"Mândră Mărie"

 

 

  

Mă plimb prin Cugiria (țara din sufletul meu) și nu mă satur de imensitate. De pe Țara Vânturilor am fotografiat un curcubeu întreg, un curcubeu cu un picior în Mureș iar cu celălat sprijinit pe Munții Șureanu! Stemă, efigie, nu curcubeu! Pe Dealul Drăgana am văzut un ulm foarte bătrân, cu trunchiul contorsionat și găunos, ca o colibă sau, mai repede, ca un schelet al cine știe cărui vrăjitor uitat de vreme! Pe Teiul Zânei răsare cea mai mare și mai fascinantă lună văzută de mine, iar dealul este străjuit, la poale, de copaci singuratici, cu coroane imense, ca niște străjeri. Pe Valea Ghișagului oamenii adunau, cândva, racii cu gălețile. În Viile Vechi butucii sunt năpădiți de muri, de sânger și de “mălaiul cucului”, doar gutuii rămânând deasupra mării de rugi și de lăstari, un fel de borne de moșie, doar ei mai amintind de “via lui cutare”… Pe Râul Mare am prins chișcari, pe râul Cugir, aproape de vărsarea în Mureș, am văzut vizuină de castor. Pe Dealul Viilor am cules pere pădurețe mai mari decât nucile, în pajiștile din Călene am văzut gladiole sălbatice.
“Bornele” astea de hotar ale țării din sufletul meu, Cugiria, au o țesătură comună, cerul albastru! Bineînțeles că nu este unicat, poate că și “bornele” pot fi regăsite în alte colțuri ale țării celei mari, dar aici se mai întâmplă ceva, cerul este brodat în două straturi. Dacă sus, sus de tot se văd firele albe de bumbac, lăsate de avioanele plecate spre alte zări, ca niște firimituri de pâine din poveste, ca să găsească drumul la întoarcere, mai jos, mai aproape de noi, puțin mai sus de pietrele albe de pe Pleșa, “mai jos de nori, mai sus de iarbă”, rotesc ulii, în perechi, cruci plutitoare, semne sau însemne heraldice ale unei țări cu două culori, verdele dealurilor și albastrul cerului!

Cerul acesta infinit, în culorile florilor de in, ale iezerelor sau ale ochilor de prunci, locul spre care privim cu uimire și cu înfiorare, locul de unde suntem priviți, poate fi vizitat? Răspunsul a venit întâmplător, în excursiile de la marginea Cugiriei. Treceam prin Romoșel, satul de dincolo de deal, înspre Orăștie, și am rămas pironit lângă gardul unei case. Parcă mi se lipiseră picioarele de pământ, parcă mi se lipiseră mâinile de gard, parcă mi se lipise sufletul de pereții acelei case! Era nelocuită, oarecum neîngrijită, dar pereții, pereții…
- Doamne, cum de a ajuns aici albastrul de Voroneț? am îngăimat. Era o culoare fascinantă, mă atrăgea ca o vrajă, părea… Da! Asta este! Este o Poartă spre Cer!

Am făcut mai multe fotografii cu telefonul meu deloc performant, dar nu eram interesat de calitatea imaginii, voiam doar să păstrez albastrul acela cât mai mult în amintire, în suflet.
Aud poarta casei din spatele meu deschizându-se. O doamnă în vârstă, foarte în vârstă, mă întreabă dacă am treabă cu cineva.
- Nu, îi răspund, îmi place culoarea casei și o fotografiez.

- Ei, maică, stăpâna nu mai e aici, a plecat la fata ei, nu mai putea ține casa, dar ce femeie de treabă era, cum ținea ea gospodăria… Eh, vârsta, maică, abia se mai mișca… Tare mult își mai iubea casa, uite, încă se mai văd ulcelele pentru flori.

- Vopseaua… încerc eu să o aduc în uimirea mea.

- “Mândră Mărie”, maică, „Mândră Mărie”, așa se numește culoarea asta! Tare mult se mândrea cu casa ei, tătă lumea întorcea capul când trecea pe stradă.
- Normal, zic, asta am făcut și eu!



Doamne, care pe toate le faci și care pe toate le ții în căușul palmei Tale, înțeleg, acum, că ai lăsat, ici-colo, porți spre imensa ta Împărăție, cerul curat! Și unde puteai Tu să lași semne mai frumoase ca în casa unei femei? Că acolo unde este Femeia ești și Tu, pentru că ea este sufletul și inima casei, ea ține vatra și face pita, ea leagănă copiii tăi, ea face peretare, ea ține florile în ferestre, ea ține candela aprinsă sub icoana rămasă de la părinți, închinându-se cu cruci mari dimineața și seara și, iată, ea își înmoaie bidineaua în sineala Cerului Tău, să-și împodobească mica sa biserică, locul sfânt al familiei, moștenirea neamului și încrederea în viitor, Casa!
Maica cu pruncul nu este numai icoană, este o sculptură vie a acestui neam și a tuturor neamurilor, este începutul fără de sfârșit, este Cântarea cântărilor, este primăvara vieții! Să ne bucurăm, alături de ele și pentru ele, să le iubim, să le respectăm și să vedem în culorile caselor semnele prin care Dumnezeu este mai aproape de noi!
“Mândră Mărie” – culoare și rugă, uimire și frumusețe, clipă și eternitate, țărână și slavă!