- Hai cu mine la Vinerea, zice nea Gică. Am de pus o poartă, ții de ea până prind eu balamalele apoi ai ce vedea, îți garantez!
Și chiar am avut! Un tezaur, Vinerea asta! Și câte "comori" necunoscute or mai fi!
Nu îl cheamă Miron, dar așa se prezintă, Onu lu' Miron! De ce? Păi e simplu.
- Tu de-al cui ești? eram întrebat în copilărie.
- Sunt al lui Vasile.
- Care Vasile?
- Chipirișteanu! răspundeam, deși pe tata îl chema Vasile Vasile.
- Așa zi, mă' băiete!
E din neamul patriarhului, de aceea se prezintă așa, cu mândrie. O mândrie binemeritată, fără discuție!
Să vă spun că nu stă o clipă locului, că trage de stâlpii gardului, de grinzi și de bordani?
- E pălang, nu gard, mă corectează Onu lu' Miron. Gardu-i din schini!
O grădină cât o moșie! Iar masa și scaunele sunt făcute de mâna lui.
Dovada că pozele sunt făcute în Ardeal!
Să vă spun că ziua s-a încheiat cu o zamă cu afumătură?
Minunăție de oameni, de locuri, de lucruri! 😍 Am căscat nu doar ochii, ci și sufletul, privind fotografiile. Mulțumesc și pentru această frumoasă (și duioasă) poveste adevărată.
RăspundețiȘtergereToate cele bune! 😊
Da, da și da!
ȘtergereAdică "Minunăție de oameni, de locuri, de lucruri!"
Timpul a fost scurt, prea scurt, sper să mai am ocazia să mă întâlnesc cu "Ion al lui Miron", sau Onu lu' Miron, pe scurt, ăăăă, pe ardelenește, am vrut să spun!
Doamne-ajută!