Eu și Kiril

Nu citesc nimic, nu caut, nu întreb.

  Întâi mă așez ca mâlul pe fundul lacului, ca nisipul pe țărm. O furtună colosală m-a rostogolit din colț în colț, din perete în perete, lăsându-mă mai tulbure ca înainte, mai însetat, mai întristat.

Am descărcat filmul din torente, nu am văzut comentarii, aprecieri ori clasamente. Și așa vreau. Vreau să fiu eu, așa cum sunt, simplu, direct, apoi să mă întrepătrund cu oamenii.

Nu mai țin minte toate capitolele, cu denumiri, dar nu am uitat nimic din ce m-a răscolit.

  Prima parte e impresionantă prin condensarea învățăturilor, prin caracterul didactic, de prezentare, de transmitere...

  Debutul e ciudat, e ușor grotesc, de ce ar fugi un călugăr de oameni? El slujește oamenilor, direct și indirect! De ce ar vrea să zboare? De ce cu alte mijloace și nu cu aripi duhovnicești? Vrea să ajungă acolo, așa? E Toma necredinciosul, "vrea să pipăie și să urle, ESTE!"? Este parabola Căutării, menită, inevitabil, eșecului, prăbușirii? Este o altă formă a Mărului, din care NU trebuie să muști?

Apoi ce intersecție de lumi, ce prăpastie, ce unire prin osebire... Aceiași oameni, alte cărări... Liniștea și acceptarea din partea călugărilor, dezmățul, ignoranța, persiflarea, alunecarea pe suprafață din partea mujicilor...

  Fiecare cadru e o pictură, fiecare secundă e un tezaur de imagine, obiceiuri, haine, locuri, e o Maică Rusie așa cum a rezistat prin ani și urgii...

E o răstignire continuă, e portretul veridic al unui popor. Al unei credințe!

  Rămân la mirarea inițială: de unde e prima icoană, cea la care privește Kiril?

Acum mi-e clar că d-l Dumitrescu este un continuator, este un iconar "de acolo", din locul cu har...

M-a frapat diferențierea clară a drumurilor, pe un mal mergeau călugării, pe celălalt mirenii, cu lumea lor de bufoni, ostași, săraci în duh, pentru că au avut lângă ei, printre ei, sub același acoperiș, bufoni și călugări... Pe unii i-au aplaudat și i-au cinstit cu băutură, pe ceilalți i-au ignorat, chiar dacă Andrei a rostit cuvinte grele...

Ploaia i-a adunat laolaltă, ploaia i-a despărțit, în finalul filmului.

  M-a mâhnit Kiril, sub masca modestiei ("nu vreau bani, vreau să-ți fiu ajutor până la moarte", citat aproximativ) se ascundea dorința de faimă, de fală, de loc pe scenă! "Vino și mă cere în mănăstire, în fața starețului, să audă toți!"...

  Altă intersecție, călugărul și păgânii!

O "evă" (fie ea și păgână!) îl salvează pe călugăr de la o moarte sigură, acesta nici nu ridică ochii atunci când "eva" este hăituită de semenii lui, credincioși... Dacă "eva" și-a salvat semenii, la viitoarea judecată, cum va răspunde călugărul privirilor mustrătoare? Ori e un mesaj pe care nu l-am înțeles...

  Ce cumplită a fost povestea construirii catedralei... Cât de puternic a fost impactul apariției "nebunei", ea fiind, de fapt, cu adevărat liberă, acceptată și ocrotită de toți...

  Ucenicul a fost ucis! Ceilalți au fost pedepsiți pentru că nu au crezut în taina meșterului, ucenicul a fost ucis... Era îmbrăcat în alb, fundalul era gri, cenușiu, săgeata i s-a înfipt în spate, mișcările trupului fluturau panașul alb al săgeții ca pe o aripă, o aripă de înger, o aripă spre moarte...

  Frații se ucid între ei, așa cum o fac și frații întru credință! Dihotomia lasă loc pătrunderii celor fără de credință, care ard tot!

  Cumplită scena calului care cade de pe scară!

  De fapt este un element mereu surprinzător, această prezență a animalelor! Cai, câini, găini, rațe, o Arcă în imagini. Dacă violența asupra oamenilor e mascată, animalele sunt victime în prim-plan.

  Povestea clopotului m-a bulversat. Meșterul-copil minte, habar n-avea să toarne clopot, a profitat de faima tatălui său. Solii știu că acesta minte dar aveau nevoie de meșter, bun sau rău, aceasta le era misiunea. La urma urmei, mincinosul va răspunde pentru lauda sa! Ajutoarele tatălui-meșter merg cu copilul și îndeplinesc "toanele" acestuia, chiar dacă îi arată că nu e bine... Rămâne misterul, taina, crede și se va împlini, și se întâmplă, clopotul sună! (Ce-i drept, eu nu am auzit sunetul, ba era "știrb", nici mulțimea nu a părut entuziastă, nici cneazul!)  Bulversarea a rămas până în final, meșterul-copil, beneficiarul ajutorului divin, se prăbușește, fuge de lume... Trecerea doamnei în alb e un semn? Imaginea tăciunilor, prezentă în toate capitolele, spune că așa arde "creatorul" (artistul), până la capătul puterilor, până la cenușă...

Ei, cei ce au ars, Boris și Andrei, se înțeleg, se sprijină...

Kiril se întoarce "în lumea lui", conștient de aripile-i boante, bulversat de lumea în care nu a văzut nimic bun...

Edit 1

  Am uitat să spun despre Spațiu!

Subiectul principal e Credința, fără îndoială! Totuși filmul este o frescă impresionantă a spațiu-timpului rusesc, imens, etern... Chiar și scenele de interior au spațialitate!

În toate scenele spațiul te cheamă să zbori! E o baladă a deschiderii, a sufletului, în Rusia nu se deosebesc...

Edit 2

  Am văzut filmul sâmbătă și am rămas așa, ca un arici, ghemuit, prăbușit, uimit, cu țepi de arșiță, nu voiam să vorbesc cu nimeni, nu voiam să văd pe nimeni, voiam să urlu, "veniți să luați film, veniți să luați durere, veniți să discutăm", mă întrebam dacă voi putea liniști apele din mine, dacă voi vedea vreodată ceva mai înălțător și mai sfâșietor, mai trist și mai apropiat...

  Duminică dimineața eram în aceeași capsulă a gândurilor, am schițat câteva cuvinte (postarea de ieri) și am simțit că mă sufoc, voiam spațiu, voiam spațiu, spațiu...

Am ieșit într-o lumină care tulbura totul și am mers la biserică...

  Nu cred că am ascultat prea mult, eram ocupat cu mine. "Crezul", rostit în cor, m-a făcut să revin.

Azi caut comentarii despre film și găsesc: "Nu am filmat pentru oameni dar mi-ar plăcea ca oamenii să privească filmele mele" și "Mi-aș dori ca oamenii să meargă la biserică, după ce văd un film de-al meu"...

Citatele sunt aproximative, nu le-am luat cu copy, întâi am rămas așa, cu ochii departe, apoi, după ceva mai mult timp, am apăsat butonul "edit"...