Tata și Unirea

  Eram copil, undeva în jurul vârstei mirifice de cinci ani! Noapte de iarnă! Mâncam "în sală", adică în prima odaie cum intrai de afară, următoarea era "în casă"! Masa era rotundă și foarte joasă, noi împrejurul ei, stând pe jos, în fund! Câți? Nu mai știu, eu fiind al nouălea copil și nu ultimul! Mămăligă și o strachină cu lapte, din care luam toți.

  La poartă s-a auzit chemare. Era târziu. Dacă era un vecin, nu prea ar fi fost de bine, de ce să vină la ora aceea? Musafiri nu așteptam. A ieșit tata. După puțin timp s-au auzit voci în curte, pași, s-a deschis ușa prin care au intrat tata și un nene, cu o căciulă mare, un cojoc de oaie, întors, cu blana afară, așa cum nu avea nimeni în sat. După câteva vorbe am înțeles că era "muntean", venit cu mere contra porumb! 

   De departe îi auzeam, "meeeereeee, meeereeeee, hai la meeeereeee" și imediat fugeam la mama.

- Luăm mere?

- Fugi la porumbar și ia opt știuleți! zicea mama. În schimbul lor primeam opt globuri de pom, mai puțin strălucitoare dar muult mai aromate! Mama le împărțea apoi nouă, copiilor.

  Acum, stăpânul unei asemenea căruțe cu coviltir era în casă! 

Tata îi spune:

- Ia loc la masă, rumâne!

- Măi nea Vasile, io mă așez da' nici cochiii nu au loc, lasă că oi mânca mai târziu!

Iese la căruță și se întoarce cu o desagă din care a scos brânză, pită și nu mai știu ce, pe care le-a pus pe masă, între noi... Oricum nu am uitat brânza, era un fel de standard al mâncării bune...

  Apoi s-a întins la vorbă cu tata. Așa am auzit că nimeni nu i-a dat voie să bage căruța în curte, d-apoi să-l mai invite și în casă, nicicum și la masă! Și era așa, ușor supărat, că bătuse la porți unde se vedea că e loc, poate și grajd pentru cal, și uneori nici nu a ieșit cineva la poartă, să vadă cine e...

  Cam asta rețin eu despre unire! Păi unde e vorba despre unire, aici? Nu știu, să fie vorba că "talpa țării" nu se simte separată pe regiuni ci doar pe dialecte și obiceiuri? Că ei nu vorbesc de capitale, granițe, diferențe de educație? Că ei nu se laudă ca au avut domn pe împăratul de la castel ci că se luptă cu pământul, cu seceta, cu bolile?

  Pașoptiștii au avut nucleul în Valahia! Mica Unire s-a copt în Moldova, Marea Unire s-a desăvârșit prin dorința unor ardeleni luminați.

  Acum e rândul nostru! Pentru că pleznim de bine, ne-am gândit că e timpul să facem și noi ceva! Și am găsit ceva de efect, de răsunet! Hai să ne dezbinăm! Școala Ardeleană a clădit România dodoloață, bulbucatul de Gherman, Sabin Gherman, stropește cu bale tot ce ține de mitici șmecheri și moldoveni puturoși! Și bineînțeles că ardelenii îl aplaudă și strigă " huuooo, miticilor"! Pentru că ardeleanul acum are nasul pe sus! Pentru că Ardealul e plin de castele și de instituții de cultură și educație ridicate de pe vremea imperiului, dar niciunuia nu-i tresare sprânceana că NICIUN ROMÂN nu călca pe acolo, ATUNCI! Erau iobagi și șerbi! De aceea au murit Iancu, Horea și ceilalți! Să poată învăța și românii ardeleni! No amu domnii îs ardeleni ardeleni, nu români ardeleni! Ca mâine apare și dicționarul ardeleano-român, tipărit de plodul Țiganiadei, Gherman! Sabin Gherman!

  Ce-mi place la cujerenii mei e argumentul lor forte! "Nu mai vrem ca banii noștri să ajungă la București, la mitici! Vrem să rămână în Ardeal!"

  Mirarea mea este asta: cu ce mă simt eu, cugireanul de rând, mai cu moț dacă banii mi-i mănâncă profesorul Boc și nu doctorul Ponta? Eu tot sărac o să fiu! Și, după "pupat peața endependenții" vine rândul arhicunoscutului nostru slogan: "bă, prost am fost"!