Bucuru, traseu turistic

  Am mai urcat până în Bucuru de pe Râul mic și ne-am întors pe același traseu, mă rog, aproximativ, adică nu am mai urmărit sinuozitățile drumului ci ne-am prăvălit pe lângă stâlpii liniei de electricitate. 

  A fost un drum de neuitat, prin păduri de pin, de fagi, încărcate de mierea roșcată de octombrie. Proprietățile de pe culme au scos oftaturi de admirație din aparatele foto, livezi, cai, vaci, clăi, gospodării - toate ca într-un aranjament de calendar pentru Muzeul satului. 

  A fost o organizare rapidă, într-o după-amiază liberă a lui Gabriel Pădurean!

  Amu o fo' altceva! Planificare, strategie, lentile curățate, exerciții yoga de somn înaintea startului... Da de unde! Se făcuse ora 4 dimineața și eu făceam digitație la telecomanda televizorului! Dar am plecat și am ajuns! Ba chiar am traversat Bucuru!

  Dar să povestim ardelenește!

  Traseul baraj - Bucuru nu a avut nimic nou, dacă nu menționăm că lacul de fapt... nu era! E prima oară când văd bazinul sec. Apoi aceeași pădure, același drum, aceleași depărtări provocatoare de exclamații! Numai urcarea satisface toate exigențele de frumos, liniște, natural, sănătos. Oare cum o fi mai departe?

  Mi-am propus să imortalizez oameni, case, porți, stâlpi funerari, peisaje... Doar peisajele au răspuns la apel, casele sunt departe de garduri, mai exact peste creasta dealului, la fel grădinile... 

  O bătrânică stătea la umbra unui gard, având lângă ea trei sacoșe zdravene de rafie, grele. Venea de la piață, din oraș! Am ajutat-o până la poartă! Vârsta? 82!

Imagini din Bucuru.

  Deja ieșim din sat, mergem spre Vârful lui Sasu. Aici e un monument ridicat de Asociația crescătorilor de animale, un loc de popas și un saivan, un adăpost pentru vitele aduse aici pentru nedeile organizate. Din locul cel mai înalt panorama este impresionantă.

Am traversat platoul, de fapt cumpăna apelor între Râul mic și Râul mare. Ca de obicei oi și... câini!

  Goașele se vedeau ca în palmă. Am întâlnit doi mărgineni care urcau. Aveau un singur cal, călăreau pe rând, calul era deja obosit, făcea popasuri de bună voie. Bărbatul mai în vârstă s-a mirat: - Sunteți pe jos? Nu cred, aveți mașina pe aici pe undeva...

  Avea dreptate să se mire, mergeam deja de vreo 8 ore!

 Cred că am făcut și o mare descoperire științifică, Homo foresticus, o civilizație aparte care face metalurgie... în lemn! Păi da, ați văzut cum arată balamale din lemn? Nu? Uite aici!

  Ei bine, de aici începe adevăratul spectacol. Ori telefonul meu nu e în stare să redea adevărata măreție a naturii, ori fotograful este ceea ce este, un etern începător, ori locul este înghesuit și chiar nu poți surprinde aranjamentul 3D al copacilor, stâncilor, cerului, umbrelor, ca să nu mai vorbim de zgomotul apei undeva departa, în jos...

Am ieșit la cabana Mistrețul. Eram obosit dar încărcat de bucurie, de optimism, de stare de bine!