Văd
frunzele-batiste ce flutură pe crengi,
Sirene
verzi, silfide spre care să alergi
Cu
brațe larg deschise, ca să cuprinzi întreaga
Uimire
tolănită sub cer senin, Livada!
Amantă-n
veșnicie, descinsă chiar din Rai,
E
locu-n care cântă bărbosul Pan din nai,
Covoarele
de iarbă șoptesc ca și mătasea
Când
le atingi cu talpa ta roză și ar vrea să
Îți
lege-n jurul gleznei, șirag, mărgăritare
De
rouă ce-nfioară ca și o sărutare.
Din
iarbă se înalță, în lungi cabrări lucioase,
Ca
pulpe tremurânde sub palme pofticioase,
Picioare
lungi de fată sau trunchiuri de satin?
Să
le sărut de-a lungul aș vrea, dar mă abțin
și
îmi ridic privirea și îmi sporesc mirarea
Iar
pieptul îmi tresare, în piept am tulburarea
De
a vedea atâtea ispite la un loc...
Aici
ori ești năvalnic ori nu mai ești deloc!
Acestea-s
mere roșii sau sunt obraji de fată
Când
pe sub clar de lună un Zburător se-arată?
Caisele,
oh, Doamne, au puful ca și sânii
Fecioarelor
jertfite în vremea când păgânii
Nu
desenau prin peșteri și nu cântau anume
Făptura
ce inspiră tot ce-i frumos în lume!
Dar
perele? Cu foșnet și forme de baladă
Se
leagănă în ritmul în care mergi pe stradă
Și
lunga arcuire cu sunet de arcuș
E
pasărea măiastră în palmele căuș!
Din
frunzele-argintate, lungi, unduios buclate
De
parcă-s prin Parisuri ori Londre coafate,
Se
lenevesc, molatec, ca nuduri pe cearceaf
Ce-și
arcuiesc rotundul spre ochiul-fotograf,
Noian
de piersici blânde, cu carnea parfumată,
Zvâcnind
din cuta moale: “hai, mușcă-mă odată,
Sunt
dulce cum e mierea, cu gust de busuioc,
Atinge-mă
și-n palme o floare ca de foc
Va
scânteia, și-adâncu-mi de taină și plăcere
Va
geme-n contopire de trupuri efemere...”
*****
Încă un pas... din visul cu fructe de lumină
Ajung
din nou la poarta cea veche, din grădină.
