Cartea ca o Poveste

  Nu (mai) sunt un cititor de proză "în forță", așa cum pot depune mărturie... pușca și cureaua lată!

Probabil m-am lenevit, probabil nu vreau să ard puținul timp rămas în multe ore de lectură, probabil vreau să fac (prea) multe și mă risipesc între clipe. A, nu, nu este nici regret, nici laudă mascată, adicătelea aș putea, dar...

  Nu, efectiv vreau să mă bucur cât mai mult de cât mai multe frumuseți, fie ele fotografii, poeme, nuvele, povestiri, comentarii, picturi, glume, beri, festivaluri dacice ori îngrijit grădina! O, da, grădina compensează perfect nevoia de frumos, de liniște, de timp petrecut cu folos!

  Dacă aș face un revu, probabil ultima carte "groasă" a fost "Așa grăit-a Zarathustra", a lui Friedrich Nietzsche. Da, citită "din scoarță în scoarță", da, umplută de sublinieri și adnotări, da, plină de hârtii drept semne unde aș fi vrut să dialoghez, să întreb, să combat, să reiau, să neg, să laud...

Între timp, am citit romane "americane", polițiste, pline de nerv, suspans și umor, o culegere de povestiri SF de la Giovano... Dar subiectul postării de azi sunt romanele "de la noi", mai ales din grup, grupul care gravitează în jurul Cenaclului de la Roma și a editurii Minela. 

  Încă aplaud verva și subiectul extrem de ramificat din "Joint", autor Claudia Minela, încă mai sunt invidios pe multa imaginație care a ars în descrierea întâmplărilor descrise, dar perfect posibile, încă mai spun că e perfect competitivă cu orice roman de acțiune care te ține cu sufletul la gură! A urmat "Mila", autor Mariana Cornea, un volum care a făcut lupte libere cu mine, trântindu-mă pe salteaua părerilor în toate modurile posibile! Eram pregătit, să zicem, de către Claudia, că voi citi un roman uluitor! După doar câteva pagini, îi dau mesaj Claudiei în care îi scriu cam așa: "Bre, nu știu alții ce au citit aici, da io sunt bulversat rău, nu pricep nimic..." Dacă doriți formularea exactă, apelați la patroana editurii Minela! Am continuat lectura și a trebuit să mă recunosc înfrânt, cartea m-a uluit și prin conținut, și prin stilul literar, și prin puterea fabuloasă a autoarei de a alătura cuvinte aproape șocante, dar "cu efect întârziat", adică e ca la plajă, te bucuri de soare și de valuri și noaptea te perpelești sub cearceaf, înghiontit de arsurile pielii! Arsuri, da, acesta este efectul principal al cărții, o arsură spirituală, de compoziție, de limbaj, de subiect...

  "A treia carte" a venit ca un balsam, ca o poveste, ca o vacanță la bunici, în care fructele, soarele, clătitele și siropul de zmeură zâmbesc, separat și toate la un loc, de parcă ar fi un tablou al verii sau o simfonie despre păstorii din Bucovina...

  Da, pare o poveste, este o Poveste, este o carte extrem de bine scrisă, un text aerisit, luminos, plăcut, curgător, odihnitor! A, nu e totul lapte și miere, nu e totul o horă a bucuriei, este un fel de călătorie inițiatică, drumul spre sine al unei fetițe de la țară, Smaranda, o fetiță cu un prieten aparte, Stejărel. Frumos nume, nu? Ei bine, Stejărel este... un copăcel, un lăstar de stejar sădit de bunicul său pe fâneața din spatele casei, devenit prieten de nădejde, unica ființă căreia fetița îi încredințează bucuriile, necazurile, speranțele, planurile, eșecurile, încercările, dezamăgirile, dorurile... 

  Cartea are trei piloni, în opinia mea: Familia, Credința și Încrederea în faptele proprii! Stejărel este metafora originii, a rădăcinilor, a sevei primordiale, a legăturii pe verticală dintre Materie și Spirit, este copacul vieții personale, este reprezentarea literară a nevoii de confesiune, de destăinuire, de dialog, de prietenie... 

Bunătatea are porți deschise pretutindeni, astfel se explică (în opinia mea), cum de reușește să găsească locuri de muncă în diverse localități, locuri în care se oprește doar pentru că vrea să cunoască lumea, oamenii. Astfel se explică și cum este ajutată de străini, de la portarul de hotel și chelnerițe la persoane necunoscute, care îi oferă totul, un loc de odihnă, mâncare și chiar asistență medicală, când febra depășește puterile trupului! 

  Cartea este un film! Probabil poate fi transformată ușor într-un scenariu de film, nu știu ce înseamnă asta, dar textul, adică lectura cărții nu este un efort, nu necesită sublinieri, nu cere consultarea DEX-ului ori dezlegări ale cine știe căror formulări ermetice ori filozofice, nu, cartea este un film care se derulează fără pauză de la primul cuvânt și până la ultimul, cu schimbări de planuri, cu personaje care intră pe rând în lumina reflectoarelor, cu tensiuni și cu bucurii, cu drame și cu împliniri! De fapt, cartea este un film despre un film, în cuprinsul ei chiar fiind vorba de scene dintr-un film în care autoarea chiar joacă, adică își joacă rolul ei, adică viața ei, natural, firesc, fără momente lacrimogene ori găselnițe regizorale "de efect"!

  Cartea este un manual despre cum se scrie o carte! Jerome K. Jerome a scis o carte cu titlul "Cum nu se scrie un roman", aici doamna Iulia Baciu ne arată cum se scrie unul! Fiind absolventă a unui liceu de filologie și a unei facultăți de jurnalistică, nu e de mirare că totul e cursiv, natural plăcut, cu o înlănțuire logică, având accente discrete de atragere a atenției și porțiuni de larghețe, de respiro, de detașare...

  Nu pot să trec (mai corect - NU VREAU SĂ TREC) peste un aspect banal, coperta! Cartea are o copertă DE POVESTE, o imagine simplă, dar strălucitoare, este ca un început de drum care te cheamă spre Lumină! Așa erau coperțile basmelor din copilărie! Felicitări autoarei, doamna Mioara Băluță!

  "Părea o poveste" este un titlu nedrept, cartea ESTE O POVESTE frumoasă, modernă, atrăgătoare, împlinită!

  Felicitări, admirație, respect, doamna Iuliana Baciu! Reverență!

O femeie frumoasă

  Au trecut ceva ani de la prima întâlnire. Ani frumoși, ani cu multe realizări deosebite: îndrumarea și tehnoredactarea a două volume de versuri, numeroase apariții în cadrul mișcării cultural-artistice "Laborator cultural", participarea la ședințele cenaclurilor "Solaris" din Cugir și "Lucian Blaga" din Sebeș, promovarea de la Academia doamnelor, Alba Iulia, invitarea în echipa dacilor din Alba și a celor de aici, din Cugir, prezența la nenumărate evenimente desfășurate în barul lui Billy (sau "Capșa de Cugir")...

  Toate au fost șterse cu buretele în vara trecută, dintr-o mișcare. Nu-i bai, am făcut totul din plăcere și cu plăcere, necazul vine de la virulența cu care aruncă noroi asupra mea! 

***

Primul volum, cu o groază de personalități pe subcopertă, varză în interior!

 

Volumul al doilea, coordonat de mine, cu nume grele semnând prefața și postfața.

 Ce scurtă este veșnicia... 

 Volumul al treilea, apreciat de poeți mari, promovat inclusiv de cenaclul "Astra" din Sibiu. Mă mândresc!

***

  Să vedem cronologia faptelor.

1) Aprilie 2019. Dublă lansare de carte, Maria Trif și eu. În toate ocaziile, eu am alergat, anunțat, lipit afișe, promovat pe facebook, invitat fotograf, mă rog, cam tot ce trebuia. Locul evenimentului? Capșa, evident! Maria Trif nu zice nimic, dar merge la Centrul Cultural, cu intenția de a face lansare singură, acolo. Nu m-a deranjat cu nimic, asta e, fiecare face așa cum simte. Ea era la a treia carte, eu la prima, clar era o diferență între noi. Nu știu de ce demersul ei nu s-a materializat, cert este că s-a întors și lucrurile au decurs conform organizării. A, evident, am simțit bobârnacul, dar ce puteam să fac? 

2) Iunie 2019. A doua mea carte, la Capșa, evident! Maria Trif invitată, evident. În prezidiu sunt doamna Luminița Cebotari, Angela, Claudia, Hermina, Eva și eu. Claudia ne anunță că suntem invitați la Muzeul Literaturii din București, pentru a ne prezenta cărțile, Maria Trif și eu. Perfect!

 Rezolvarea e aparent simplă, mergem patru persoane cu o mașină, adică Maria cu soțul și eu cu Angela. "Cazarea nu e o problemă, zic, am cumnat în București, stă la casă, are trei dormitoare, e ca și rezolvat"! 

Toate bune, numai că răsucirea apare iarăși. Maria Trif spune că va veni singură! E, asta nu mai e bine! Cumnatul singur, Maria singură, eu aparent singur, clar era loc de făcut supoziții cu nemiluita! "În acest caz, spun, cazarea la cumnatul meu iese din schemă. Fiecare se descurcă!"

***

  De aici începe haosul. Am primit mesaj de la ea în care îmi demonstrează cât de josnic sunt, și începe cu cea de-a doua lansare de carte a mea, lansare la care nu a făcut parte din prezidiu! Și cum de era Hermina în prezidiu, o bețivă, o așa și pe dincolo... Și nici la masa de după nu am invitat-o, incredibil! Sunt un om de nimic!

Mno, asta e... Nu am răspuns, așa cum nu am răspuns niciodată, timp de un an de zile. Ce să răspund? De ce? 

  A urmat un val de urâțenii despre Angela, persoana care a alergat extraordinar de mult pentru organizarea dublei lansări de carte din aprilie, persoană la care a fost în casă, persoană pe care a lăudat-o cu șapte guri, ca apoi, brusc, să fie catalogată ca "o profitoare"...

  Sunt atât de multe de spus că-mi vine să urlu!

3) Sunt invitat de Ucu să am propria emisiune la radioul local. Sunt onorat, dar lucrurile nu au mers până la capăt, din motive obiective. Îmi face deosebită plăcere, însă, calitatea de invitat al Herminei, împreună cu doamna profesor dr. Luminița Cebotari, emisiune în care vorbim despre întâmplările frumoase din orașul nostru.

  Bun până aici. Într-una din zile eram la Capșa cu mai mulți prieteni, la o bere. Era prezentă și Hermina în grup. Întră Maria Trif și merge la Hermina, cu care dialoghează mai mult timp, gesticulează și râd împreună. Normal, firesc. Numai că, după aceea, Hermina spune că Maria a venit să o roage să facă o emisiune în care să-și prezinte cartea. Iarăși nimic anormal, în aparență. Numai că mi se aprinde un bec. Adică dacă eu merg în emisiune la Hermina sunt un profitor și ea, Maria, o sfântă? Unu la mână. Doi la mână: eu NU am cerut emisiune, nu am cerut să fiu invitat. Trei la mână: hopa, Hermina nu mai e o bețivă? O persoană de ultimă speță? Așa scrie Maria în mesaj, nu o spun eu!

  Tac, nu e treaba mea. Doar am contabilizat și atât. Ei bine, Maria Trif continuă o campanie de murdărire a mea, mai ales că se formează o adevărată echipă de amazoane, toate înflăcărate de dorința de a mă vedea nimicit!

  Am scris, într-un cenaclu literar, o poveste modernă în care doar am nuanțat povestea celor trei purceluși. Povestea există, nu am inventat-o eu. Morala poveștii este clară, purcelușii înving lupul pentru că sunt uniți! Nuanțele mele sunt minime, adică numărul lor e mai mare, cinci, iar ideea (majoră) este că purcelușele (asta e, am respectat adevărul!) au o trăsătură comună: toate m-au lăudat înainte de iunie 2019, toate au trecut la revărsarea de abjecții, după! "Și au trăit, fericite, până la adânci bătrâneți", se termina basmul modern! Niciun cuvânt urât, nicio referire la viața personală, doar uimirea (amară) la cât de repede și de profund s-au răsucit!

  Nu vă spun ce a urmat! Furtună! Casandre dezlănțuite! Nebunie!

4) Hai că nu o mai lungesc, este oricum inutil. Adică nu e chiar inutil, eu mai pierd puțin din puținul pe care îl am, dar dacă asta îmi e soarta, merg cu ea mai departe!

  Într-un comentariu, aici, sunt catalogat de Maria Trif ca "lipsit de inimă". Nu sunt argumente, nu sunt fapte, nu sunt radiografii, sunt doar vorbe! Și pentru că nu mi-am dat seama cui aparține comentariul (a te semna înseamnă, totuși, onoare, ceea ce nu e cazul), îmi trimite mail în care dă cu noroi simultan în mine și în Angela! 

  Am baleiat mai bine de o lună până să îi spun Herminei despre mesajul Mariei. Nu, nu a fost o faptă frumoasă, dar eu doar m-am mirat cum de una și aceeași persoană are o non-valoare absolută atunci când vorbește cu mine și este o personalitate a orașului atunci când ea, Maria, are nevoie! Mesajul nu l-am făcut public, am vorbit cu Hermina și atât. Ce a făcut Maria? E, altă calimeră! 

  Tot mai bine de o lună e și de la primirea mailului, în care precizează că ea este și va muri o persoană frumoasă, pe când alții (altele)... 

  Dacă frumusețea nu este întreagă, nimic nu e! Dacă un zâmbet forțat ascunde miros de ceapă, numai zâmbet nu e!

  Dacă succesul înseamnă abordarea persoanelor prin orice mijloace, inclusiv prin poze trimise pe WhatsApp, nu e de mine! O să fiu și mai puțin decât sunt!

 Poza nu este compromițătoare! Nu cred că ar fi fost trimisă, dacă ar fi fost așa! Nu aș fi folosit-o! Apoi este doar o replică la afirmația publică despre "neamul nefrecventabil al scatiilor", pe lângă multe altele! Sper să nu fie nevoie de alte replici. Îmi aduc aminte despre postarea publică în care făcea un fel de sondaj despre corectitudinea de a spune sau nu ceea ce știi despre un prieten, "pentru că de fapt îl ajuți, nu?" Ce de comentarii au fost acolo...
În fine!
  Când dai lecții, înseamnă că ai autoritatea morală să o faci!

Doamne-ajută!

Salcâmul

  Are trunchiul acoperit de o coajă groasă și crăpată. Crengile sunt învălmășite, după cum l-au bătut vânturile. Unele sunt uscate, desenând pe cer un fel de brațe întinse a rugăciune. A trecut de ierni în care crivățul culca totul la pământ, a trecut de veri în care pământul crăpa adânc, până aproape de rădăcinile subțiri și albe.

Nu e căutat pentru făcut mobilă, deși lemnul e galben și foarte tare. Doar uneori îi sunt rupte crengile pentru foc. Toate animalele îi rod frunzele, albinele sunt înnebunite după horbota ca un voal de mireasă a florilor lui albe și înmiresmate. Trece prin ani, ținând pământul strâns în rădăcini, sau poate pământul îl ține strâns în căușul palmei...

  Rar, foarte rar, stă de vobă cu badea Ion. De fapt nu vorbesc amândoi, bătrânul vine și se așază lângă trunchiul lui, își dă pălăria jos, lăsând părul rar și transpirat în adierea vântului, se reazimă cu spatele de copac și stă așa, cu privirea pierdută în zarea tremurătoare. Poate că doar gândurile lor stau de vorbă.

Badea Ion a stat aici îmbrăcat în ițari și încălțat în opinci în vremea când ardeau casele prin sate și boierii fugeau la oraș, să scape de răzmeriță. Poate o fi stat și mai demult, pe când urcau pe valea râului cohortele  îmbrăcate în fier și purtând steaguri cu acvile imperiale, dar el nu știe. Dar de ce nu ar fi stat?

  Apoi a venit vremea tractoarelor și a holdelor întinse ca marea, că erau doar două culori în tot universul, albastrul cerului și verdele pământului. Nici nu știe cum a rămas în picioare, mulți fârtați au fost doborâți, să fie ogoarele cât mai libere. Badea Ion venea aici să-și mânânce prânzul. Degeaba erau lanurile cât vezi cu ochii, în traistă avea doar un colț de pâine, o conservă de pește sau o bucată de slănină și o ceapă. Îl auzea cum oftează...

  În ultimul timp era parcă și mai necăjit. Fusese la oraș, la spital, cu o durere în piept, și parcă s-a îmbolnăvit mai tare...

- Un țăran! auzea în spate. Ăștia au rămas niște animale, habar n-au de internet, de jocuri pe calculator, de burse. Se spală doar duminica, înainte de a merge la biserică. Uită-te la el cum e îmbrăcat, fuck me!

Nu s-a întors, nu a răspuns. A tăcut, așa cum au făcut bunii și străbunii. A tăcut când a văzut și pâinile din galantare, cu prețuri care îi dădeau amețeli, a tăcut când a văzut și tarabele cu fructe și legume, de neatins, de parcă nu plecaseră din ogorul lui ci fuseseră aduse de pe Marte, a tăcut când a fost împins din rând, la casa de bilete a autogării.

- Stai acasă, țărane, că încurci lumea! i-a zis un domn îmbrăcat fistichiu, cu pantaloni rupți și tricou plin de embleme, cu părul dat cu cremă și cu o bazaconie în mână din care se auzea muzică și prin care parcă dialoga cu cineva.

  Acum stă acasă. Nu are voie să iasă din curte. Ogorul e plin de buruieni. Dacă nu ară și nu seamănă în câteva zile, domnii de la oraș vor începe să devină arțăgoși, arătând spre țăran, vinovatul că nu mai e pâine în magazin. El se va descurca, mai greu, dar se va descurca. Făina din hambar, cartofii din beci și apa din fântână îi sunt suficiente, că așa a trecut prin veacuri. Și mereu a fost vinovatul.

  Are un singur tovarăș, salcâmul de la marginea ogorului. Îi vede coroana de aici, din curte, și îi vine să îl salute. Ridică mâna fără să vrea și o flutură spre crengile din zare. Tresare! I s-a părut sau crengile s-au mișcat a răspuns?

Grădinarul

  Își privește pantofii scâlciați de vreme, mâinile cu unghiile sub care se vede negreala pământului. Soarele îi încălzește ceafa, vântul îi răcorește obrajii. Ici-colo, bănuții păpădiei par beculețe dintr-o ghirlandă de la bradul de astă iarnă. Stă pe scăunel, lângă cais. A mărunțit gunoiul, din care a aruncat pe brazdele pentru ceapă, pentru roșii. A pus și la rădăcina pomilor. Privirea se oprește pe cimbrișorul de lângă gard, ale cărui frunze par de catifea, verdele este închis și strălucitor. Sub tulpinile lemnoase mișcă un punct negru. Se ridică încet și se apropie pășind legănat, ca marinarii. Oboseala și părul alb sunt “vinovații” acestui mers. Punctul se mișcă dezordonat. E un greiere! Mierlele nu cântă, albinele nu ciufulesc florile de păpădie sau de cais, corcodușii au mugurii ca niște biluțe roz, vor izbucni florile cât de curând.

  E primăvară, dar lipsește bucuria, lipsește strălucirea verdelui, lipsește freamătul copiilor, nu se aud glasurile celor care trebăluiesc prin grădinile de pe coasta Dumbrăvii... Sau poate că nu e nimeni pe acolo. Nici fumurile de la gunoaiele adunate nu se văd... Mai mereu era nemulțumit de orele lungi în care fumul îneca respirația, dar acum parcă ar fi binevenite.

  Pomii sunt văruiți cam până la înălțimea genunchiului. Anul trecut furnicile desenau arabescuri vii pe trunchiurile albe, acum totul e nemișcat. A mai pus un rând de pomi, doi meri și un prun. Mâine le va da și lor cu var. Acum privește spre fereastra încărcată de orhidee, dincolo de care bănuiește fața albă și ochii Ilenei, lipsiți de veselia de altădată.

  Știe când va fi culeasă prima salată, știe când prima ceapă va fi gata pentru salata cu ulei de măsline, răsadul de roșii de dincolo de fereastră are deja tulpina de culoare violet, semn că vor apărea și frunzele adevărate cât de curând... Prin mai ar trebui mutate în grădină, apoi semănați castraveții...

  Ar trebui... Ar trebui...

  Busuiocul este un fel de gardian, mana nu intră în grădină dacă planta asta atât de cunoscută și de aromată stă de veghe prin toate straturile. Multe lucruri le știe de când era copil, multe lucruri a învățat sau a descoperit aici, în grădină. Copiii au alte preocupări, ei au avut de mici calculator, de pe vremea când Windows 95 se încărca de pe diskete de 1,4 Mb. Nepoții sunt botezați în cazanul Facebook sau Instagram, la doi pași de grădină, dar atât de departe de ea...

  A rămas a lui și numai a lui. O privește cu drag, cu dragoste. Cine va planta roșiile? Cine va plivi brazdele?

Se sprijină de caisul tăcut, fără bâzâit de albine. Înserarea colorează în mov pal cerul de peste Dumbravă. Luceafărul înțeapă, timid, bolta, ca o floare dintr-un cais cosmic.

Granița

  Soarele pare o clătită lipită de cer. Vântul duce departe căldura lui, lăsând în urmă un frig neașteptat. Florile roz ale caișilor par nepotrivite, stinghere. Nicio albină nu tulbură petalele transparente. Zăpada căzută zilele trecute încă se mai ascunde în spatele șurilor și prin șanțuri.

  Strada pare o piele de șarpe întinsă la uscat. Nu trec mașini, nu sunt oameni pe trotuare. Cățelul roade, nervos, mingiuța de cauciuc. Vrea afară, dar dincolo de ușă se ascunde o lume ciudată. Până mai ieri, “afară” însemna mersul la școală cu ghiozdanul plin de cărți, ciocolata mâncată în parc, grădina bunicilor, unde intram ca într-o poveste, și tot “afară” însemnau și bunicii, care, deși locuiesc în aceeași curte cu noi, ne așteptau de parcă veneam din America!

  De ce nu mai pot merge la ei? Ce este în curte, ce este în aer?

  Timpul trece ca un melc obosit. Televizorul spune mereu și mereu același lucru. Citesc, dar liniștea nefirească îmi distrage atenția. Se aprind luminile în blocul de pe partea cealaltă a străzii și știu că e seară. Noaptea nu mai este vremea lecturilor plăcute, a pernelor moi și a cățelului sforăind pe preșul lui, ci doar un spațiu tăcut, mare, prea mare, prin care plutesc fulgi minusculi de teamă...

  Parcă locuiesc într-un vapor, oprit în largul mării, departe de țărm, departe de oameni. Ce graniță trebuie să trec? Ce trebuie să știu, sau ce trebuie să fac, să pot trece dincolo de spațiul acesta pustiu? Așa arată sfârșitul copilăriei? Așa or fi simțit și părinții mei? Am să-i întreb.

  Cărțile din bibliotecă par acum cărămizi într-un zid, telefonul nu mai înseamnă fereastra magică prin care vedeam prietenii, colegii, postările lor de pe Instagram sau videoclipuri de pe Youtube, telefonul pare un fel de robot care mă anunță, repetat, sever, să stau în casă...

  Cum va fi dincolo de granița aceasta? Vom învăța doar de acasă? Vom ieși în oraș o oră pe zi, pe un traseu aprobat? Mâncarea va veni prin curier, la ore exacte, în pachete individuale? Medicii ne vor consulta prin internet? Nu vor mai fi evenimente culturale cu public? Mai avem nevoie de nume, sau vom fi numerotați? Vom mai putea merge în grădina bunicilor? Vom mai putea să ne bucurăm de mângâierile lor?

  Încă o zi, același soare ca o clătită lipită de cer, același vânt rece, aceleași flori de cais fără albine... Poate că stau și ele dincolo de o altă graniță nevăzută, neînțeleasă, ca o trecere între lumi.

Tezaurul de lângă noi

Da, un tezaur incredibil!

Domnul Gicu Nedea nu vrea să facă parte din grupa celor bogați în numărul anilor! Profesor, instructor de turism, consilier pentru cultură în consiliul județean, nu are clipe de odihnă. L-am văzut prezent la toate activitățile cu caracter istoric organizate în județ, l-am citit între coperțile volumului "Margini de vis", își rupe din timpul destinat excursiilor cu copiii din cadrul cercului de turism ca să mai vedem o dată tezaurul pe care îl păstrează și îl sporește!

Printre noutățile din tezaur am remarcat stâlpii funerari!

Toată stima, domnule Gicu Nedea!