Vremea ciorapilor murdari (eseuri) - Ciorapii kaki

  Nu, nu am să fac o disertaţie despre vremea soldatului patriot prin lege, desprea vremea când i se turna în ureche mândria de a sta cu pieptul la hotare... Nici despre tehnologia fabricării ciorapilor de bumbac, de culoare kaki, groşi, moi, înalţi pînă aproape de genunchi. Cred că a fost un secret bine păzit, pentru că erau confecţionaţi dintr-un material misterios, compozit, cu proprietăţi incredibile. Pe cât erau de moi dimineaţa, la echipare, pe atât erau de ţepeni seara, după apel! Păreau nişte cizme bicolor, verzui de la gleznă în sus şi maro în cealaltă parte! Iar despre miros... pffff, ei bine, aici începe structura ştiinţifică a textului meu!

  Armata, corectă ori ba, necesară ori ba, avea câteva aspecte care au rămas în mentalul colectiv, dintre care ordinea pare a fi prima inter pares! Nimic fără regulament!

Scrie la regulament când trebuie să vorbeşti? Scrie!

Scrie la regulament când trebuie să mănânci? Scrie!

Scrie la regulament când şi cât dormi, când, cât şi unde faci culcaturi prin noroaie, când şi cum se demontează puşca, unde şi de ce stai santinelă, iarna, pe gerul lui Noe, singur într-o pădure înfiorătoare? Scrie! Aşadar, scrie - execuţi fără cârteală, că dacă nu - tot regulamentul are prevederi pentru oile negre ale plutonului, pe care le aşteaptă arestul ori linsul pe bot atunci când parcă-parcă ai vrea o învoire, să-ţi mai ogoieşti icnelile din suflet cu o bere...

  Ei bine, marii strategi ai teoriei militare au fost nişte simpli ochelarişti, şoareci de bibliotecă, vînzători de iluzii, tocilari care nu au văzut în viaţa lor un hol cu bocancii înşiraţi pe lângă perete! De la regulament la holul dintre viaţă şi moarte e cale lungă! Numai cei care l-au străbăut pot depune mărturie despre Înviere, ca Lazăr!

  Să începem aplicaţia.

1 - Ora nouă fără cinci minute, seara. Ofițerul de serviciu iese în mijlocul platoului și privește blocurile de dincolo de bulevard. Sunt câteva ferestre deschise, nu multe, vreo cincizeci, poate șaizeci. Face semn gornistului de serviciu. Acesta urcă cele cinci trepte ale intrării în comandament, ia o impecabilă poziție de drepți, pune mâna stângă în șold, mână pe brațul căreia banderola roșie cu două litere mari, albe, G și S, atrage privirea, cu dreapta duce la buze o trompetă de alamă strălucitoare de parcă ar fi pe scenă și toate luminile sălii de spectacol încearcă să-și pieptene razele în același timp, umflă obrajii ca două mere coapte undeva, pe dealurile argeșene și văzduhul e sfâșiat brusc de semnalul "pregătirea pentru adunare". Câteva ferestre se închid cu un pocnet sec. De cealaltă parte a cazărmii, acolo unde sunt case, gălăgia crește brusc, de parcă a căzut un meteorit și unda de șoc a tulburat găinile, mâțele și gospodinele care trimit urgent copiii la culcare.

2 - Ora nouă fix. Ofițerul de serviciu, un maior înalt, cu un costum turnat pe corpul atletic, cu diagonala din piele lustruită care parcă unește steaua de pe umăr cu pistolul de la șold, face un semn discret, abia mișcând cozorocul caschetei, și tropeta stingheră, doritoare de alte alămuri printre reflectoare, trimite înspre cele câteva steluțe timide apărute pe pânza de cort a cerului semnalul "apelul de seară", moment mistic al ceremonialului militar, soldații fiind numărați prin împungere cu degetul între nasturii vestoanelor, uimirea din privirile comandanților de grupe fiind mereu aceeași, de apostoli care așteaptă minunea, materializarea, de parcă ar avea numai Criști în subordine, sfinți pendulând între material și imaterial, oricând într-un pluton putând apărea sau dispărea soldați, purtați de aripi nevăzute între Cerul tăcut și misterios și platoul de beton pe care zeci de perechi de bocanci militari stau nemișcate, în poziție reglementară, cu vârfurile aliniate perfect pe toată lungimea frontului! Ierarhic, toți comandanții raportează că "în grupa/plutonul/compania cutare sunt fix atâția sfinți câți trebuie să fie", continuând în gând "slavă lui Dumnezeu pentru această minune, că toate sunt în regulă", brațe imaginare, dublându-le pe cele țepene în salutul militar din timpul raportului, făcând cruci largi și repetate pe vestoanele bombate de pectoralii încordați exact așa cum scrie la regulament.

În timpul acesta, se aud sirenele mașinilor de poliție cum se îndreaptă spre capetele bulevardului care trece pe lângă gardul din plăci de beton al cazărmii. S-au închis mai multe ferestre pe la blocuri, cam vreo trei sferturi. În biroul primarului se adună echipa de coordonare în caz de evenimente speciale. Primarul caută în sertar pachetul de kent și, negăsindu-l, strigă spre secretară să aducă șase cafele și niște țigări. 

La spitalul municipal au ajuns medicii care trebuie să asigure intervenția specială, pe lângă cei de la urgențe. Unul are în buzunarul gecii de blugi o sticlă de bere Azuga. Râsete nervoase, tensiunea depășește limitele.

3 - Ora nouă și zece minute. De pe treptele comandamentului, din pâlnia ca o gaură de vierme între universuri paralele se aude semnalul "terminarea apelului". Începe haosul! Ultimele ferestre se închid ca un răpăit de mitralieră la Cotul Donului, sirena salvării sfâșie traseul de la spital spre capătul bulevardului, primarului îi tremură țigara în colțul gurii, medicul cu geaca de blugi vrea să bea bere dar tremurul mâinii toarnă băutura amară undeva între guler și ureche, soldații par niște râme întunecate și tropăitoare, alergând pe scări spre holurile în care umanitatea va pendula, câteva zeci de secunde, între rai și apocalipsă. 

  Holul - scena cea mai dură a vieții de ostaș! La un capăt, sergentul, cu mâinile la spate, răcnește: 

-V-aliniați! Drepți! Dezlegați șiretul stâng! Drepți! Dezlegați șiretul drept! Drepți! Respirați adââââânc!

Prin aer plutesc bile de oțel, șerpi de plasmă, stafii bărboase, aisberguri. Treizeci de piepturi își umflă coastele, provocând aerul să se prăbușească prin traheele zvâcnitoare de emoție în alveolele care se zbat ca niște țipari în juvelnic. Se aud bubuiturile inimilor ca niște explozii ale obuzelor de 155 mm. Ochii sunt niște sfere albicioase de plastilină alb-gălbuie. 

-Descălțareaaaaa! se aude glasul sergentului ca un răcnet undeva la porțile Moscovei, prin gropile de la Borodino, printre cai sfășiați de baionete și muribunzi căutându-și picioarele spulberate de proiectilele tunurilor lui Napoleon. 

Soldații trântesc, icnind, capacul respirației, strâng buzele și pleoapele și scot, cu mâini chircite de groază, bocancii din picioare! Brusc, un aer verzui-maroniu, vizibil, palpabil, dens, se împrăștie din ciorapii semi-scorțoși! O muscă intrată fără aprobare pe geamul din capătul holului cade cu zgomot pe mozaicul pardoselii, aripile țepene scoțând un zgomot de fier târât pe un beton zgrunțuros. Soldații, cu ultimele rezerve de oxigen din plămâni, pipăie bocancii, încercând să aranjeze hidoșeniile de bumbac, lipicioase, prin ceața epuizării fizice și psihice se aude glasul sergentului modulând uscat "Drepți! În dormitoare - marș!", trupuri orbecăitoare se îmbulzesc în cadrul dincolo de care este Izbăvirea, ușile se închid ca niște pocnete de revolver ținut lipit de tâmplă, de dincolo de placajul ușilor se aud respirații ca niște hâcâituri de focă ieșită de la șaizeci de metri adâncime. 

Ofițerul de serviciu își șterge cu batista tâmplele transpirate, cu telefonul lipit de ureche, gata să raporteze că totul este în ordine, primarul are încă mâna stângă în buzunar, încleștată pe o cruciuliță primită de la socrul său, care i-a spus că e adusă de la Muntele Athos, în timp ce privirea pare holbată pe tabloul secretarului general, medicul cu geaca de blugi s-a prelins pe parchetul biroului medicului șef, cu sticla între picioare, milițienii de la capetele bulevardului încă respiră prin batistă când sunt anunțați prin stație să dea liber circulației, dincolo de ferestrele blocurilor femeile stau în genunchi, sub icoane...

4 - Ora nouă și treizeci de minute. Trompeta gâlgâie melancolic ultimul semnal al zilei - stingerea! Toate neoanele fac infarct simultan. Două lumi coexistă, alăturate, lipite ca atomii de hidrohen și oxigen în molecula vieții - holul și dormitorul. Holul este un spațiu sideral, fantasmagoric, un fel de purgatoriu gol. Bocancii și ciorapii kaki sunt dovada că viața înseamnă suferință. Dormitoarele par biserici. Tăcerea e deplină, soldații stau în paturi ca în racle. Când arhanghelul cu banderolă roșie va primi semn de la tatăl-maior, Învierea va fi bruscă și concomitentă, fix la cinci și treizeci de minute, dimineața!

  Armata, o religie kaki cu două minuni zilnice: adormirea chimică și resurecția sonoră.

Spectacol cu paiaţe

  E o postare tristă. Nu, nu vreau să mă sunaţi şi să mă compătimiţi, vreau să cred că sunt lucid şi îmi dau seama că sunt bătrân, depăşit de arta contemporană. 

  Da, nu pricep aproape nimic din ce se întâmplă în jurul meu, aşa că mă retrag în amintiri şi în excursiile pe dealurile Cugirului.

  Nu mi-a plăcut să scriu, niciodată nu am scris cu ochii fixaţi pe aplauze, pe ovaţiile cititorilor, niciodată nu am însăilat cuvinte cu pieptul umflat de viitorul monument ce mi se va ridica postum (evident), pentru a preamări glorioasele vânzări de cărţi în galaxie. Dacă îmi aduc aminte, blogul s-a numit ,,De vorbă cu mine”, ca o dovadă pentru cine am scris, de ce am scris...

  Întâlnirea cu Claudia a fost benefică, ea afost prima care mi-a propus să scriu, dar propunere serioasă, nu aşa, de complezenţă! Acum îmi dau seama că este prinsă într-o pânză de păianjen.

  Sunt trist. Nu-i bai, nu s-a întâmplat nimic, doar am aşa un sentiment de trădare, când ani de zile încerci să atragi atenţia asupra unui comportament minimal pe scena literelor şi, la o adică, te simţi ca la vot! Ce speri, văzând programul edenic şi jurămintele ,,catindatului” şi ce iese.

  Cum e să lansezi o carte din ură, din tulburare interioară, din dorinţa de răzbunare, din impresia că, dacă eşti primul, eşti mai bun? Unde e bucuria imensă a creaţiei? Unde sunt resorturile luminoase ale bucuriei? Unde e plăcerea de a împărtăşi frumosul?

  Sunt martor într-un război mut şi urât! 

  Doamna C. a lansat o carte în primăvara asta, o carte de poezie, Drama dezrădăcinării. Foarte frumos, jos pălăria, cu atât mai mare bucuria, pentru că este de aici, din Cugiria. Problema (mea!) începe cu prefaţa. Citisem unele poezii pe Facebook, nişte banalităţi referitoare la o emigrantă. Banalităţi pentru că sunt multe asemenea texte în mediile virtuale, nu minimalizez şi nu ironizez drama personală a nimănui. Poeziile erau doar nişte versificări, departe de a fi propuse pentru o eventuală evidenţiere într-un grup literar. Să revenim la prefaţă. Când citesc acolo că e un fenomen unicat, o rupere de nori, un punct nodal în literatura contemporană şi alte asemenea everesturi stilistice, mă ia cu preinfarct. Ori eu nu pricep, ori eu nu pricep – altă cale nu este! Doamna respectivă este extrem de fermă, de bătăioasă, de puternică în principii. Clama în public despre verticalitatea morală care o caracterizează, despre independenţa absolută, ea nu are nevoie de aprecieri gratuite, şi altele, şi altele. Am refuzat să vorbesc orice despre eveniment, atunci, acolo, pentru că mi se părea că particip la un spectacol cu măşti.

  Nu trec multe zile şi minciuna oboseşte. Autoarea a plătit bani grei pentru recenzie şi prezentarea în reviste de specialitate. Opa! Unde e verticalitatea?

  Autorul elogiilor din prefaţă scapă şi el boii în lucernă, spunând că numai pentru bani a făcut asta, poeziile fiind de două parale.

  Concluzie 1 - Când au fost persoanele respective sincere, la prima afirmaţie? La cea de-a doua? Ce facem cu următoarele ieşiri în public?

  Concluzie 2 - Ţinând cont că ambele persoane au declarat că acest volum este primul pas înspre accederea în Uniunea Scriitorilor, e logic să mă întreb despre valoarea membrilor acestei instituţii care se vrea reper şi diriguitor pentru literatura de azi?

  De aici începe războiul. Doamna C. lansează o carte cu povestiri din satul natal pe 14 septembrie, domnul D., autorul elogiilor de care spuneam, lansează o carte cu povestiri din satul natal pe 20 septembrie. Ambele evenimente sunt programate la Centrul Cultural Cugir, pentru că satul natal al autorilor este Vinerea.

  Cugiria are nevoie de Caragiale!

------------------
Update, 9 septembrie

Este jenant, dar vreau să fiu clar în atitudine, cel puțin în fața mea!
  Domnul D. este o valoare incontestabilă în mediul academic. Primele poezii citite de mine din opera domniei sale au fost cele din volumul Pe Rio Costa și mi-am spus părerea fără ezitare, atât în scris cât și la Radio Vocativ: un fel de proză. Amintiri adunate și modelate în formă de poezie, elementele stilistice fiind mai rare decât apa în Sahara!
  Anul acesta ne-am întâlnit de mai multe ori și discuțiile libere mi-au conturat o posibilitate: cheia succesului în toate domeniile a fost calea deschisă printre picioarele doamnelor...

  Doamna C. este o posibilă demnă urmașă a domnului D. Stăpânește perfect arta țesutului manual, în pânza de păianjen brodată cu lacrimi și bocete adunând un volum uriaș de laikuri. Nimeni nu analizează, toată lumea compătimește! În centrul pânzei se înalță o siluetă apetisantă, cu despicături dătătoare de vertijuri. Pe pieptul provocator este brodat textul "Tot ce fac este perfect".

Comedia umană în plin proces de rescriere...

Nunta care nu s-a ținut

(https://www.facebook.com/DadaMamusa/posts/2409217225764742)

 

 

O cană de lut plină cu vin, un braț de lemne lângă vatră, bâta răsucită la îndemână, ca să se sprijine în ea dimineața, când va trebui să iasă în iarba înrourată, doi ochi cenușii care nu clipesc, doi ochi cenușii în care lucesc flăcările din vatră, închipuind gânduri.

  Mereu l-au scărpinat deștele să scrijelească pe piele de oaie cele ce gândește, nu din fala seacă de a se uimi cineva, cândva, ci din convingerea că învățăturile trebuie duse mai departe. Așa cum ei, pleistoii, au terfeloagele lor, de ce să nu fie și îndemnuri pentru comați? Să le fie mai ușoară intrarea în lume? Să fie mai repede gata de treabă? Că sunt mulți cârlani fără tați, fără unchi, rămași orfani ba în urma încleștărilor sângeroase de dincolo de marele râu, ba în luptele regelui, ba în toamnele cu mult vin, când la taverna lui Borza discuțiile aprige sfârșesc prost... Cârlanii ăștia învață după ureche, din vorbele mamelor ori de pe la cei trecuți deja prin ciur și prin dârmon. În fine, una peste alta, numai bărboșii din temple au voie să lase semne pe sulurile de piele și unde-i lege nu-i tocmeală! Dacă țara o mers până acum așa, așa va merge și de acum încolo, că mare e puterea străbunilor și puterea lui Zamolxe!

  Plecase Dada și ai lui. A avut nevoie de el nu ca să-și arate fala în cetate, ci pentru că două capete judecă mai mult decât unul! Ca să nu mai vorbim de cei din preajma lui, toți încercați în frecușurile vieții, toți strânși în jurul căpeteniei ca ochiurile de fier ale cămășii de zale!

  Aspru și tainic îi Dada ăsta! Îi ca o zi întreagă. Dimineața îți freci palmele din cauza răcorii, la prânz ți se lipește părul pe tâmple de la sudoarea fierbinte, seara pui o blană în spate, peste cămieșă, noaptea îți bagi deștele-n găvanele ochilor, că nici nasul nu-l mai nimerești în așa beznă! Noaptea lucrurile trebe să meargă așa cum le-ai orânduit în vreme de lumină, noaptea trebe să te încrezi în scutul faptelor proprii și-n zidul prietenilor. Încuietrorile îs numai vorbe, care pot fi desfăcute și de o parte și de cealaltă, după cum se potrivesc încrederii. Nu-i vorbă, nu de taraboste avea el a se feri, știa cu ochii închiși unde va fi și ce va vorbi, chiar dacă e ca noaptea, peste tot și nicăieri! A prins repede că vorba lui aprigă și așa, în doi peri, cam usturătoare, nu îi e din fire ci e modul cum îl citește repede pe celălalt. Că nimic nu ustură mai mult decât o înțepătură de vorbe și atunci răspunsul e de dincolo de prefăcătorie, celălalt ba duce mâna la pumnal, ba îi trosnește pumnul pe bâtă, ba i se deschide fruntea a râs! Din două vorbe ca mănunchiul de urzică, Dada știe cine îi va fi alături și cine poate fi de sprijin doar la nevoie...

  Moșul se apleacă și mai pune un vreasc pe foc. De vreme bună s-a auzit plânsetul cucuvaiei, semn că a început să coboare oiștea carului din cer. Noaptea a trecut de jumătate. După ce a prins niscai șoareci pe la rădăcina grajdului, ochioasa aia își anunță megieșii să nu sară gardul închipuit al teritoriului ei. Acum se trage în vîrful șurii, în spatele bârnelor, și va moțăi cu pliscul în piept, dar cu urechile agere. Va da glas iar dimineața, să se știe că totul e sub ochiul și ghearele ei.

  Cam așa e și cu moș Bazaur, și el are vremea de somn netulburată de nimic și de nimeni, și el își încuie gândurile odată cu primele stele și le dă drumul, ca la porumbei, în zorii tulburi, când lumina și întunericul sunt amestecate.

  Acum... acum e altceva. Semnele s-au adunat ca frunzele galbene în vremea lui Răpciune, când încep a se schimba din verde în galben câte una, așa, ca o joacă, nici nu le bagi în samă, și de-odată, ca o tuse iscată de vinul ce o ia pe alături în gât, înecându-te, roiul de frunze uscate e de jur împrejur...

  Lucrurile mergeau bine, dinspre Muncel veneau semne de întărire cum n-au mai fost decât hăt, pe vremea moșului moșului lui, ba mai de demult, pe când regele trimitea soli la împăratul romanilor așa, ca la vecini. Mă romanule, vezi că vaca ta mi-a călcat țarina cu trifoi! și romanul plătea paguba, că dacă nu, spadele vărsau mult sânge, de o parte și de alta!

  Eh... Ce strămoși, ce viteji, ce mândrie de țară! De atunci, trădarea, lingușeala, pohta de cămări burdușite cu aur și de mese cu prepelițe, viezuri, ciute, labe de urs, dropii și berbeci copți în groapă au slăbit vâna bărbaților. Parcă zeul Spartocos a schimbat cioarecii cu fusta! Mno, amu alt rege, care a plecat sub genunchiul său toți megieșii, care i-au recunoscut puterea brațului și jarul minții, rugându-l să urce pe scaunul de la Grădiștea, pare a vrea să lustruiască trecutul, să se vadă iar lucirea fierului nost' până hăt - dincolo de ape!

  La Piatra Craivii alți bărbați au întărit cetatea voiniciei, ca și la cotul lui Alutus, ca și dincolo de munți, de unde vin ciobenii cu vești. Mare e puterea lui Zamolxe și iarăși vom săgeta norii!

  Va fi nuntă mare!

  Asta a lui Borza e ca mușcătura de tăune, nunta care nu s-a ținut a fost ca vârtejul din câmpie, după cum povestesc ai lui Mares, ăl de merge la Rusosotorum, de unde vine cu tot felul de bazaconii. Fructe galbene și acre, mai acre ca prunele verzi, vase prin care trece lumina, mărgele și haine colorate că zici că-s spălate în apa curcubeului! Ziceau ei, la ceas de seară, cu mielul învârtit deasupra jarului și cu vinul picurând din colțul musteților de parcă era sângele care curgea după ce Sile, fierarul, smulgea cu cleștele măseaua găunoasă, că mergeau prin ținuturi prin care nu vedeau nimic, doar iarbă țepoasă și uscată, că tușeau de la praful ridicat de copitele cailor, și deodată izbucnea un vârtej care aduna frunze moarte, fire de iarbă și pene de prin cuiburile de dropii și se făcea o pâlnie către nori, de parcă zeul voia să miroasă ce se mai întâmplă pe pământ! Și se ridicau caii în două picioare, și se fereau cânii pe sub coșul căruțelor, și parcă intra ceva rece pe sub cămieși, că nu venea de departe, odată se isca din nimic și se topea din scurt, doar spaimă și nisip în ochi și în gură! Așa și nunta aiasta, cu Meda și Borza, flăcăul, doar țapi buni de tăiat, că prea behăie ostentativ! Lucrurile tainice    s-au mișcat așa cum se mișcă știucile printre trestii, nu vezi, nu auzi, doar pleosc! o izbitură de coadă și botul cu dinți de fierăstrău înghițind plevușca.

  E clar că vânătoarea de bour a fost doar prilej de iscoadă, e limpede că Asta și femeile au fost doar teaca din jurul spadei, e clar că Draco a avut șapte ochi și nas de copoi. Apoi de-aia i-a și chemat! Că bănuiala lui că în cetate miroase a hoit trebuie pipăită și de alți ochi, alte urechi, de alte mori ce macină pe sub cușme.

  Și nu-i vorbă de buruienile care-i zgârie pulpele, astea-s ca puricii pe un hoit de vulpe turbată. Că de când Zia face focul în vatra asta, parcă au turbat cățelele prin sat, numai bale și hârâituri prin gard. Ptiu, babe fără treabă! Că de aveau nepoți de grijit, lână de scărmănat, pui de păzit de țărci și bărbați de hrănit cu cele ce au nevoie, ziua şi noaptea, și-ar fi văzut de ogrăzile lor, dar așa, o treabă au - aranjatul basmalei în luciul bronzului lustruit, amestecatul funinginii cu uleiul din opaiț, pentru boit sprâncenele, strânsul cingătorii peste mijloc, să pară capre țanțoșe, nu muieri cu rost și cu ochii pe bătătură! Că o muiere zdravănă la cap e lumina cășii, nu coțofană pe cracă, înfoindu-şi coada şi cârâind în toate părțile! Că o fi el, bărbatul, stâlpul, și este! Dar dacă muierea nu spoiește pereții și podelele cu lut, nu dă cu var de două ori pe an, nu ține mereu războiul întins, cu ițe sănătoase, în care împletește toate cele, de la pita proaspătă la vorba liniștită, praful și pulberea se alege de gospodărie! Și gospodăria e ca un gorun din grămada asta mai mare, de case adunate laolaltă, sub formă de sat! Și satul e pădure  din țarina întinsă cât vezi cu ochii, ba şi mai întinsă, cu rege în vârf!  Ptiu, că m-am luat cu grija de clevetitoare astea de parcă ar fi nevoie! Zia să trăiască, că gura lor nu va tăcea nici când țărâna le va umple țeasta!

  Că de-aia ziceam, frecușurile astea îs ca atunci când prinzi o cută a cămieșii sub curea și-ți dai seama numai seara, înainte de culcare, că te-a sâcâit toată ziua ceva, dar treaba nu ți-a dat răgaz de căutare și nici nu trebuia. Puțină scărpinare acum și gata, la somnul limpezitor de gânduri. Că mâine poate fi o pietricică în opincă ori o muscă izbindu-se de albul ochilor, asta e, așa-i viața, în iarba cu flori poate fi și o viperă.

  Mno, ziceam, colo-n vârful gruiului încă e mormânt falnic, cetatea noastră a fost, cândva, loc de vitejie și de dreptate, loc de adăpost în vreme de furtună și loc de ascultat vorbe rămase de la strămoși... Acum e mai mult un fel de arenă în care se plimbă care vopsite precum hainele muierilor, pileusurile se vând pe tarabă, nu se mai poartă doar cu îngăduință de la căpetenie, prin taverne se fac și se desfac pânzeturi cu semne de îmbogățire rapidă, de căpătat pe nedrept ranguri sau poate mai mult, de oarece răzmeriță... Teamă mi-i că mă încred prea mult în dezlegările mele și în cele descâlcite pe pieile rămase de la moșul meu și nu simt că se leagă de nuntă, de-o nuntă mare, cu vornic venind pe nori negri...

  İa să văd eu ce zice Dada, că-i încă în puterea trupului și-a minții! Numai de-ar veni Zia din drumurile ei, că bună-i pita cu brânză, cana cu vin și somnul ne-ntors, dar parcă mai bine era cu zeama caldă făcută de ea, cu crumpe și carne, cu ceapă și țelină, cu opaițul aprins în colțul camerei, cu răsuflarea umplând liniștea nopții...

  Focul din vatră pâlpâie. Încă puțin și cucuvaia va glăsui iar, a ziuă. Bazaur privește spre blana de oaie pe care-și va lungi oasele și se întreabă dacă a înțeles bine vorbele tainice dintre Dada și Asta, cum că și tarabostele mai calcă, pe ici pe colo, legea străbună și ar cam dosi niște piei argăsite și tăbăcite pe care semne făcute cu vârful sicii ar întocmi stihuri de amețit muieri. Hm, aspru și tainic om...

  A dormit sau nu? Că parcă toată noaptea s-a plimbat arcuşul gândurilor pe struna faptelor, tot căutând ce le ţine legate sau ce le împinge de nu se leagă, aşa cum laptele dat de oi după ce au păscut pe imaşuri cu cimbrişor nu se mai leagă veac în brânză...

  A fost cu tarabostele până în tabăra ceea mare, de dincolo de câmpia Tisei, unde a văzut tot felul de drăcării şi de arme, erau arme ca la târg, multe, lucitoare, unele grele, altele păreau jucării, aşa cum fac ţâncii din sat spade din crengi de arin şi se joacă toată ziua de-a războiul. Nici pânzeturile nu i-au ţinut pe loc, alea-s pentru muieri, ei aveau altă treabă, chiar dacă pipăiau tăişuri de pumnale, vârfuri de suliţă ori încercau greutatea loricelor. Schimbau vorbe scurte cu unii, cu alţii, de parcă ar fi întrebat: cât costă? deşi uneori nu înţelegeau o boabă, glasul ălora suna a lătrat sau a lemne răsturnate din car. Beau vin sub cortul cel mare, cât o curte, stând jos, în iarbă, cu spatele sprijinit de parii care susţineau cârpa de deasupra capului şi ciupind uşor sforile care o ţineau întinsă. Părea că nu au nicio treabă, deşi unul căuta cu colţul ochilor pe cei care aşteptau semn iar celălalt îşi freca ceafa cu degetele mari, motiv să întoarcă faţa roată, să vadă cine îşi face mereu treabă în preajma lor aşa, ca din întâmplare... Să fie uscatul ăla ca prăjina de la sfoara rufelor, cu cetera în mâini, dar pe care o dată măcar nu a pus-o pe umăr? Sau grăsanul roşu la faţă, cu părul tuns până în vârful capului, unde are o creastă ca floarea soarelui? Vorbeşte şi râde prea mult, îşi plimbă ochii rotunzi într-una şi, mai ales, nu a pupat niciodată cornul pe care îl ţine în mână...Ori femeile care toarnă în cupe? Că mai mult întreabă decât se preocupă de mese.

  În uşă s-a auzit lovitură repetată, uşoară, aşa, ca de mătură. E coada lui Grivei, uimit că stăpânul încă nu a ieşit în prag, să-şi plece capul sur spre ciutura de lemn, din care să arunce cu pumnul apă rece pe ochi, pe ceafă.

  Aşa bătea şi tarabostele cu opinca în iarbă, că trebuia să fie mereu ager, mereu cu scutul în mână, niciodată nu ştiai ce iţă se rupe, ce ulucă din gard e putredă şi intră jderul şi omoară toate găinile din coteţ. Că parcă îi e dor de vremea fecioriei, n-avea griji, n-avea dureri de cap! Ziua în ţarină, cu plugul, stand de vorbă cu boii, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei. Îl trimitea taică-su doar aşa, ca să vadă ce-i greul, ca să înţeleagă oamenii din sat, ca să-şi întărească trupul şi, mai ales, ca să înţeleagă semnele anului, ale câmpului, ale vieţuitoarelor, ale pădurii!

  Maică-sa părea îngrijorată, să nu se spetească, să nu-i fie foame, să nu-i fie frig, îi umplea straiţa cu de toate.

- Lasă-l, femeie! zicea ăl bătrân, nu-l vezi că-i zdravăn ca un noatin? Tu crezi că nu ştiu ce fac? Lasă-l să-şi întărească oasele, să mânce zmeură, să bea apă de izvor, să se călească în soare şi-n aer curat, că toate astea ale lui fi-vor, când o veni vremea! Şi trebuie ştiute şi trebuie să-i pese de ele! Că dacă i le dau pe tavă, ca pe plăcinte, se leapădă de ele într-o seară, la tavernă, la jocul de oase, ori pentru vreo cătrinţă mai scurtă... Tu vezi de vorbeşte cu el despre fete, să aibă habar, să nu-ţi bată la poartă vreo vecină cu fiică-sa de mână, aia cu burta mare! Nu c-ar fi rău, dar nu-i vremea!

  Afară s-a auzit mişcare. Grivei n-a lătrat, semn că n-a fost chip stăin, dar ceva a mişcat. Moş Bazaur se ridică în capul oaselor, sprijinit în bâtă, mormăie a nemulţumire, nu şi-a ordonat gândurile, dar acum asta este, trebuie să arunce o privire dincolo de uşă. Ia pe umeri vesta de lână împletită, rupe un colţ de pită, să-i dea căţelului şi deschide uşa. Grivei, mare, alb, şi el bătrân, cu urechile pleoştite, cu un ochi de culoarea florilor de in şi cu celălalt negru ca boaba de mură il priveşte atent, înclinând capul când într-o parte, când în cealaltă. Miroase bucata de pâine şi parcă întreabă din ochi: Atât? Pită şi atât? Fără unsoare din tigaie, fără miros de slănină, fără să fie stropită cu lapte, măcar? Măi moşule, parcă zice, te-am slujit amar de ani, toată viaţa mea, am stat nopţile întins la uşa ta, să-ţi fie somnul lin, te-am însoţit pe drumuri, hămăind la urşi, te-am privit în tavernă cum bei, cu ochii fixaţi pe oricine se mişca, să-i rup mâna, dacă se apropie de tine, şi tu acum îmi dai pită goală???

  Se întoarce moş Bazaur, dă la o parte şervetul de pe tava cu carne prăjită, tăvăleşte bine pâinea prin unsoare, ba ia cu degetul şi o bucăţică mai mică de carne, pe care o lipeşte de coltuc şi iese în curte, privind câinele şi întinzându-i festinul. Mormăie de două ori şi Grivei înţelege perfect că moşul şi-a cerut iertare!

  Lângă poartă este o ulcică de lut, legată la gură cu un şervet cu dungi roşii. Miroase a lapte covăsit. E de la tuşa Lisandra, muierea lu’ Pătru, meşterul de căruţe, ăla de are casă şi-n Vânţ, rămasă de la soru-sa, Marta, care n-avusese copii. Văduvă după bătălia de la Adamclisi, rămasă fără rost, plecase la Zamolxe acum vreo două toamne, că nu mai vorbea, nu mai mânca, numai gemea şi lăcrima...

  Pătru umbla mult, vindea căruţe în toate zările, de la Căpâlna până pe Someş, de la Ocna de sare în câmpiile Tisei...

  Moş Bazaur a luat ulcica şi a intrat în casă. Cu o lingură de lemn, a adunat smântâna de deasupra laptelui covăsit, apoi a răsturnat totul într-o strachină de lut ars. A răsuflat adânc, văzând că pe fundul oalei nu e nimic. Parcă i s-a îndreptat spatele. O să aibă timp să-şi rostuiască ograda, până va primi semn de plecare.