O cană de
lut plină cu vin, un braț de lemne lângă vatră, bâta răsucită la îndemână, ca
să se sprijine în ea dimineața, când va trebui să iasă în iarba înrourată, doi
ochi cenușii care nu clipesc, doi ochi cenușii în care lucesc flăcările din
vatră, închipuind gânduri.
Mereu
l-au scărpinat deștele să scrijelească pe piele de oaie cele ce gândește, nu
din fala seacă de a se uimi cineva, cândva, ci din convingerea că învățăturile
trebuie duse mai departe. Așa cum ei, pleistoii, au terfeloagele lor, de ce să
nu fie și îndemnuri pentru comați? Să le fie mai ușoară intrarea în lume? Să
fie mai repede gata de treabă? Că sunt mulți cârlani fără tați, fără unchi,
rămași orfani ba în urma încleștărilor sângeroase de dincolo de marele râu, ba
în luptele regelui, ba în toamnele cu mult vin, când la taverna lui Borza
discuțiile aprige sfârșesc prost... Cârlanii ăștia învață după ureche, din
vorbele mamelor ori de pe la cei trecuți deja prin ciur și prin dârmon. În
fine, una peste alta, numai bărboșii din temple au voie să lase semne pe
sulurile de piele și unde-i lege nu-i tocmeală! Dacă țara o mers până acum așa,
așa va merge și de acum încolo, că mare e puterea străbunilor și puterea lui
Zamolxe!
Plecase Dada și ai lui. A avut nevoie de el nu ca să-și arate fala în cetate,
ci pentru că două capete judecă mai mult decât unul! Ca să nu mai vorbim de cei
din preajma lui, toți încercați în frecușurile vieții, toți strânși în jurul
căpeteniei ca ochiurile de fier ale cămășii de zale!
Aspru
și tainic îi Dada ăsta! Îi ca o zi întreagă. Dimineața îți freci palmele din
cauza răcorii, la prânz ți se lipește părul pe tâmple de la sudoarea fierbinte,
seara pui o blană în spate, peste cămieșă, noaptea îți bagi deștele-n găvanele
ochilor, că nici nasul nu-l mai nimerești în așa beznă! Noaptea lucrurile trebe
să meargă așa cum le-ai orânduit în vreme de lumină, noaptea trebe să te
încrezi în scutul faptelor proprii și-n zidul prietenilor. Încuietrorile îs
numai vorbe, care pot fi desfăcute și de o parte și de cealaltă, după cum se
potrivesc încrederii. Nu-i vorbă, nu de taraboste avea el a se feri, știa cu
ochii închiși unde va fi și ce va vorbi, chiar dacă e ca noaptea, peste tot și
nicăieri! A prins repede că vorba lui aprigă și așa, în doi peri, cam
usturătoare, nu îi e din fire ci e modul cum îl citește repede pe celălalt. Că
nimic nu ustură mai mult decât o înțepătură de vorbe și atunci răspunsul e de
dincolo de prefăcătorie, celălalt ba duce mâna la pumnal, ba îi trosnește
pumnul pe bâtă, ba i se deschide fruntea a râs! Din două vorbe ca mănunchiul de
urzică, Dada știe cine îi va fi alături și cine poate fi de sprijin doar la
nevoie...
Moșul
se apleacă și mai pune un vreasc pe foc. De vreme bună s-a auzit plânsetul
cucuvaiei, semn că a început să coboare oiștea carului din cer. Noaptea a
trecut de jumătate. După ce a prins niscai șoareci pe la rădăcina grajdului,
ochioasa aia își anunță megieșii să nu sară gardul închipuit al teritoriului
ei. Acum se trage în vîrful șurii, în spatele bârnelor, și va moțăi cu pliscul
în piept, dar cu urechile agere. Va da glas iar dimineața, să se știe că totul
e sub ochiul și ghearele ei.
Cam
așa e și cu moș Bazaur, și el are vremea de somn netulburată de nimic și de
nimeni, și el își încuie gândurile odată cu primele stele și le dă drumul, ca
la porumbei, în zorii tulburi, când lumina și întunericul sunt amestecate.
Acum... acum e altceva. Semnele s-au adunat ca frunzele galbene în vremea lui
Răpciune, când încep a se schimba din verde în galben câte una, așa, ca o
joacă, nici nu le bagi în samă, și de-odată, ca o tuse iscată de vinul ce o ia
pe alături în gât, înecându-te, roiul de frunze uscate e de jur împrejur...
Lucrurile mergeau bine, dinspre Muncel veneau semne de întărire cum n-au mai fost
decât hăt, pe vremea moșului moșului lui, ba mai de demult, pe când regele
trimitea soli la împăratul romanilor așa, ca la vecini. Mă romanule, vezi că
vaca ta mi-a călcat țarina cu trifoi! și romanul plătea paguba, că dacă nu,
spadele vărsau mult sânge, de o parte și de alta!
Eh...
Ce strămoși, ce viteji, ce mândrie de țară! De atunci, trădarea, lingușeala,
pohta de cămări burdușite cu aur și de mese cu prepelițe, viezuri, ciute, labe
de urs, dropii și berbeci copți în groapă au slăbit vâna bărbaților. Parcă zeul
Spartocos a schimbat cioarecii cu fusta! Mno, amu alt rege, care a plecat sub
genunchiul său toți megieșii, care i-au recunoscut puterea brațului și jarul
minții, rugându-l să urce pe scaunul de la Grădiștea, pare a vrea să
lustruiască trecutul, să se vadă iar lucirea fierului nost' până hăt - dincolo
de ape!
La
Piatra Craivii alți bărbați au întărit cetatea voiniciei, ca și la cotul lui
Alutus, ca și dincolo de munți, de unde vin ciobenii cu vești. Mare e puterea
lui Zamolxe și iarăși vom săgeta norii!
Va fi
nuntă mare!
Asta
a lui Borza e ca mușcătura de tăune, nunta care nu s-a ținut a fost ca vârtejul
din câmpie, după cum povestesc ai lui Mares, ăl de merge la Rusosotorum, de
unde vine cu tot felul de bazaconii. Fructe galbene și acre, mai acre ca
prunele verzi, vase prin care trece lumina, mărgele și haine colorate că zici
că-s spălate în apa curcubeului! Ziceau ei, la ceas de seară, cu mielul
învârtit deasupra jarului și cu vinul picurând din colțul musteților de parcă
era sângele care curgea după ce Sile, fierarul, smulgea cu cleștele măseaua
găunoasă, că mergeau prin ținuturi prin care nu vedeau nimic, doar iarbă
țepoasă și uscată, că tușeau de la praful ridicat de copitele cailor, și
deodată izbucnea un vârtej care aduna frunze moarte, fire de iarbă și pene de
prin cuiburile de dropii și se făcea o pâlnie către nori, de parcă zeul voia să
miroasă ce se mai întâmplă pe pământ! Și se ridicau caii în două picioare, și
se fereau cânii pe sub coșul căruțelor, și parcă intra ceva rece pe sub
cămieși, că nu venea de departe, odată se isca din nimic și se topea din scurt,
doar spaimă și nisip în ochi și în gură! Așa și nunta aiasta, cu Meda și Borza,
flăcăul, doar țapi buni de tăiat, că prea behăie ostentativ! Lucrurile tainice
s-au mișcat așa cum se mișcă știucile printre trestii, nu vezi, nu auzi, doar
pleosc! o izbitură de coadă și botul cu dinți de fierăstrău înghițind plevușca.
E
clar că vânătoarea de bour a fost doar prilej de iscoadă, e limpede că Asta și
femeile au fost doar teaca din jurul spadei, e clar că Draco a avut șapte ochi
și nas de copoi. Apoi de-aia i-a și chemat! Că bănuiala lui că în cetate
miroase a hoit trebuie pipăită și de alți ochi, alte urechi, de alte mori ce
macină pe sub cușme.
Și
nu-i vorbă de buruienile care-i zgârie pulpele, astea-s ca puricii pe un hoit
de vulpe turbată. Că de când Zia face focul în vatra asta, parcă au turbat
cățelele prin sat, numai bale și hârâituri prin gard. Ptiu, babe fără treabă!
Că de aveau nepoți de grijit, lână de scărmănat, pui de păzit de țărci și
bărbați de hrănit cu cele ce au nevoie, ziua şi noaptea, și-ar fi văzut de
ogrăzile lor, dar așa, o treabă au - aranjatul basmalei în luciul bronzului
lustruit, amestecatul funinginii cu uleiul din opaiț, pentru boit sprâncenele, strânsul
cingătorii peste mijloc, să pară capre țanțoșe, nu muieri cu rost și cu ochii
pe bătătură! Că o muiere zdravănă la cap e lumina cășii, nu coțofană pe cracă,
înfoindu-şi coada şi cârâind în toate părțile! Că o fi el, bărbatul, stâlpul,
și este! Dar dacă muierea nu spoiește pereții și podelele cu lut, nu dă cu var
de două ori pe an, nu ține mereu războiul întins, cu ițe sănătoase, în care
împletește toate cele, de la pita proaspătă la vorba liniștită, praful și
pulberea se alege de gospodărie! Și gospodăria e ca un gorun din grămada asta
mai mare, de case adunate laolaltă, sub formă de sat! Și satul e pădure
din țarina întinsă cât vezi cu ochii, ba şi mai întinsă, cu rege în vârf!
Ptiu, că m-am luat cu grija de clevetitoare astea de parcă ar fi nevoie! Zia să
trăiască, că gura lor nu va tăcea nici când țărâna le va umple țeasta!
Că
de-aia ziceam, frecușurile astea îs ca atunci când prinzi o cută a cămieșii sub
curea și-ți dai seama numai seara, înainte de culcare, că te-a sâcâit toată
ziua ceva, dar treaba nu ți-a dat răgaz de căutare și nici nu trebuia. Puțină
scărpinare acum și gata, la somnul limpezitor de gânduri. Că mâine poate fi o
pietricică în opincă ori o muscă izbindu-se de albul ochilor, asta e, așa-i
viața, în iarba cu flori poate fi și o viperă.
Mno,
ziceam, colo-n vârful gruiului încă e mormânt falnic, cetatea noastră a fost,
cândva, loc de vitejie și de dreptate, loc de adăpost în vreme de furtună și
loc de ascultat vorbe rămase de la strămoși... Acum e mai mult un fel de arenă
în care se plimbă care vopsite precum hainele muierilor, pileusurile se vând pe
tarabă, nu se mai poartă doar cu îngăduință de la căpetenie, prin taverne se
fac și se desfac pânzeturi cu semne de îmbogățire rapidă, de căpătat pe nedrept
ranguri sau poate mai mult, de oarece răzmeriță... Teamă mi-i că mă încred prea
mult în dezlegările mele și în cele descâlcite pe pieile rămase de la moșul meu
și nu simt că se leagă de nuntă, de-o nuntă mare, cu vornic venind pe nori
negri...
İa să
văd eu ce zice Dada, că-i încă în puterea trupului și-a minții! Numai de-ar
veni Zia din drumurile ei, că bună-i pita cu brânză, cana cu vin și somnul
ne-ntors, dar parcă mai bine era cu zeama caldă făcută de ea, cu crumpe și
carne, cu ceapă și țelină, cu opaițul aprins în colțul camerei, cu răsuflarea
umplând liniștea nopții...
Focul
din vatră pâlpâie. Încă puțin și cucuvaia va glăsui iar, a ziuă. Bazaur
privește spre blana de oaie pe care-și va lungi oasele și se întreabă dacă a
înțeles bine vorbele tainice dintre Dada și Asta, cum că și tarabostele mai
calcă, pe ici pe colo, legea străbună și ar cam dosi niște piei argăsite și
tăbăcite pe care semne făcute cu vârful sicii ar întocmi stihuri de amețit
muieri. Hm, aspru și tainic om...
A
dormit sau nu? Că parcă toată noaptea s-a plimbat arcuşul gândurilor pe struna
faptelor, tot căutând ce le ţine legate sau ce le împinge de nu se leagă, aşa
cum laptele dat de oi după ce au păscut pe imaşuri cu cimbrişor nu se mai leagă
veac în brânză...
A
fost cu tarabostele până în tabăra ceea mare, de dincolo de câmpia Tisei, unde
a văzut tot felul de drăcării şi de arme, erau arme ca la târg, multe,
lucitoare, unele grele, altele păreau jucării, aşa cum fac ţâncii din sat spade
din crengi de arin şi se joacă toată ziua de-a războiul. Nici pânzeturile nu
i-au ţinut pe loc, alea-s pentru muieri, ei aveau altă treabă, chiar dacă
pipăiau tăişuri de pumnale, vârfuri de suliţă ori încercau greutatea loricelor.
Schimbau vorbe scurte cu unii, cu alţii, de parcă ar fi întrebat: cât costă? deşi
uneori nu înţelegeau o boabă, glasul ălora suna a lătrat sau a lemne răsturnate
din car. Beau vin sub cortul cel mare, cât o curte, stând jos, în iarbă, cu
spatele sprijinit de parii care susţineau cârpa de deasupra capului şi ciupind
uşor sforile care o ţineau întinsă. Părea că nu au nicio treabă, deşi unul
căuta cu colţul ochilor pe cei care aşteptau semn iar celălalt îşi freca ceafa
cu degetele mari, motiv să întoarcă faţa roată, să vadă cine îşi face mereu
treabă în preajma lor aşa, ca din întâmplare... Să fie uscatul ăla ca prăjina
de la sfoara rufelor, cu cetera în mâini, dar pe care o dată măcar nu a pus-o
pe umăr? Sau grăsanul roşu la faţă, cu părul tuns până în vârful capului, unde
are o creastă ca floarea soarelui? Vorbeşte şi râde prea mult, îşi plimbă ochii
rotunzi într-una şi, mai ales, nu a pupat niciodată cornul pe care îl ţine în
mână...Ori femeile care toarnă în cupe? Că mai mult întreabă decât se preocupă
de mese.
În
uşă s-a auzit lovitură repetată, uşoară, aşa, ca de mătură. E coada lui Grivei,
uimit că stăpânul încă nu a ieşit în prag, să-şi plece capul sur spre ciutura
de lemn, din care să arunce cu pumnul apă rece pe ochi, pe ceafă.
Aşa
bătea şi tarabostele cu opinca în iarbă, că trebuia să fie mereu ager, mereu cu
scutul în mână, niciodată nu ştiai ce iţă se rupe, ce ulucă din gard e putredă
şi intră jderul şi omoară toate găinile din coteţ. Că parcă îi e dor de vremea
fecioriei, n-avea griji, n-avea dureri de cap! Ziua în ţarină, cu plugul, stand
de vorbă cu boii, ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei. Îl trimitea taică-su
doar aşa, ca să vadă ce-i greul, ca să înţeleagă oamenii din sat, ca să-şi
întărească trupul şi, mai ales, ca să înţeleagă semnele anului, ale câmpului,
ale vieţuitoarelor, ale pădurii!
Maică-sa părea îngrijorată, să nu se spetească, să nu-i fie foame, să nu-i fie
frig, îi umplea straiţa cu de toate.
- Lasă-l,
femeie! zicea ăl bătrân, nu-l vezi că-i zdravăn ca un noatin? Tu crezi că nu
ştiu ce fac? Lasă-l să-şi întărească oasele, să mânce zmeură, să bea apă de
izvor, să se călească în soare şi-n aer curat, că toate astea ale lui fi-vor,
când o veni vremea! Şi trebuie ştiute şi trebuie să-i pese de ele! Că dacă i le
dau pe tavă, ca pe plăcinte, se leapădă de ele într-o seară, la tavernă, la
jocul de oase, ori pentru vreo cătrinţă mai scurtă... Tu vezi de vorbeşte cu el
despre fete, să aibă habar, să nu-ţi bată la poartă vreo vecină cu fiică-sa de
mână, aia cu burta mare! Nu c-ar fi rău, dar nu-i vremea!
Afară
s-a auzit mişcare. Grivei n-a lătrat, semn că n-a fost chip stăin, dar ceva a
mişcat. Moş Bazaur se ridică în capul oaselor, sprijinit în bâtă, mormăie a
nemulţumire, nu şi-a ordonat gândurile, dar acum asta este, trebuie să arunce o
privire dincolo de uşă. Ia pe umeri vesta de lână împletită, rupe un colţ de
pită, să-i dea căţelului şi deschide uşa. Grivei, mare, alb, şi el bătrân, cu
urechile pleoştite, cu un ochi de culoarea florilor de in şi cu celălalt negru
ca boaba de mură il priveşte atent, înclinând capul când într-o parte, când în
cealaltă. Miroase bucata de pâine şi parcă întreabă din ochi: Atât? Pită şi atât?
Fără unsoare din tigaie, fără miros de slănină, fără să fie stropită cu lapte,
măcar? Măi moşule, parcă zice, te-am slujit amar de ani, toată viaţa mea, am
stat nopţile întins la uşa ta, să-ţi fie somnul lin, te-am însoţit pe drumuri,
hămăind la urşi, te-am privit în tavernă cum bei, cu ochii fixaţi pe oricine se
mişca, să-i rup mâna, dacă se apropie de tine, şi tu acum îmi dai pită goală???
Se întoarce
moş Bazaur, dă la o parte şervetul de pe tava cu carne prăjită, tăvăleşte bine
pâinea prin unsoare, ba ia cu degetul şi o bucăţică mai mică de carne, pe care
o lipeşte de coltuc şi iese în curte, privind câinele şi întinzându-i festinul.
Mormăie de două ori şi Grivei înţelege perfect că moşul şi-a cerut iertare!
Lângă
poartă este o ulcică de lut, legată la gură cu un şervet cu dungi roşii.
Miroase a lapte covăsit. E de la tuşa Lisandra, muierea lu’ Pătru, meşterul de
căruţe, ăla de are casă şi-n Vânţ, rămasă de la soru-sa, Marta, care n-avusese
copii. Văduvă după bătălia de la Adamclisi, rămasă fără rost, plecase la
Zamolxe acum vreo două toamne, că nu mai vorbea, nu mai mânca, numai gemea şi
lăcrima...
Pătru
umbla mult, vindea căruţe în toate zările, de la Căpâlna până pe Someş, de la
Ocna de sare în câmpiile Tisei...
Moş
Bazaur a luat ulcica şi a intrat în casă. Cu o lingură de lemn, a adunat
smântâna de deasupra laptelui covăsit, apoi a răsturnat totul într-o strachină
de lut ars. A răsuflat adânc, văzând că pe fundul oalei nu e nimic. Parcă i s-a
îndreptat spatele. O să aibă timp să-şi rostuiască ograda, până va primi semn
de plecare.
