Două fântâni

  Nu știu dacă există o motivație, nu știu dacă trebuie căutată o motivație, dar cum, necum, am publicat poezie.
Pentru cine? Pentru orgoliul meu? Posibil!
  Nu am bătut la porți înalte, nu am privit spre etaje unde nu îmi este locul, m-am bucurat, ce-i drept, de sprijinul persoanei care m-a îndemnat cel mai mult să scriu, doamna Claudia Minela, managerul editurii "Minela". A urmat, apoi, un suport îmbucurător din partea doamnei dr. filolog Luminița Cebotari, profesor, care mi-a prefațat trei volume, "Cugiria", "Satul din mine" și "Mai jos de nori". Dacă nu o numărăm și pe răposata doamnă profesor universitar Ileana Hogea, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a fost entuziasmată că a descoperit în lumea literelor un consătean, periplul meu "mai sus de iarbă" cam atâta a fost. Și nu e mâhnire, și nu e orgoliu rănit, e doar bucuria că m-am ridicat, cu prorpiile-mi scurte aripi, deasupra florilor de păpădie! Îmi știu limitele, ca dovadă este mesajul meu către poeta Mariana Moga, un om deosebit, care scrie poezii apreciate de către personalități marcante ale literaturii române, dar (mai ales!) își dedică o mare parte din energie pentru publicarea scriitorilor, consacrați sau începători, în țară și peste hotare! I-am scris doamnei Mariana că "aeroplanul inspirației mele" are combustibilul "pe roșu"! O spun cu fruntea sus, niciodată nu am crezut că voi fi capabil să vorbesc liber în public și niciodată nu am avut țelul de a scrie! S-a întâmplat și atâta tot.
  Am publicat, anul acesta, un volum de poezie cu titlul "Fântâni". Poeziile sunt rodul inspirației, majoritatea dintre ele fiint trecute "prin foc și sabie", adică discutate în Cenaclul Schenk. Opiniile despre încercările mele au fost din toată gama, de la nefavorabile la elogioase, ca dovadă că sunt un om obișnuit, cu bune și cu rele.
  Am fost mai mult decât uimit și bucuros când am primit un volum de poezie publicat de C. O., o persoană plecată de aici, din Cugiria! Domnia sa este o fire (aproape) introvertită, foarte puțin comunicativă, aș spune "ca un jucător de șah", atentă la detalii, dar fără să clameze reușitele prin portavocile platformelor de socializare. Sau cel puțin așa știu eu, acum.
În volumul primit, intitulat "Adieri", o titulatură care devoalează timiditatea și cunoașterea de sine, am întâlnit o poezie despre o fântână, așa cum o să găsiți și în volumul meu, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți.
  Am scris, într-un paragraf anterior, că poeziile mele "sunt rodul inspirației", din două motive: pentru a mă delimita de cei care au abilitatea de a răstălmăci o poezie citită (lucru care nu este deloc rău, ba dimpotrivă, necesită muncă, talent, capacitate, viziune) și de a publica apoi materialul obținut doar ca o creație proprie, fără să indice sursa, și al doilea motiv al precizării este bucuria de a găsi idei comune în abordări diferite!
Păi nu este la fel și ideea anterioară, aceea a răstălmăcirii? Nu, nu este. Toți vedem luna, fiecare o cântă în diapazonul personal! Răstălmăcirea este o abilitate, dar nu este inspirație!
  În cazul de față, habar n-aveam (și cred că mulți nu bănuiau asta) că persoana O. C. scrie poezie! Nu știu câți alții i-au citit poeziile în manuscris, eu, unul, nu! Reciproca este scoasă din discuție, poezia domniei sale fiind scrisă cu muuuult înainte ca eu să fi însăilat primul gând de publicare (adică de prezentare în spațiul virtual) a încercărilor mele în rimă!

Iată poeziile!

  Ce puncte comune găsesc eu: 

- în prima strofă se vorbește despre "plecatul oriunde" și despre "mateloți pipăind depărtarea";

- a doua strofă este despre sete; 

- strofa a treia (la C. O. și următoarele la mine) precizează care este ACEA fântână!

Aceeași idee, abordări și căi diferite!

  Volumul "Adieri" are doi mari piloni, în percepția mea: dragostea pentru El, dominantă, de la primul poem (un colind) și până la ultima pagină (o scurtă rugă) și iubirea pentru ființa iubită, pentru persoana care îi este permanent aproape, în priviri și în suflet!

Războinicul și Poezia

    

     "am fost sigur că sunt un om bun

                                                          dar până la tine nu am avut dovada!"

Columna din om

  Încercăm să fim nemuritori! Visăm, dorim, ne zbatem, în lumină sau în spatele frunților! Zeii Olimpului sunt proiecții ale gândurilor noastre intime, reflectate pe pânza Posibilului sub forma legendelor! Unii reușesc, rămânând în Pantheonul umanității, alții încearcă toată viața, până când se retrag în capsula timpului, mascată într-o cutie lunguiață de lemn, purtând în suflet columna la care au trudit sub soare!

  Uneori ne intersectăm clipele, privirile și rămânem la suprafața ca de lac în lumină, fără să bănuim complexitatea luxuriantă a zbaterilor din adâncuri!

  Alteori judecăm greșit, victime ale prejudecăților! Cum poate avea aspirații stelare un zdrahon care ține în dreapta falxul și în stânga cupa cu vin? Care vorbește deocheat și persuasiv despre Femeia care-l privește și-l așteaptă? Pare sclavul clipei, un "carpe diem" perpetuu, un dac în eternă pendulare între curtea plină cu oi și viței, promisiuni ale unor mese pantagruelice, casa în care femeia este fuior, fior, furnal și făgăduință și incursiunile de dincolo de Istru, fie el apa cea lungă și lată dincolo de care sunt cetățile încărcate de posibilă pradă sau Istrul care desparte prezentul de trecut...

  Asta se întâmplă la vedere! În orele de taină, de dincolo de oameni, totul se schimbă, de parcă s-ar da de trei ori peste cap și iese la iveală Omul, scăldat în lumină, truditor la o Columnă în care se împletesc Istoria, Iubirea, Pasiunea, Ocrotirea, Lupta, Înfrângerile temporare, Speranța...

  Există un loc intitulat "1000 de gânduri" în care se văd fragmente ale Columnei, nu ca după o luptă pierdută, ci ca într-un atelier din care se va înălța Opera! Omul, cu mânecile suflecate, lucrează după un plan numai de el știut. Deși locul e deschis publicului, trebuie neapărat un ghid pentru a descifra mozaicul multicolor și reliefat, cel puțin până când tablourile disparate vor fi înlănțuite în logica finală, gândită de autor!

  Până atunci, avem un document cert care ne permite să aruncăm o privire dincolo de zidurile de piatră și fier, pe meterezele cărora veghează volume de istorie, un document în care omul și-a răsfirat gândurile: "La capătul celălalt al singurătății"!

  Poem într-un vers, metaforă și mâhnire, victorie împotriva singurătății și închinare iubirii, volumul de versuri tulbură și bucură în egală măsură!

Tulbură, pentru că pare un dezechilibru al logicii: un mânuitor al armelor de fier și al sculelor de șantier (de construcții sau arheologic) să fie surprins în posturi de sensibilitate! "Nu poți scrie istorie fără să fi scris vreodată măcar un poem.", mărturisește, pe coperta 4, autorul!

  Poezia care deschide volumul e... surprinzătoare! De mirare, nu? Autorul este un om al științelor, un om instruit, un om al efectelor logice! Disecția migăloasă a faptelor și perspectiva pluri-unghiulară îi sunt "la îndemână", le folosește zilnic! Poezia este despre alegeri, despre multitudinea posibilităților, despre decizii. Finalul e copleșitor și înălțător, pentru că acolo, în concluzie, e totul, pentru că acolo este EA, femeia, iubita, muza! Toate (aparentele) alegeri au fost predestinate, toate au împletit cărarea spre persoana iubită! "Dacă dragoste nu e, nimic nu e!", sau columna din noi, având acolo, sus, Iubirea!

  Al doilea poem e la fel de surprinzător, dovadă clară a lumii de dincolo de suprafața lucioasă, prin care privirea nu trece!

Este vorba despre creație? Despre predestinare? Prefer să dau citate cât mai puține, pentru a lăsa cititorului bucuria descoperirii, a autodescoperirii ori a desopeririide sine ori a autorului!

"Te citesc în gând

și îmi închipui paginile

acoperite cu răni mărunte

așezate rânduri"...

Citim iubita? Pare logic, iubita e numai a noastră, o citim în gând, departe de urechile neaveniților! În acest caz, iubita pare doar o speranță, trădată de durerea rănilor mărunte, sau durerea dorului, sau...

Citim cartea? Iarăși e logic, cartea și autorul sunt totuna, creația înseamnă răni...

Autorul se citește pe sine? Tulburător, posibil, copleșitor...

"Ochii închiși strigă după lumină", "gustul verde-amărui al paginii următoare", "te citesc și știu / că ai să scrii cartea asta / cândva doar pentru  / că eu te citesc deja"...

Mă opresc cu citatele, deși vitraliile de emoții strălucesc peste tot...

Închei cu o altă perspectivă: autoarea e Ea? Poezia este prezentată ca și cum ar fi scrisă de Ea? La fel de înălțător ar fi mesajul, cât de profundă e fuziunea celor doi, cât de mult se cunosc, se știu, cât de intensă e arderea, cât de mistuitoare e împerecherea care naște poezie...

Punct!

Plus admirație pentru versul modern, pentru grafica splendidă a volumului!

Felicitări, omule-columnă, Cătălin Borangic!

Dialog

Dialog
(fabulă)

Un crap atârnat în vânt, la uscat,
stă la sfat
c-o plătică
pusă la sare, într-o putinică.

  - Ce domn în baltă eram!
  Leneveam,
  mă plimbam
  și gustam ce pohteam!
  Într-o zi, o râmă voinică
  șerpuia prin mâl, fără frică!
  Am dat roată
  o dată
  și am gustat-o, îți jur, doar nițel!
  Afurisita avea miez de oțel!
  De-atunci, vai de zilele mele
  fără nuferi. Doar… stele!

    - Ceasul rău, cumetre, zău,
    Ceasul rău!
    Eu n-am ținut seamă
    că mi se zbătea o sprânceană
    și-ți spun (și nu mă laud, jur!)
    că eram o cucoană fără cusur,
    cu solz argintat, cum se poartă,
    cu sprâncenele arcuite-n toartă,
    când îmi legănam mersul prin trestii
    fluierau berbanții niște chestii…
    Tot așa, într-o zi, un pesmet
    parcă mă-mbia la desert
    și l-am servit cu grație, cu pudoare!
    O fi fost stricat,
    am leșinat
    și de-atunci simt în gură numai sare…

Pescarul (ăsta-s eu, cu modestie)
dormea la umbra unui bor de pălărie
și socotea că nu-i mare scofală:

    În viață, tot ce-i bun este
                                            MOMEALĂ!

Dimineți la Tunari

Pe boltă se dizolvă noaptea-n fum,

Prin corcoduși e viscol de albine,

Zambila, somnoroasă, pe stamine

Și-a dat cu franțuzescul ei parfum.

Ibricu-l pun pe aragazul stins,

Cafeaua din borcan e neatinsă

Și trece-așa o vreme ce e ninsă

De lungi eșarfe ca un cer aprins.

Cu foșnet de mătase, un cocor

Își zbate aripile-n încăpere,

Corole de magnolii efemere

Se-mprăștie pe galbenul covor.

Miroase a lavandă sub caiși,

Pe trandafiri iar a plouat cu rouă,

La radio s-a spus că-i ora nouă

Iar eu aștept, așa, cu ochii-nchiși…

Dansul toamnei

Stau clipele
înșirate pe linia gândurilor,
atingându-și aripile
precum rândunelele
într-o dimineață
de toamnă...

Păsările vor să plece,
clipele așteaptă să vii.

În ore târzii
clipele au palme de dor,
albe și moi
ca un nor.

Ascult,
cu tâmpla lipită de pardoseala albastră a nopții,
să-ți aud pașii furișați
sub streașina porții,
să-ți ies înainte cu ploaie  de stele
scuturate din vise-perdele
și foșnind ca frunzele-n toamnă.
Dansați, Doamnă?

Septembrie

Se colorează-a miere lumina dimineții,
E tot mai scurtă ziua, e tot mai rece seara,
Pe bolta sinilie se-nvârt în cerc ereții,
Trec mărgineni călare, purtând în traiste  vara.
E Pleșa ca o cușmă de iarbă-ngălbenită,
Mă plimbă pașii-n frunze pe drumul spre Călene,
Bondari cu aripi scurte și brâuri de pirită
Roiesc prin mătrăgună, trifoi și sânziene.
Inspir adânc aroma de jir și de pelin.
E vară sau e toamnă? Septembrie, mă-nclin!

Foșnesc frunze

E rece,

miroase a toamnă,

foșnesc frunze galbene-n palmă,

cocorii se pierd în văzduh,

se-mprăștie spicul de stuf,

a mere-ți miroase obrazul

și iedera-mbracă pervazul

ferestrei la care privesc...

Cu degetul doar îndrăznesc

pe sticlă să scriu un cuvânt

și visele-mi zboară pe vânt

spre zări depărtate în care

se mlădie trupul de floare

și șoaptele toate se-adună

în perle stropite de lună;

sub aurul roșu din păr

e-o flacără verde de dor

și trupul - vioară de ceară

adie ca seara de de vară...

E seară, e rece, e toamnă,

foșnesc frunze galbene-n palmă...

Autobiografie

Sunt Micul Prinţ, stăpânul pe-o lume, doar a mea!

Mă joc de-a cavalerii, am spadă de nuia,

Mi-e Ducipal o creangă cu noduri, de salcâm,

Pot fi şi Zaratustra dar şi-un derviş păgân.

Prin praful meteoric formule desenez,

De la Pământ la Lună distanţe calculez, 

Cu căpitanul Nemo la prânz încep partida

De şah, şi-n ceas de seară mă plimb prin Atlantida.

Cu Leonardo însuşi am desenat modele,

El chipuri de madone, eu străluciri de stele,

Pe înserări polare am pus perdele mov

Şi am cântat iubitei în gând, ca Lermontov.

Am fost şi înţeleptul Khayyam, ce-n rubaiyate

Cânta asinii liberi ce pasc pe vechi palate,

A mea e Iliada, dar neavând hârtie

I-am dat-o, pentru-o bere, lui Homer, să o scrie.

Şi uite-aşa, ca norii cei lungi pe-albastre şesuri,

Mi-am petrecut vecia în taine şi eresuri

Şi m-am trezit în toamna cu codrii de aramă

Că sunt bătrân şi singur, că am argint în coamă.

"Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit"...

În depărtări albastre o rază a sclipit,

Un ciob de stea prin aer în scânteieri coboară

Şi parful îl primeşte ca pe o ploaie-n vară.

Nu pot să-mi iau privirea din locul vălurit.

Ca o lucire verde, o frunză s-a ivit,

Şi-adoua, ca o palmă lipită de pământ,

Din mijloc o tulpină se-nalţă, căutând...

Pustia mea planetă se-opreşte din mişcare

Şi parcă universul îşi ţine răsuflarea

Când floarea ce-şi desface petalele încet

Îşi leagănă tulpina în ritm de menuet.

E-o vulpe ghemuită? E miezul de harbuz?

E soarele-oglindindu-şi apusul în havuz?

E-o crizantemă creaţă pictată-n stropi de sânge?

E floare sau nu este? Mie îmi pare înger.

Cu paşi timizi m-apropii, lumina mă-presoară,

I-ating sfios petala, ea parcă se-nfioară,

În mijlocul corolei e-o mare de smarald,

Mă las cuprins de valuri şi mă avânt în larg...

acuarelă

ca un zbor

liniștit,

de cocor,

îți e mersul pe stradă.

ai în geantă

frunziș de livadă,

te-mbraci în arome

de pruni, de caise,

de piersici zdrobite

în teascul cu vise…

zâmbetul tău e furat

din tainic alcov de palat

iar ochii-s o verde otravă

cu stropi de lumini prin dumbravă,

mă poartă prin flăcări de vară

spre marea cu stele de seară,

urcați pe o creastă de val

zvârlim pumni de fluturi spre mal…

și iarăși, în zori, un cocor

își leagănă mersul ușor

cu aripi verzui, de livadă,

un cântec ce trece pe stradă.

azi nu

azi nu am scris nimic
și mă scufund
în apa gândului, cu vise-n prund,
te caut
printre alge străvezii,
te-aștept
în golful orelor târzii,
te chem
din cerul rece și pustiu,
mi-e trupul ca un clopot arămiu
și sunetul se-adună prin pelin,
troiță neagră
pe un cer senin.

Înstrăinare

Portretul nopții

Amintiri din ziua de mâine

Ochii și mâinile fetei

Ochii de fată – iezere curate,

De cerbi în miez de noapte cercetate.

Mâna de fată – crin înflorit sub lună,

Când noaptea, somnoroasă, frunza sună.

Ochii de fată – mure mari, răscoapte,

De urs visate-n somn la miez de noapte.

Mâna de fată – ramura de vișin,

În primăvară pentru floare sprijin.

Ochii  de fată – cărăbuși de mai

Prin crengi scăldate-n soarele bălai.

Mâna de fată – flutur alb ca neaua

Pe-un fir de iarbă, când apune steaua.

Ochii de fată – proaspete brândușe

Sub fagi, prin foi cu raze jucăușe.

Mâna de fată – adiere lină

Prin păr, într-o livadă de sulfină.

Ochii de fată – maci liliachii,

Când se înalță-n soare ciocârlii.

Mâna de fată – spic ținut în palmă

Umplut de aur în amiaza calmă.

Ochii de fată – raza ce pătrunde

Prin rămuriș la pești de-argint prin unde.

Mâna de fată – puiul nou ieșit

Din ou, în puf de aur învelit.

Ochii de fată – veverițe-n brazi,

Când bobi de ploaie-ți pică pe obraz.

Și toate aceste mari minunății

Țes borangic și-apoi brodează ii.

Mihai Beniuc

(din volumul "Trăinicie", 1955)

la rever

Am o grădină colorată prinsă-n reverul vieții gri
Și-n ea îmi odihnesc privirea și îmi plimb pașii, zi de zi.

Mă uit la mierla care iese în pragul unei crengi cu flori
Și își prezintă melodia, un jazz'n trill, compus în zori.
După o noapte de beție cu mere vechi și fermentate,
Cu părul punk, gelat în creastă și aplecat, țepos, spre spate,
Se-nvârte-n cerc, cu ochii umezi, un rotofei arici zburlit
Și las-o dâră-n ceața ierbii, ca marinarul amețit.
Niște furnici, iuți și mărunte ca niște boabe de piper,
Se-nșiruie pe trunchiul vânăt al unui corcoduș stingher,
Se-ndreaptă glonț spre grupul verde ca o ciudată catifea,
Să ia-mprumut de la afide îndulcitor pentru cafea.
De sub pământ, din măruntaie, se-aude-un huruit mai nou,
E cârtița, care deschide o nouă cale de metrou
Între cartofii puși la groapă și bulbii de topinambur;
Acum e-n vârf de moviliță și mustăcește împrejur.
Prin brazda cu salată verde, cu mâna streașină la ochi
Și transpirat de-alergătură, lăsând în urmă șir de stropi,
Un melc vitezoman și lacom, și durduliu și plin de fală,
Vrea să își umple coșul zilnic pentru dieta vegetală.
În colțul luminat de soare, un grup suav de mici cochete
Ce-și spun că ele sunt primule iar noi le spunem violete,
Cu fond de ten din țări străine și cu parfum de Givenchy
Se-nghesuie să se bronzeze în raza zorilor de zi,
Se sprijină de scăunelul uitat acolo, pe aleea
Unde-am citit, până-n spre seară, un nou articol din "Femeia".
Împarfumată, o zambilă stă tolănită sub lipan
Înconvoindu-și coapsa albă ca într-un nud de Luchian.
E liniște, e cald, e verde și e parfum de busuioc
De-mi vine, zău, să smulg o ceapă și să închin cu ea: noroc!

Îmi plimb din nou privirea, roată, prin locu-n care, zi de zi,
Mă simt înconjurat de farmec, departe de al vieții gri...

Alertă!

Cod galben de admirație!
Orașul este inundat de parfumul florilor de tei.
Cetățenii sunt rugați să nu stea în case, în special seara, decât în cazuri de strictă necesitate!
Dacă vă apucă noapte pe străzi, riscați să visați la vremurile în care erați tineri și îndrăgostiți!
Primăria a anunțat că starea de alertă va dura până în luna iulie!

Vara pe deal

Pe dealul Teiul Zânei coboară, ca din soare,

Cu părul ud de roșul vărsat în răsărit,

Cu trupul de clepsidră, cu pielea – in albit,

Cu ochii de ferigă crescută la izvoare,

Cu pas de căprioară pășind în luminiș,

Cu maci și sânziene pe mânecile iei,

Privind cum se răsfiră pe verdele câmpiei

Bănuți de margarete la umbră de măcriș,

Pășește, grațiosă, împrăștiind albine

Prin tufe-nmiresmate de palid cimbrișor,

Salută pitulicea ascunsă sub mohor

Și îmi întinde, tandră, panerul cu afine.

Taina

În colțul cel mai vechi din țintirim
Pe unde suie drumul de hotar
Dormea de-un veac, sub un cireș amar
Un preasfințit vlădică, Gherasim.

A fost cândva și-o piatră căpătâi
Purtând în slove șterse mărturie
Cum că vlădica a intrat de-a dreptu-n rai.

Dar oamenii, neștiutori și răi
N-au priceput al pietrei trainic grai
Și-au pus-o la un han, drept temelie...

De-atunci, în locul ei,
Aprinde toamna candelă de scai
Și primăvara - lumânări de păpădie...

Apoi cireșul a murit și el.
Frunzișul, tot mai rar, mai subțirel,
S-a răsucit foșnind uscat în vânt,
S-a risipit, ca Toamna, pe mormânt.

În locul lui, norodul a-ngropat
O biată fată moartă cu păcat.
Au îngropat-o fără cruce, mai deoparte
Să-și poarte vina dincolo de moarte
Iar cu vlădica nu știu ce-au făcut,
Era, săracul, risipit în lut.

Acum, în colțul vechi de țintirim
Nu-i nicăieri vlădica Gherasim
Nici fată nu-i și nici cireș sălbatic.

Din tufe brumării de rozmarin
Se-aude-n nopți de vară un buratic
La creștetul mormântului străin.

Iar în tăcere și-n zădărnicie
Cenușa schivnicului, cuvioasă,
Se-amestecă încet, pe veșnicie,
Cu tânăr trup de fată păcătoasă.

Otilia Cazimir

Premiile Cugiria

Bună dimineața!

Încep prin a-mi cere scuze! Am încercat să fiu politicos și... am greșit! O, da, știu, așa sunt! Irecuperabil!

Mi-am zis să încerc să fiu prezent aici, în lumea mea, deși am avut o misiune secretă! Postările automate însă au lăsat impresia că nu răspund la comentarii, ceea ce, de regulă, nu fac! Nu mai fac! Adică voi răspunde întotdeauna comentariilor (mai puțin celor anonime) și nu voi mai utiliza automatismul postărilor!

Simezele cugirene premiază următoarele imagini, conform comentariilor:

Felicitări!

Din partea casei, o poezie pentru toți vizitatorii blogului!

Pastel

Pe dealuri dogorite de podgorii
Aprinse-n vînăt crunt de poamă coarnă,
Din sita unui soare roș, cocorii
Ca niște sâmburi negri, se răstoană.

Din pâlnii de azur, cu zurgălăi
Din stele mici ca ghimpi de aur - iată
Că noaptea se revarsă peste clăi
Stropind cu verde luna-nconvoiată
În punte, peste-ntunecimi de văi.

Căni pline, focuri roșii, chiot... Noapte!
Un vânăt zbor de prune coapte piere
Dezmiardă-n drum parfum de piersici coapte,
Harbuji buzați, gutui, bronzate pere...

De undeva se-aprinde-un rug de struguri
Pe care arde-o lună de lămâie
Pe cer stau stele verzi ca niște muguri
Și vântul vine-mprăștiind tămâie.

În mreaja vrejilor de viță verde
Un flutur, cută de văzduh, se pierde.

Ciulind urechile ca două scufii
Vânat vioi se-ascunde-n dosul tufii.
Dar vânătorii stau în fundul cramei
De dragul vinului și al pastramei.

Bostani cu pântec cobză, blânzi și lucii
Cu coada sfârlă verde, dorm prin iarbă.
Un brad bătrân tot mocăie în barbă
Că i-au furat culoarea-n miros nucii.

Foc stins, somn bun, vis blând... Pe drumul lung
Un fir de praf s-a îmbătat și zburdă.
Un greier gângav gâdilă prelung
Cu țârâitul lui tăcerea surdă.

Alexandru Phillipide

Notă:
Premianții au primit o excursie în Pinkmonday! E, vedeți? Se  merită efortul!

Otilia Cazimir

Astronomie

Din neclintitul zărilor cuprins

Un fulg de poleială s-a desprins

Și lunecă pe-o ață de lumină.

Își scutură o fată-n cer altița

Și-mi cad mărgele albe pe grădină?

Ori și-a-ncercat un înger mic penița

Muiată în polei de lună plină?

În muzica serii

INOROGII

Refugiaţi în pietre, inorogii
Aşteaptă timpul, chipul sau o vrajă,
Privesc la stele printre orologii
Când viselor le sunt, de-a pururi, strajă

Din herghelii s-au rupt ca din blesteme,
S-au preschimbat, trăgându-se în logii
Şi-adastă să renască-n fald de steme.
Refugiaţi în pietre, inorogii.

De-atâtea ori privesc tăcut miraje
Şi-aş răsări, rupându-mă, din coajă
Dar navigând, dorinţa, în siaje
Aşteaptă timpul, chipul sau o vrajă,

Cu scrisul mă iubesc dorind doar pace,
Mai pescuiesc, nu mai tânjesc elogii
Când firul ţesăturii se desface
Privesc la stele, printre orologii.

Soldat bătrân, cu fire albe-n barbă,
Un punct pierdut în şerpuita najă,
Azi mai tresar păşind desculţ, în iarbă
Când viselor le sunt, de-apururi, strajă.

Când viselor le sunt, de-a pururi, strajă,
Privesc la stele , printre orologii,
Aşteaptă timpul, chipul, sau o vrajă,
Refugiaţi în pietre, inorogii.

Gongu Viorel

În liniştea serii

AI ARUNCAT

Ai aruncat eşarfa şi mănuşa

La primul coş în drumul tău pe stradă,

Ai tras în urma ta nu numai uşa

Ca zâmbetu-ngheţat să nu se vadă.

Nu ţi-a păsat de lacrima din barbă

Te-ai plictisit, prea veche e păpuşa

Şi lângă ea, lîngă un gard pe iarbă,

Ai aruncat eşarfa şi mănuşa.

Cu sufletul şi inima ucise,

M-ai părăsit şi fără să se vadă

Ai răsturnat tot sacul meu de vise

La primul coş în drumul tău pe stradă.

Vraja s-a rupt de-un bici între blesteme,

Merlin ţi-a pus în mînă nuieluşa

Şi ca iubirea mea să nu te cheme

Ai tras în urma ta... nu numai uşa.

Când azvârleai secundele cu tine

Mi-ai socotit iubirea ca o pradă,

Tu ţi-ai întors privirea de la mine 

Ca zâmbetu-ngheţat să nu se vadă

 

Ca zâmbetu-nghetat să nu se vadă

Ai tras în urma ta nu numai uşa.

La primul coş, în drumul tău pe stradă,

Ai aruncat eşarfa şi mănuşa. 

 Gongu Viorel