"am fost sigur că sunt un om bun
dar până la tine nu am avut
dovada!"
Columna din om
Încercăm să fim nemuritori! Visăm, dorim, ne
zbatem, în lumină sau în spatele frunților! Zeii Olimpului sunt proiecții ale
gândurilor noastre intime, reflectate pe pânza Posibilului sub forma
legendelor! Unii reușesc, rămânând în Pantheonul umanității, alții încearcă
toată viața, până când se retrag în capsula timpului, mascată într-o cutie
lunguiață de lemn, purtând în suflet columna la care au trudit sub soare!
Uneori ne intersectăm clipele, privirile și
rămânem la suprafața ca de lac în lumină, fără să bănuim complexitatea
luxuriantă a zbaterilor din adâncuri!
Alteori judecăm greșit, victime ale
prejudecăților! Cum poate avea aspirații stelare un zdrahon care ține în
dreapta falxul și în stânga cupa cu vin? Care vorbește deocheat și persuasiv
despre Femeia care-l privește și-l așteaptă? Pare sclavul clipei, un "carpe
diem" perpetuu, un dac în
eternă pendulare între curtea plină cu oi și viței, promisiuni ale unor mese
pantagruelice, casa în care femeia este fuior, fior, furnal și făgăduință și
incursiunile de dincolo de Istru, fie el apa cea lungă și lată dincolo de care
sunt cetățile încărcate de posibilă pradă sau Istrul care desparte prezentul de
trecut...
Asta se întâmplă la vedere! În orele de
taină, de dincolo de oameni, totul se schimbă, de parcă s-ar da de trei ori
peste cap și iese la iveală Omul, scăldat în lumină, truditor la o Columnă în
care se împletesc Istoria, Iubirea, Pasiunea, Ocrotirea, Lupta, Înfrângerile
temporare, Speranța...
Există un loc intitulat "1000 de gânduri" în care se văd fragmente ale Columnei, nu ca după
o luptă pierdută, ci ca într-un atelier din care se va înălța Opera! Omul, cu
mânecile suflecate, lucrează după un plan numai de el știut. Deși locul e
deschis publicului, trebuie neapărat un ghid pentru a descifra mozaicul
multicolor și reliefat, cel puțin până când tablourile disparate vor fi
înlănțuite în logica finală, gândită de autor!
Până atunci, avem un document cert care ne
permite să aruncăm o privire dincolo de zidurile de piatră și fier, pe
meterezele cărora veghează volume de istorie, un document în care omul și-a
răsfirat gândurile: "La capătul celălalt al singurătății"!
Poem într-un vers, metaforă și mâhnire, victorie
împotriva singurătății și închinare iubirii, volumul de versuri tulbură și
bucură în egală măsură!
Tulbură, pentru că pare un dezechilibru al logicii: un
mânuitor al armelor de fier și al sculelor de șantier (de construcții sau
arheologic) să fie surprins în posturi de sensibilitate! "Nu poți scrie istorie fără să fi scris vreodată
măcar un poem.", mărturisește,
pe coperta 4, autorul!
Poezia care deschide volumul e...
surprinzătoare! De mirare, nu? Autorul este un om al științelor, un om
instruit, un om al efectelor logice! Disecția migăloasă a faptelor și
perspectiva pluri-unghiulară îi sunt "la îndemână", le folosește zilnic! Poezia este despre alegeri,
despre multitudinea posibilităților, despre decizii. Finalul e copleșitor și
înălțător, pentru că acolo, în concluzie, e totul, pentru că acolo este EA,
femeia, iubita, muza! Toate (aparentele) alegeri au fost predestinate, toate au
împletit cărarea spre persoana iubită! "Dacă dragoste nu e, nimic nu e!", sau columna din noi, având acolo, sus, Iubirea!
Al doilea poem e la fel de surprinzător, dovadă
clară a lumii de dincolo de suprafața lucioasă, prin care privirea nu trece!
Este vorba despre
creație? Despre predestinare? Prefer să dau citate cât mai puține, pentru a
lăsa cititorului bucuria descoperirii, a autodescoperirii ori a desopeririide
sine ori a autorului!
"Te citesc în
gând
și îmi închipui
paginile
acoperite cu răni
mărunte
așezate rânduri"...
Citim iubita? Pare logic, iubita e numai a noastră, o citim în gând, departe de urechile
neaveniților! În acest caz, iubita pare doar o speranță, trădată de durerea rănilor
mărunte, sau durerea dorului, sau...
Citim cartea?
Iarăși e logic, cartea și autorul sunt totuna, creația înseamnă răni...
Autorul se
citește pe sine? Tulburător, posibil, copleșitor...
"Ochii
închiși strigă după lumină", "gustul verde-amărui al paginii următoare", "te citesc și știu / că ai să scrii cartea asta /
cândva doar pentru / că eu te citesc
deja"...
Mă opresc cu
citatele, deși vitraliile de emoții strălucesc peste tot...
Închei cu o altă
perspectivă: autoarea e Ea? Poezia este prezentată ca și cum ar fi scrisă de Ea? La fel de înălțător
ar fi mesajul, cât de profundă e fuziunea celor doi, cât de mult se cunosc, se
știu, cât de intensă e arderea, cât de mistuitoare e împerecherea care naște
poezie...
Punct!
Plus admirație
pentru versul modern, pentru grafica splendidă a volumului!
Felicitări,
omule-columnă, Cătălin Borangic!
