Cu piatra în mână

  Vreau să îmi spun părerea despre o carte. Ce pot să spun despre o carte? Conținutul ei îmi dă unele sugestii; coperta – altele! De ce ar fi pe copertă imaginea unui om cu chitara, dacă în interior sunt poezii? Este o carte cu melodii folk? Este opera unui folkist cunoscut? Nu, Radu Pietreanu este cunoscut de la Vacanța Mare și atât! Pentru mine, Vacanța Mare a fost o iluzie. Iluziile, de regulă, te lasă cu buza umflată. La fel și Vacanța Mare, dacă la început pusesem “semn de carte” să nu pierd emisiunile, același semn de carte a devenit rapid simbolul timpului pierdut, mai bine caut alt program! Vacanța Mare, o iluzie ce nu și-a trădat eticheta!

  Ce pot citi atunci, dincolo de coperta de pe care mă privește, ușor melancolic, Radu Pietreanu?

  Păi, orice călătorie începe cu primul pas! Așadar, la drum!

  Sunt întâmpinat de Clara Mărgineanu. Servus, Clara! No, deja s-a născut altă întrebare, cine e Clara Mărgineanu?

http://www.youtube.com/watch?v=piDi_3fQJQs

  Acest indiciu googleist plus faptul că a fost/este în atenția revistei “Luceafărul” îmi înfrâng temerile! Merită atenția!

  Eeei, sunt eu cârcotaș? Nuuuu, nici vorbă (zâmbete în sală!); păi dacă e Clara așa de titrată (apropo, mi se ridică o sprânceană involuntar atunci când cineva își înșiră “meritele”), cum descifrez “întitrarea” << o forță torențială, un vulcan stins în lacrimi de iubire >> ?

  O forță torențială (mie nu îmi pare o laudă) nu se potrivește deloc, dar deloc cu imaginea vulcanului stins… “Lacrimi de iubire”? Of, ce sintagmă de fată bătrână… Da, este un clișeu! Da, corect, sunt două clișee, și al ei și al meu! Să precizez că “fată bătrână” nu este folosit peiorativ, este metafora “romantismului prea mult”! Să comentăm clișeele? Păi înseamnă că pot fi discutat “la grămadă” cu Clara? Asta nu e de bine pentru ea…

  Bun, gata și cu Clara, a fost momentul ei de “bombasticism”, la mine fenomenul acesta este endless…

  Uite că “ia cuvântul” și Radu… Ssssst, vreau să ascult! S-a întâlnit cu Poetul? M-am întâlnit și eu cu diverse personalități și nu cred că le-am influențat!!! I-a zis “scrie”? Este un îndemn universal valabil, mai ales că nu i-a zis după ce i-a văzut și citit manuscrisul ci așa, ca un fel de salut! Nu neg impactul momentului, poate că a fost motorul despicării stâncii chiar dacă Poetul a fost doar amabil!

  Acum reconstituirea terminată, suspectul identificat, haideți să vedem “ce și cum”.

Prima poezie: “Rugă pentru Adrian Păunescu”.

  Precizez că sunt pe aceeași lungime de undă cu Radu, și pentru mine Poetul Adrian Păunescu reprezintă cea mai înaltă treaptă pe care a atins-o Cultura noastră în această perioadă, a vieții mele vreau să spun.

“Doamne, care din înalturi ai trimis atâția îngeri

Ce cu har să mântuiască ale neamului meu plângeri”…

  De ce îmi sună a epigon? Sunt hotărât să arăt ca am eu moț? Nu, pentru că nu am, dacă aveam, ehe, Academia purta numele meu de vreo 50 de ani! Atunci de ce îmi dau cu presupusul? Pentru că este o carte publicată, așadar “liberă la puricat”! Mă pricep eu la analiză literară? Nu! Dar el se pricepe? Nu știu! Dar așa cum el a publicat, conștient că vor fi și destui neaveniți ca mine, așa și eu încerc să compar ceea ce văd acum cu ceea ce mi-a rămas undeva în beznă, în neantul dintre neuroni.

  Prima poezie îmi transmite ideea că Radu Pietreanu se autodefinește ca discipol al lui Adrian Paunescu, chiar dacă nu a publicat în paginile revistei Flacara sau chiar dacă nu i-a fost (măcar) elev! Poezia este un omagiu prin stil, prin teme, prin retorică și enumerând “flăcările” păunesciene, “Doame, ocrotește-i pe români”, “Rugă pentru părinți”, “Repetabila Povară”, “Clopotul Reîntregirii”, Alba, Țebea, Ardealul, Basarabia, Flacăra…

Poezia a doua: “Ultima dorință”.

  Dacă prima poezie îmi pregătește receptorii pentru ideea că voi răsfoi ecouri păunesciene, aceasta mă face să citesc de două ori, să mai citesc odată, să caut motivația deschiderii operei proprii cu “ultima dorință”! Bun, înseamnă că va urma un ardent mesaj de poezie patriotică, poate socială, poate de iubire, poate ideea că poetul e creuzetul simțămintelor personale și naționale, sau locul geometric al frumuseților neplăsmuite încă, el fiind cel ce își arde palmele sufletului încercând să scoată din cuptorul solar curcubee de cuvinte, încercare asumată pentru că grăbește finalul…

  Nu! Ultima dorință e pur și simplu banală, comună, firească și spun asta nu ca să laud aplecarea demiurgului asupra noastră ci o spun cu o ușoara amărăciune.

“Cer să am puterea de a trece puntea

Fără umilința de a tremura

Să am sigur pasul, sus să-mi fie fruntea

Și să îmi zâmbească toată viața mea”

  Așadar, după o viață “cu de toate”, cu necazuri și bucurii, autorul “cere” putere de a fi senin atunci când va urca în luntrea lui Charon. Viață normală, final normal. E de rău? Nu, cum să fie de rău? Eu întreb altceva: cui cere? Adică ne-am facut de cap, “trai, neneacă”, dar la o adică… o pilă nu strică!

  Analiza mea “profund literară” se oprește aici. Am citit tot volumul, impresia mea este că Radu Pietreanu este un bun versificator, dar dacă această carte este prima piatră din torentul de valori ce ne amenință, eu spun doamne ajută! Eu cred, însă, că arderea a vut loc, universul poetic este limitat la ideea că “femeile și banii” reprezintă o Mecca visată dar depășită iar patriotismul este doar condimentul necesar pentru o mai bună osmoză; bineînțeles că există și melancolismul simptomatic vârstei!

  “Fereastra spre lume” îmi este al naibii de cunoscută, doar ce am trecut prin ea, prin poezie adică, prin ceea ce vrea să transmită, este exact ca la referendum, nuuu, stați, nu fugiți, nu o cârmesc spre politică, dar sentimentul e același, de acasă, din fotoliu sunt un adevarat Rambo, nimic nu iert, demolez totul, dau sfaturi mai rău ca la fotbal sau ca la agricultură, îi las mască pe știriști și pe analiști cu mintea mea brici, dar mă exprim doar “la fereastră”, atât, fereastra mea fiind fotoliul iar arma mea telecomanda! “Sapa”, adică fapta, nu e pentru mine, eu am mâini fine…

  “Între înger și drac” este exact dilema dintre poezie și versificație, “e ușor a scrie versuri” zicea un amator, cândva, noi acum ne-am “cărturărit”, facem poezie din ghidoane de motocicletă, kile de cafea, amante și dobitoci… Păunescu a fost un fluviu de cuvinte, a fost un om între oameni, a fost flacara ce a cuprins tot teritoriul țării, cu voie sau fără voie de la îndrumătorii spirituali de atunci sau de acum, sunt convins că a avut și tone de moloz în sedimentele cărate de torentele sufletului său, dar a rostogolit și amfore, și stele, și radacini, si vreascuri, și nuferi… Cuvintele sale au fost la fel de răsunătoare și când a rostit “țăran” și când a rostit “Țară”! A spera că simpla abordare a acelorași teritorii, cu aceleași “arme”, aduce aceleași aprecieri, mi se pare cam mult!

  “Jonglând cu timpul” e mai rapede “jonglând cu cuvintele”.  Și pentru că îmi trebuie prea mult timp să toc mărunt toate poeziile, mă opresc aici. Poezia aceasta se încheie cu strofa:

“De unde-nțelepciune să găsesc

Să înțeleg așa cum se cuvine

Că n-are rost să supraviețuiesc

Timpului meu când o să se termine?”

Pare înțelepciunea populară “nu luăm cu noi nimic” atunci când plecăm, “deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune” sau “vânare de vânt”!  A naibii modestie, cum transpare ea în poemul de pe ultima copertă, unde cartea aceasta ne este trimisă

“Spre-a vă fi alături întru nemurire”!

“Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte” e scris așa, simplu, ca un țăran pe patul cu icoane, oftând după vitele din bătătură dar cu acceptarea senină a “jocului”, pe când aici vedem laurii nemuririi…

  Sunt nepoliticos, mai ales că Radu Pietreanu mă onorează cu o dedicație! Onorat, așa cum am scris, fără cuvinte, toată stima și admirația pentru încercare și pentru polivalență, mărăcinii de pe limba mea sunt explicabili prin însămânțarea unei așteptări superioare, creditând cuvintele Clarei “ante portas”…

  Ziceam că “arderea a avut deja loc”. Sunt motivat să scriu aceste cuvinte de faptul că volumul de aproximativ 180 de pagini are cinci “cărți”, poezii grupate după înțelesuri unitare, după teme: “Gânduri și vise”, “Să fii român”, “Jocurile iubirii”, “Colinde sociale” și “Câteva zâmbete”.  Un fel de “Opere alese”, best of! Să fie un debut pe cinci nivele? Să dea Dumnezeu! Dar cu poezii având titlul “Despărtire mârlănească”, am… mărăcini pe limbă!

  Clara zice:

“Fii binevenit, în tine însuți, Radu Pietreanu!”

Și rămâi acolo, completez eu.

Cam asta a fost! Aceeași carte, alte impresii la Claudia!