Taina

În colțul cel mai vechi din țintirim
Pe unde suie drumul de hotar
Dormea de-un veac, sub un cireș amar
Un preasfințit vlădică, Gherasim.

A fost cândva și-o piatră căpătâi
Purtând în slove șterse mărturie
Cum că vlădica a intrat de-a dreptu-n rai.

Dar oamenii, neștiutori și răi
N-au priceput al pietrei trainic grai
Și-au pus-o la un han, drept temelie...

De-atunci, în locul ei,
Aprinde toamna candelă de scai
Și primăvara - lumânări de păpădie...

Apoi cireșul a murit și el.
Frunzișul, tot mai rar, mai subțirel,
S-a răsucit foșnind uscat în vânt,
S-a risipit, ca Toamna, pe mormânt.

În locul lui, norodul a-ngropat
O biată fată moartă cu păcat.
Au îngropat-o fără cruce, mai deoparte
Să-și poarte vina dincolo de moarte
Iar cu vlădica nu știu ce-au făcut,
Era, săracul, risipit în lut.

Acum, în colțul vechi de țintirim
Nu-i nicăieri vlădica Gherasim
Nici fată nu-i și nici cireș sălbatic.

Din tufe brumării de rozmarin
Se-aude-n nopți de vară un buratic
La creștetul mormântului străin.

Iar în tăcere și-n zădărnicie
Cenușa schivnicului, cuvioasă,
Se-amestecă încet, pe veșnicie,
Cu tânăr trup de fată păcătoasă.

Otilia Cazimir