Bătuseră tobele. Fumul de pe steiul alb urca în
vălătuci grei, vineți, desenând pe pânza cerului siniliu un balaur cu capul
mușcând din vârful muntelui și trupul încolăcindu-se în văzduh, la fel de sus
ca șoimii...
Nu era
niciun nor și totuși răcoarea se simțea în aer, parcă venind de departe, parcă
urcând din vintre.
Satul era
bulucit lângă ultimul gard și primii goruni, între care, în poiana largă,
bărbații stăteau tăcuți, transpirați, privind spre căpetenia în spatele căreia
mișca pe cer balaurul de fum... Femeile țineau în brațe cofe cu apă ori pite,
așteptând clipa de hodină în care să astâmpere setea oștenilor. Copiii priveau
tăcuți, unii cu muci la nas, alții cu căței în brațe, toți cu ochii mari și
gurile deschise.
Căpetenia Dada
era un zdrahon, cu zalele întinse peste mușchii de piatră, cu un coif
strălucind mai tare ca privirea strânsă a hotărâre, cu o spadă mare și grea, pe
care o mișca în toate părțile, întărind cuvintele.
- Nu mai e mult și armele noastre vor vedea iar
sângele dușmanilor, nu mai e mult și unii dintre noi vor urca la Zamolxe, drept
plată pentru vitejia în luptă, nu mai e mult și vom arăta cine suntem noi,
stăpânii acestui pământ! Mâine în zori pornim spre cetate și de acolo unde or
vrea zeii și o spune marele rege! Acum să-l ascultăm pe bătrânul Bazaur, că el
e mai aproape de zei. Să nu uitați nicio clipă că puterea noastră stă-n
ascuțișul spadei, în puterea brațului și în taina Cerului, care ne privește de
sus și ne vorbește prin glasul înțelepților. Bătrâne! mai zise căpetenia, întorcând
capul spre partea de miazăzi a poienii, acolo unde, la umbră, se zăreau cei doi
sacerdoți.
Preotul
bătrân ședea pe un scaun, cu mâinile întinse peste o strachină de lut din care
ieșea fum de rășină amestecată cu ceară și ierburi. Jos, în iarbă, cu capul
plecat, era preotul cel tânăr, ținând în mâna stângă un toiag pe care era
legată, cu șnur de piele, o țeastă de țap sălbatic, cu mâna dreaptă atingând
ușor strachina, cu pletele amestecate cu iarba, ca un semn că toate-s una, că
văzduhul și pământul aparțin aceluia ce veghea de dincolo de nori. Auzind
chemarea căpeteniei, bătrânul se ridică și veni aproape. Cel tânăr rămase
înțepenit la locul lui.
Bazaur se
opri în stânga căpeteniei, privi
departe, peste vârfurile gorunilor, ridică brațele uscate de numărul iernilor și rosti:
- Aici,
sub tălpile noastre, sunt oasele străbunilor; sufletele lor sunt acolo,
sus, lângă zei, bucurându-se de ospețe veșnice și privindu-ne cu încredere! Ei
știu că nimeni altcineva nu va călca peste trupurile lor, pentru că pasul
nostru este mângâiere pentru ei, pe când talpa străinului ar fi pângărire și
zvârcolire! Zeii mi-au arătat că totul este pregătit, prin bunăvoința lor și mâinile voastre: fierul a fost călit și tras în spade și vârfuri de
săgeți, hrană avem din destul, eu împlinesc cele de cuviință, mâinile lor sunt
întinse asupra noastră, ocrotindu-ne! Rămâne să dovedim că merităm grija lor!
Căpetenia v-a învățat să mânuiți armele, să-i ascultați vocea și sunetul
cornului! Voi sunteți ca un nor plămădit de zei, cu fulgerele strânse în
ascuțișul săbiilor, în vârfurile săgeților și lungimea lăncilor! Voi sunteți
furtuna care, la semn, va spulbera vrăjmașul ce urcă pe lângă ape, voi
sunteți nădejdea și încrederea noastră, a muierilor și a pruncilor care ne
privesc și care așteaptă norocul luptei! Zeii sunt deasupra tuturor, sunt cu
voi, puternici lupi!
Bazaur
privi spre Cotiso și clătină din cap. Preotul cel tânăr a luat o desagă, o cupă
și a pășit lângă bătrân, atingând toiagul de pământ la fiecare pas, rar. Din
desagă a scos un cocoș și o sica scurtă. Bătrânul a pus cocoșul pe iarbă, i-a
adunat aripile sub talpa opincii și i-a retezat, scurt, gâtul. Cotiso aduna sângele
în cupa de lemn. În timpul acesta, Dada rosti ferm:
- Linia!
Scuta deponere! Un pas în spate!
Bazaur a
legat cupa de toiagul lui Cotiso. Preotul cel tânăr s-a îndreptat înspre primul
luptător. A înmuiat degetul în sânge și a atins pieptul acestuia, apoi arma; s-a aplecat spre scut și a lăsat o pată de sânge pe discul de
fier din mijloc, apoi a trecut la următorul. A revenit lângă Dada, în dreapta
lui; a înălțat toiagul, rostind:
- Să fiți tari ca țapul care
își izbește adversarul, cățărat pe stânci;
să fiți
curajoși așa cum este cocoșul, care își apără poiana cu prețul vieții; să fiți încrezători în zei, care vă vor întări mereu, pentru
că eu voi fi cu voi, în mijlocul furtunii, în timp ce bătrânul va oficia aici,
în templu!
Preoții au
făcut un pas înapoi. Dada a ordonat, scurt:
- Un
pas înainte!
Luați scuturile! Liniaaaa!
A privit apoi zidul de cușme, de bărbi, de lănci
și de scuturi, a ridicat spada în tării, și-a umflat pieptul și a strigat tare:
- Noi
suntem furtuna, frații mei! DACIAAAAAA!
- DACIA, DACIA,
DACIA! au răspuns glasurile oștenilor,
cutremurând trupul balaurului de fum.
