Droașca o avea de la Dada. Căpeteniei i se făcuse milă de bătrânul uscat
și aplecat, care avea mereu praful de un deget pe opinci. O căruță mică, cu
două roți și un căluț sur, de munte, mărunt, dar rezistent, care ar fi mers și
două zile fără să se oprească, doar mici pauze pentru adăpat! Moșul a dat roată
drăcoveniei care avea și pânză pentru întins deasupra capului, în caz de
ploaie, a tușit, a mângâiat suianele lustruite de ulm și hulubele zdravene din
lemn de corn, a tras căluțul de urechi, l-a mângâiat pe botul cald și pe crupa
arcuită și asta a fost tot, de atunci nu s-a mai apropiat de atelaj. Doar mai
trece pe la cal, când îl vede păscând prin livadă, restul e treaba feciorului
care se ocupă de gospodărie, el are alte griji printre pieile de oaie cu
scrieri vechi...
Barba și părul sure, amestecate, o cămeșă lungă, de culoarea castanelor
coapte, în pătrățele, încinsă la brâu cu o curea de sfoară împletită, de care atârnă
o brișcă, o traistă de piele peste umăr, niște ițari albaștri și opincile
prăfuite, o bâtă de arcăț punctând pașii - asta e imaginea lui pe care o știu
bătrânii satului de când erau ei copii, neschimbată ca stâncile cu chip de om
de pe crestele munților.
În zori o să fie la masă cu căpetenia, mâncând azimă cu brânză de capră.
Câteva mormăieli de o parte și de alta a mesei or să fie toată discuția, asta-i
plăcea la oștenul cu piept de gorun, nu
vorbea ca muierile, pricepea încă din priviri ce era de priceput, restul era
mai mult bună cuviință și bucuria de a sta la masă cu un om de nădejde. Până
atunci, parcă s-ar opri la taverna lui Borza, la o cană de vin și o strângere
de mână. Timp este...
Ca din văzduh au venit
amintirile, sau poate din frunzișul fagilor, ori din aroma cimbrișorului
zdrobit sub talpa opincilor... Parcă nu vedea drumul, deși nu s-a rătăcit
niciodată. În urmă cu câteva toamne, vremea se urgisise pespe popor. Bătuseră
tobele. Fumul de pe steiul alb urca în vălătuci grei, vineți, desenând pe pânza
cerului siniliu un balaur cu capul mușcând din vârful muntelui și trupul
încolăcindu-se în văzduh, la fel de sus ca șoimii...
Nu era niciun nor și totuși răcoarea se simțea în aer, parcă venind de
departe, parcă urcând din vintre.
Suflarea satului era bulucită
lângă ultimul gard și primii goruni, între care, în poiana largă, bărbații
stăteau tăcuți, transpirați, privind spre căpetenia în spatele căreia mișca pe
cer balaurul de fum... Femeile țineau în brațe cofe cu apă ori pite, așteptând
clipa de hodină în care să astâmpere setea oștenilor. Copiii priveau tăcuți,
unii cu muci la nas, alții cu căței în brațe, toți cu ochii mari și gurile
deschise.
Căpetenia Dada era un zdrahon, cu zalele întinse peste mușchii de
piatră, cu un coif strălucind mai tare ca privirea strânsă a hotărâre, cu o
spadă mare și grea, pe care o mișca în toate părțile, întărind cuvintele.
- Nu mai e mult și armele noastre
vor vedea iar sângele dușmanilor, nu mai e mult și unii dintre noi vor urca la
Zamolxe, drept plată pentru vitejia în luptă, nu mai e mult și vom arăta cine
suntem noi, stăpânii acestui pământ! Mâine în zori pornim spre cetate și de
acolo unde or vrea zeii și o spune marele rege! Acum să-l ascultăm pe bătrânul
Bazaur, că el e mai aproape de zei. Să nu uitați nicio clipă că puterea noastră
stă-n ascuțișul spadei, în puterea brațului și în taina Cerului, care ne
privește de sus și ne vorbește prin glasul înțelepților. Bătrâne! mai zise
căpetenia, întorcând capul spre partea de miazăzi a poienii, acolo unde, la
umbră, se zăreau cei doi sacerdoți.
Preotul bătrân ședea pe un scaun, cu mâinile întinse peste o strachină
de lut din care ieșea fum de rășină amestecată cu ceară și ierburi. Jos, în
iarbă, cu capul plecat, era preotul cel tânăr, ținând în mâna stângă un toiag
pe care era legată, cu șnur de piele, o țeastă de țap sălbatic, cu mâna dreaptă
atingând ușor strachina, cu pletele amestecate cu iarba, ca un semn că toate-s
una, că văzduhul și pământul aparțin aceluia ce veghea de dincolo de nori. Auzind
chemarea căpeteniei, bătrânul se ridică și veni aproape. Cel tânăr rămase
înțepenit la locul lui.
Bazaur se opri în stânga căpeteniei,
privi departe, peste vârfurile gorunilor, ridică brațele uscate de
numărul iernilor și rosti:
- Aici, sub tălpile noastre, sunt
oasele străbunilor; sufletele lor sunt acolo, sus, lângă zei, bucurându-se de
ospețe veșnice și privindu-ne cu încredere! Ei știu că nimeni altcineva nu va
călca peste trupurile lor, pentru că pasul nostru este mângâiere pentru ei, pe
când talpa străinului ar fi pângărire și zvârcolire! Zeii mi-au arătat că totul
este pregătit, prin bunăvoința lor și brațele voastre: fierul a fost călit și
tras în spade și vârfuri de săgeți, hrană avem din destul, eu împlinesc cele de
cuviință, mâinile lor sunt întinse asupra noastră, ocrotindu-ne! Rămâne să
dovedim că merităm grija lor! Căpetenia v-a învățat să mânuiți armele, să-i
ascultați vocea și sunetul cornului! Voi sunteți ca un nor plămădit de zei, cu
fulgerele strânse în ascuțișul săbiilor, în vârfurile săgeților și lungimea
lăncilor! Voi sunteți furtuna care, la semn, va spulbera vrăjmașul ce urcă pe
lângă ape, voi sunteți nădejdea și încrederea noastră, a muierilor și a
pruncilor care ne privesc și care așteaptă norocul luptei! Zeii sunt deasupra
tuturor, sunt cu voi, puternici lupi!
Bazaur
privi spre Cotiso și clătină din cap. Preotul cel tânăr a luat o desagă, o cupă
și a pășit lângă bătrân, atingând toiagul de pământ la fiecare pas, rar. Din
desagă a scos un cocoș și o sica scurtă. Bătrânul a pus cocoșul pe iarbă, i-a
adunat aripile sub talpa opincii și i-a retezat, scurt, gâtul. Cotiso aduna
sângele în cupa de lemn. În timpul acesta, Dada rosti ferm:
- Linia! Scuta deponere! Un pas
în spate!
Bazaur a legat cupa de toiagul lui Cotiso. Preotul cel tânăr s-a
îndreptat înspre primul luptător. A înmuiat degetul în sânge și a atins pieptul
acestuia, apoi arma; s-a aplecat spre scut și a lăsat o pată de sânge pe discul
de fier din mijloc, apoi a trecut la următorul. A revenit lângă Dada, în
dreapta lui; a înălțat toiagul, rostind:
- Să fiți tari ca țapul care își
izbește adversarul, cățărat pe stânci; să fiți curajoși așa cum este cocoșul,
care își apără poiana cu prețul vieții; să fiți încrezători în zei, care vă vor
întări mereu, pentru că eu voi fi cu voi, în mijlocul furtunii, în timp ce
bătrânul va oficia aici, în templu!
Preoții au făcut un pas înapoi. Dada a ordonat, scurt:
- Un pas înainte! Luați
scuturile! Liniaaaa!
A privit apoi zidul de cușme, de
bărbi, de lănci și de scuturi, a ridicat spada în tării, și-a umflat pieptul și
a strigat tare:
- Noi suntem furtuna, frații mei!
DACIA! a
strigat, ridicând sabia.
- DACIAAAAAA! au răspuns
glasurile oștenilor, cutremurând trupul balaurului de fum.
Cârâitul unei gaițe l-a adus pe drumul de pământ. Era la câțiva pași de
tarverna lui Borza. După ce s-a bătut pe spate cu gazda, scăldați amândoi în
bucuria din ochi, Borza a plecat să aducă vinul și apa pe care bătrânul le
cerea de fiecare dată. Acesta s-a așezat aproape de ușă, a pus traista pe
genunchi și a desfăcut-o. Căuta mugurii de zadă, pe care îi presăra în apa din
cană. Așa bea, o gură de vin, o gură de apă, în tihnă. Camera nu era plină, dar
nici goală. Ieșea în evidență un zdrahon cât soba, cu o sabie cam cât un leaț
de la gardul livezii; o ținea în mână, că de-ar fi lăsat-o la brâu l-ar fi
împiedicat să se așeze pe scaunul cu trei picioare. Avea și o voce ca de vuiet,
când vorbea, acoperea totul, ca furtuna! Și vorbea, slavă zeilor, era clar că
Borza va trebui să cumpere iute vin din târg; dacă oșteanul ar fi stat
două-trei zile, îl lăsa fără marfă!
- No, zice oșteanul, trăbă să
merg afară, să ud pomul, ha, ha, ha, ha!
Se ridică oarecum anevoie, sprijinindu-se cu o
mână în tăblia mesei și cu cealaltă în sabia cât stâlpul porții și pornește
spre ușă. Se clatină, se apleacă să iasă prin ușa scundă pentru el și cu vârful
tecii de la sabie varsă cana cu apă a bătrânului. Zgomotul îl face să se
întoarcă, sabia trece prin aer ca o suliță aruncată spre pieptul unui roman și-i dărâmă și traista!
- Na belea, moșule, zice
oșteanul, îți făcui pagubă! Lasă că nu mori din atâta lucru!
- De murit nu mor, tuși bătrânul,
dar nici nu vreau să fiu deranjat dintr-ale mele. Cum eu nu tulbur pe nimeni,
așa nu vreau să fiu împuns de unii, de alții. Fii matá binevoitor și ridică-mi
traista, mă cam dor șelele de la o vreme...
Oșteanul stă așa, a mirare, parcă cu gura căscată, parcă ochii au uitat
să clipească, parcă încă nu a auzit. Cum adică, să ridice EL traista? Haida-de,
asta-i bună... Se clatină încă o dată, cu umărul sprijinit în tocul ușii, se
scarpină după ceafă și zice:
- Moșule, reteza-ți-aș barba ta,
io mă simt bine și nu vreau hărmălaie, dar nici n-am auzit pe cineva să-mi
ceară ceva! Zău că-mi vine să râd! Dacă-ți dau o scatoalcă, mături toată sala,
nu numai că te apleci după zdreanța aia de traistă a matale!
Ridică mâna, parcă voind să facă ce a zis.
Borza e în cealaltă parte a sălii, gata să sară să-l oprească pe necioplit să
facă vreo nefăcută. Moșul îl privește o clipă și Borza se întoarce la ale lui.
- Voinicule, nu-ți cer nimic, îți
spun doar că așa e în firea lucrurilor, ai stricat – repari, ai dărâmat –
ridici, ai greșit – îndrepți!
Namila e deja roșie în obraji!
- Și dacă nu ridic, ce? M-oi
zgâria matale cu sica aia de tăiat gâtul la găini? Ori ne-om lua la trântă???
Se dezlipește de lemnul ușii, întinde mâna cu palma cât oblonul ferestrei și-l apucă pe
bătrân de umăr. Prin cămașa maro simte osul fără carne și se gândește că un
brânci ar fi de ajuns, la urma urmei e un bătrân, dar lecția trebuie dată!
Privirea îi e trasă cu forța spre ochii moșneagului: două luminițe
ruginii-verzui, ca de lup, reci, îl fixează. Simte o durere ca un junghi în
încheietura mâinii, apoi aceasta pleacă spre cot ca un șarpe zvârcolind în
jurul osului. Deja doare tare, dar nu poate zice nimic, are pe trup răni de
ghioagă, de suliță și de sabie primite de la încleștări cu romanii, dincolo de
Istru, și cu barbarii ăia din pădurile din susul râului cel mare, ăia cu părul
de culoare paielor de grâu și ochi de cicoare, dar răi în luptă ca niște câini
turbați! Niciodată nu s-a văitat, doar punea palma pe rana care șiroia de sânge și
continua să învârtă sabia până i se întuneca privirea! De câte ori deschidea
ochii, se aștepta să-l vadă pe Zamolxe, dar îl întâmpina ori fața vraciului ori
ochii babei Mirena. O lună întreagă hăpăia pulpe de miel și bea vin cu ulciorul
și gata, era iar bun de bătaie! Dar acum, acum... Măi să fie, durerea ajunge la
umăr și parcă îl taie cineva în două cu sica neascuțită, dinții scrâșnesc între
buzele întinse a efort. Se lasă într-un genunchi și îi vine să dea cu fruntea
de pământ, de durere. Oricât se străduiește să tacă, scoate un geamăt ca de
bivol înjunghiat apoi se lasă pe o parte, copleșit și secat de puteri. Încă
vede privirea bătrânului, deși are ochii strânși de durere, parcă e țintuit de
două frunze
gri-verzi de mătrăgună...
- Borza, zice moșneagul, lasă-l
așa până dau zorii, dacă-l miști, n-o să-i treacă trei zile. Dă-i numai să bea
vinul meu, să nu-i crape buzele de fierbințeală și mâine e ca nou! Ne-om socoti
data viitoare cu plata, amu plec...
- Nu-i bai, moș Bazaur, matá să
fii sănătos și să mai treci pe la noi! Și sănătate căpeteniei!
Bătrânul se pierde în negura nopții. Doar luna îl însoțește, ca un ochi
de lup, galben-verzuie...
Notă:
Această proză scurtă a luat Premiul I la concursul dedicat Centenarului, la "Cenacolo di Roma"!
