Taverna

 

  Mai avea două dealuri de trecut. Nu, nu era obosit, mersul îl adâncea în gânduri și îl făcea să vorbească cu tot ce întâlnea, copaci, scaieți de pe marginea drumului, arici ori gușteri fulgerând prin iarbă. Mersul era ca granița între două lumi: lumea lui, acolo, adâncă și înaltă, lumea în care singur răsfoia cele citite ori auzite, le răsucea, le descifra ori desțesea și lumea de afară, în care era atent și prezent, în ciuda privirii stinse și a mormăielilor ursuze...

  Nu-i plăcea să meargă însoțit, nu-i plăcea să meargă călare ori cu droașca, el avea mersul lui și timpul lui, singuratic și ferit, dar, în același timp, legat la tot ce se vede și la ce nu se vede...

  Uneori îl trimitea căpetenia, Dada, cu căruța aia mare și vopsită, cu patru cai, pentru că erau treburi urgente de lămurit între triburi ori la cetatea regelui; după ce găta, trimitea feciorul cu caii înainte, iar el se întorcea pe jos.

- Spune-i căpeteniei că am obosit în hurducăturile hărăbaiei ăsteia, mă întorc pe jos, să mă odihnesc! În patru zile sunt înapoi și-i spun de-a fir a păr tăt ce-am avut de făcut...

  Droașca o avea de la Dada. Căpeteniei i se făcuse milă de bătrânul uscat și aplecat, care avea mereu praful de un deget pe opinci. O căruță mică, cu două roți și un căluț sur, de munte, mărunt, dar rezistent, care ar fi mers și două zile fără să se oprească, doar mici pauze pentru adăpat! Moșul a dat roată drăcoveniei care avea și pânză pentru întins deasupra capului, în caz de ploaie, a tușit, a mângâiat suianele lustruite de ulm și hulubele zdravene din lemn de corn, a tras căluțul de urechi, l-a mângâiat pe botul cald și pe crupa arcuită și asta a fost tot, de atunci nu s-a mai apropiat de atelaj. Doar mai trece pe la cal, când îl vede păscând prin livadă, restul e treaba feciorului care se ocupă de gospodărie, el are alte griji printre pieile de oaie cu scrieri vechi...

  Barba și părul sure, amestecate, o cămeșă lungă, de culoarea castanelor coapte, în pătrățele, încinsă la brâu cu o curea de sfoară împletită, de care atârnă o brișcă, o traistă de piele peste umăr, niște ițari albaștri și opincile prăfuite, o bâtă de arcăț punctând pașii - asta e imaginea lui pe care o știu bătrânii satului de când erau ei copii, neschimbată ca stâncile cu chip de om de pe crestele munților.

  În zori o să fie la masă cu căpetenia, mâncând azimă cu brânză de capră. Câteva mormăieli de o parte și de alta a mesei or să fie toată discuția, asta-i plăcea la oștenul cu  piept de gorun, nu vorbea ca muierile, pricepea încă din priviri ce era de priceput, restul era mai mult bună cuviință și bucuria de a sta la masă cu un om de nădejde. Până atunci, parcă s-ar opri la taverna lui Borza, la o cană de vin și o strângere de mână. Timp este...

  Ca din văzduh au venit amintirile, sau poate din frunzișul fagilor, ori din aroma cimbrișorului zdrobit sub talpa opincilor... Parcă nu vedea drumul, deși nu s-a rătăcit niciodată. În urmă cu câteva toamne, vremea se urgisise pespe popor. Bătuseră tobele. Fumul de pe steiul alb urca în vălătuci grei, vineți, desenând pe pânza cerului siniliu un balaur cu capul mușcând din vârful muntelui și trupul încolăcindu-se în văzduh, la fel de sus ca șoimii...

  Nu era niciun nor și totuși răcoarea se simțea în aer, parcă venind de departe, parcă urcând din vintre.

Suflarea satului era bulucită lângă ultimul gard și primii goruni, între care, în poiana largă, bărbații stăteau tăcuți, transpirați, privind spre căpetenia în spatele căreia mișca pe cer balaurul de fum... Femeile țineau în brațe cofe cu apă ori pite, așteptând clipa de hodină în care să astâmpere setea oștenilor. Copiii priveau tăcuți, unii cu muci la nas, alții cu căței în brațe, toți cu ochii mari și gurile deschise.

  Căpetenia Dada era un zdrahon, cu zalele întinse peste mușchii de piatră, cu un coif strălucind mai tare ca privirea strânsă a hotărâre, cu o spadă mare și grea, pe care o mișca în toate părțile, întărind cuvintele.

- Nu mai e mult și armele noastre vor vedea iar sângele dușmanilor, nu mai e mult și unii dintre noi vor urca la Zamolxe, drept plată pentru vitejia în luptă, nu mai e mult și vom arăta cine suntem noi, stăpânii acestui pământ! Mâine în zori pornim spre cetate și de acolo unde or vrea zeii și o spune marele rege! Acum să-l ascultăm pe bătrânul Bazaur, că el e mai aproape de zei. Să nu uitați nicio clipă că puterea noastră stă-n ascuțișul spadei, în puterea brațului și în taina Cerului, care ne privește de sus și ne vorbește prin glasul înțelepților. Bătrâne! mai zise căpetenia, întorcând capul spre partea de miazăzi a poienii, acolo unde, la umbră, se zăreau cei doi sacerdoți.

  Preotul bătrân ședea pe un scaun, cu mâinile întinse peste o strachină de lut din care ieșea fum de rășină amestecată cu ceară și ierburi. Jos, în iarbă, cu capul plecat, era preotul cel tânăr, ținând în mâna stângă un toiag pe care era legată, cu șnur de piele, o țeastă de țap sălbatic, cu mâna dreaptă atingând ușor strachina, cu pletele amestecate cu iarba, ca un semn că toate-s una, că văzduhul și pământul aparțin aceluia ce veghea de dincolo de nori. Auzind chemarea căpeteniei, bătrânul se ridică și veni aproape. Cel tânăr rămase înțepenit la locul lui.

  Bazaur se opri în stânga căpeteniei,  privi departe, peste vârfurile gorunilor, ridică brațele uscate de numărul iernilor și rosti:

- Aici, sub tălpile noastre, sunt oasele străbunilor; sufletele lor sunt acolo, sus, lângă zei, bucurându-se de ospețe veșnice și privindu-ne cu încredere! Ei știu că nimeni altcineva nu va călca peste trupurile lor, pentru că pasul nostru este mângâiere pentru ei, pe când talpa străinului ar fi pângărire și zvârcolire! Zeii mi-au arătat că totul este pregătit, prin bunăvoința lor și brațele voastre: fierul a fost călit și tras în spade și vârfuri de săgeți, hrană avem din destul, eu împlinesc cele de cuviință, mâinile lor sunt întinse asupra noastră, ocrotindu-ne! Rămâne să dovedim că merităm grija lor! Căpetenia v-a învățat să mânuiți armele, să-i ascultați vocea și sunetul cornului! Voi sunteți ca un nor plămădit de zei, cu fulgerele strânse în ascuțișul săbiilor, în vârfurile săgeților și lungimea lăncilor! Voi sunteți furtuna care, la semn, va spulbera vrăjmașul ce urcă pe lângă ape, voi sunteți nădejdea și încrederea noastră, a muierilor și a pruncilor care ne privesc și care așteaptă norocul luptei! Zeii sunt deasupra tuturor, sunt cu voi, puternici lupi!

  Bazaur privi spre Cotiso și clătină din cap. Preotul cel tânăr a luat o desagă, o cupă și a pășit lângă bătrân, atingând toiagul de pământ la fiecare pas, rar. Din desagă a scos un cocoș și o sica scurtă. Bătrânul a pus cocoșul pe iarbă, i-a adunat aripile sub talpa opincii și i-a retezat, scurt, gâtul. Cotiso aduna sângele în cupa de lemn. În timpul acesta, Dada rosti ferm:

- Linia! Scuta deponere! Un pas în spate!

  Bazaur a legat cupa de toiagul lui Cotiso. Preotul cel tânăr s-a îndreptat înspre primul luptător. A înmuiat degetul în sânge și a atins pieptul acestuia, apoi arma; s-a aplecat spre scut și a lăsat o pată de sânge pe discul de fier din mijloc, apoi a trecut la următorul. A revenit lângă Dada, în dreapta lui; a înălțat toiagul, rostind:

- Să fiți tari ca țapul care își izbește adversarul, cățărat pe stânci; să fiți curajoși așa cum este cocoșul, care își apără poiana cu prețul vieții; să fiți încrezători în zei, care vă vor întări mereu, pentru că eu voi fi cu voi, în mijlocul furtunii, în timp ce bătrânul va oficia aici, în templu!

  Preoții au făcut un pas înapoi. Dada a ordonat, scurt:

- Un pas înainte! Luați scuturile! Liniaaaa!

A privit apoi zidul de cușme, de bărbi, de lănci și de scuturi, a ridicat spada în tării, și-a umflat pieptul și a strigat tare:

- Noi suntem furtuna, frații mei! DACIA! a strigat, ridicând sabia.

- DACIAAAAAA! au răspuns glasurile oștenilor, cutremurând trupul balaurului de fum.

  Cârâitul unei gaițe l-a adus pe drumul de pământ. Era la câțiva pași de tarverna lui Borza. După ce s-a bătut pe spate cu gazda, scăldați amândoi în bucuria din ochi, Borza a plecat să aducă vinul și apa pe care bătrânul le cerea de fiecare dată. Acesta s-a așezat aproape de ușă, a pus traista pe genunchi și a desfăcut-o. Căuta mugurii de zadă, pe care îi presăra în apa din cană. Așa bea, o gură de vin, o gură de apă, în tihnă. Camera nu era plină, dar nici goală. Ieșea în evidență un zdrahon cât soba, cu o sabie cam cât un leaț de la gardul livezii; o ținea în mână, că de-ar fi lăsat-o la brâu l-ar fi împiedicat să se așeze pe scaunul cu trei picioare. Avea și o voce ca de vuiet, când vorbea, acoperea totul, ca furtuna! Și vorbea, slavă zeilor, era clar că Borza va trebui să cumpere iute vin din târg; dacă oșteanul ar fi stat două-trei zile, îl lăsa fără marfă!

- No, zice oșteanul, trăbă să merg afară, să ud pomul, ha, ha, ha, ha!

 Se ridică oarecum anevoie, sprijinindu-se cu o mână în tăblia mesei și cu cealaltă în sabia cât stâlpul porții și pornește spre ușă. Se clatină, se apleacă să iasă prin ușa scundă pentru el și cu vârful tecii de la sabie varsă cana cu apă a bătrânului. Zgomotul îl face să se întoarcă, sabia trece prin aer ca o suliță aruncată spre pieptul unui roman și-i dărâmă și traista!

- Na belea, moșule, zice oșteanul, îți făcui pagubă! Lasă că nu mori din atâta lucru!

- De murit nu mor, tuși bătrânul, dar nici nu vreau să fiu deranjat dintr-ale mele. Cum eu nu tulbur pe nimeni, așa nu vreau să fiu împuns de unii, de alții. Fii matá binevoitor și ridică-mi traista, mă cam dor șelele de la o vreme...

  Oșteanul stă așa, a mirare, parcă cu gura căscată, parcă ochii au uitat să clipească, parcă încă nu a auzit. Cum adică, să ridice EL traista? Haida-de, asta-i bună... Se clatină încă o dată, cu umărul sprijinit în tocul ușii, se scarpină după ceafă și zice:

- Moșule, reteza-ți-aș barba ta, io mă simt bine și nu vreau hărmălaie, dar nici n-am auzit pe cineva să-mi ceară ceva! Zău că-mi vine să râd! Dacă-ți dau o scatoalcă, mături toată sala, nu numai că te apleci după zdreanța aia de traistă a matale!

 Ridică mâna, parcă voind să facă ce a zis. Borza e în cealaltă parte a sălii, gata să sară să-l oprească pe necioplit să facă vreo nefăcută. Moșul îl privește o clipă și Borza se întoarce la ale lui.

- Voinicule, nu-ți cer nimic, îți spun doar că așa e în firea lucrurilor, ai stricat – repari, ai dărâmat – ridici, ai greșit – îndrepți!

 Namila e deja roșie în obraji!

- Și dacă nu ridic, ce? M-oi zgâria matale cu sica aia de tăiat gâtul la găini? Ori ne-om lua la trântă???

  Se dezlipește de lemnul ușii, întinde mâna cu palma cât oblonul ferestrei și-l apucă pe bătrân de umăr. Prin cămașa maro simte osul fără carne și se gândește că un brânci ar fi de ajuns, la urma urmei e un bătrân, dar lecția trebuie dată! Privirea îi e trasă cu forța spre ochii moșneagului: două luminițe ruginii-verzui, ca de lup, reci, îl fixează. Simte o durere ca un junghi în încheietura mâinii, apoi aceasta pleacă spre cot ca un șarpe zvârcolind în jurul osului. Deja doare tare, dar nu poate zice nimic, are pe trup răni de ghioagă, de suliță și de sabie primite de la încleștări cu romanii, dincolo de Istru, și cu barbarii ăia din pădurile din susul râului cel mare, ăia cu părul de culoare paielor de grâu și ochi de cicoare, dar răi în luptă ca niște câini turbați! Niciodată nu s-a văitat, doar punea palma pe rana care șiroia de sânge și continua să învârtă sabia până i se întuneca privirea! De câte ori deschidea ochii, se aștepta să-l vadă pe Zamolxe, dar îl întâmpina ori fața vraciului ori ochii babei Mirena. O lună întreagă hăpăia pulpe de miel și bea vin cu ulciorul și gata, era iar bun de bătaie! Dar acum, acum... Măi să fie, durerea ajunge la umăr și parcă îl taie cineva în două cu sica neascuțită, dinții scrâșnesc între buzele întinse a efort. Se lasă într-un genunchi și îi vine să dea cu fruntea de pământ, de durere. Oricât se străduiește să tacă, scoate un geamăt ca de bivol înjunghiat apoi se lasă pe o parte, copleșit și secat de puteri. Încă vede privirea bătrânului, deși are ochii strânși de durere, parcă e țintuit de două frunze gri-verzi de mătrăgună...

- Borza, zice moșneagul, lasă-l așa până dau zorii, dacă-l miști, n-o să-i treacă trei zile. Dă-i numai să bea vinul meu, să nu-i crape buzele de fierbințeală și mâine e ca nou! Ne-om socoti data viitoare cu plata, amu plec...

- Nu-i bai, moș Bazaur, matá să fii sănătos și să mai treci pe la noi! Și sănătate căpeteniei!

  Bătrânul se pierde în negura nopții. Doar luna îl însoțește, ca un ochi de lup, galben-verzuie...

Notă:

Această proză scurtă a luat Premiul I la concursul dedicat Centenarului, la "Cenacolo di Roma"!