Noaptea marii tăceri
Doar ce
începuse vacanţa mare, eram acasă, în curte, seara târziu. Mama deschide uşa
- Să nu stai mult, în seara asta umblă ielele...
- Biiine, bine! am răspuns condescendent, zâmbind în
sinea mea de diferenţa uriaşă dintre tot ce învăţam în liceu şi ce credea
mama...
În
spatele curţii salcâmul se profila ca o piramidă pe albastrul stins, era acolo
dintotdeauna, de un verde-negru, cu trunchiul ridat ca...
- Nea Vasileeee!
Brusc totul a îngheţat! A fost un strigăt de femeie
sau foşnetul frunzelor?
- Nea Vasileeeee! se aude iar, dispre drum. Nu era
nici întuneric, nici lumină! Până la gard nu puteam vedea din cauza viei, a
trandafirilor, a caişilor...
Cine să fie la ora asta? Tata era la vie, era
paznic "la Ianache", cea mai depărtată vie de sat, la marginea
cealaltă a pădurii, cine şi de ce să-l strige? Imediat mi-a apărut în minte
chipul naşei Florica, mama bună a naşului meu de botez... Naşa Florica avea
chipul boţit într-o parte, ochi, nas, gură, obraz, pentru că în noaptea de
Sânziene a fost strigată la poartă şi a răspuns!
M-am strecurat mai uşor ca o şopârlă înspre un
loc din care puteam vedea cine strigă, înfiorat de parcă aveam brumă sub
cămaşă. La gard se vedea faţa lui tanti Ioana, femeia de serviciu de la
primărie. Aparent uşurat dar încă tulburat de impresiile interioare, merg la
poartă. Tata trebuia să fie dimineaţa la primărie, se ţinea un instructaj
despre chimizare şi însilozare şi el era "specialistul" cooperativei.
Îi spun mamei, care se întreba cu voce tare pe
care dintre vecini să-l roage să meargă la vie:
- Lasă mamă că mă duc eu, nu mai sunt copil!
- Ia un băţ cu tine, la marne sunt câini, şi
închină-te, e drum lung!
Aproape involuntar am zâmbit la cuvintele
"închină-te"! Am luat nuiaua de bătut preşuri şi am plecat.
Noapte de
vară! Se auzeau vacile în grajduri, glasuri de bărbaţi vorbind prin curţi, aranjau
câte ceva înainte de a intra în casă, câini vestind că îşi iau în serios rolul
de paznici ai ogrăzilor. Gardurile, albe, mergeau spre spatele meu; pe garduri
stăteau sprijiniţi în coate corcoduşi... Becurile de pe la colţurile
caselor luminau fâşii de pământ, cai legaţi la căruţe sau rufe atârnate pe
culme. Bolta se ciobea, pe alocuri, în stele.
Am trecut de marnea satului fără să fiu nevoit
să învârt nuiaua; am urcat movila de nisip de la Tatoşu, lăsând în spate satul
ce adormea şi am fost îmbrăţişat de nemărginire! Departe, departe se vedeau
luminile Sloboziei, spre dreapta pământul se prăvălea în lunca Ialomiţei, spre
stânga bordura neagră-verde a lizerei de salcâmi creţi ascundea viile lui
Pandrea, ale lui Panduru şi, mai încolo, Pădurea... Drumul era o dungă
şerpuitoare de nisip, nisip nu praf, greu, galben, marginile lui fiind broderii
de pir, alior sau volbură... Dacă aş fi călcat dincolo de drum aş fi fost
„sărutat” de colţii-babei, spaima tuturor copiilor ce fură pepeni din
bostănării! Aerul se împărţea în brize calde şi reci, ca o mângâiere pe o
frunte transpirată, glasuri de greieri legau bolta de pământ în încercarea de a
ţine Timpul în loc...
Mergeam sau
pluteam? Gândeam sau visam? Drumul cotea uşoor la stânga, pe lângă via unde
păzea nea Lore, invalid de război, care era parcă lipit în droaşca purtată de
măgar peste tot: în sat, pe câmp, la magazin, la mat, la biserică...
Din stânga, din lizeră, un cal alb a păşit
spre mijlocul drumului... Alb sau alburiu, poate cenuşiu dar cal fără discuţie,
coama îi flutura uşor, mişca urechile, dar nu fornăia, nu a întors capul spre
mine, nimic... M-am oprit instinctiv. Calul a înţepenit şi el... Tic-tac,
tic-tac, tic-tac sau mai repede vuuum-vuuum, vuuum-vuuum auzeam în urechi...
Fac un pas, calul înaintează şi el, apoi ne oprim amândoi, balet ireal...
Pielea capului a început să doară dar curios nu mă durea, adică nu era a mea,
doar îi conştientizam durerea, de parcă era atârnată de mine şi îi simţeam
chinul... Brusc totul a devenit material, cerul, aerul, spaima, toate erau de
lemn, sau de lut, parcă eram zidit, nici privirea nu o puteam muta de pe acea
siluetă atât de cunoscută şi atât de bizară... Încerc să mai fac un pas,
picioarele au rămas undeva în urmă, nu le simt, nu mă ascultă, îmi aplec trupul
în faţă şi aud tălpile cum se mută bufnind în nisip, calul face şi el un pas...
Am ştiut că e Finalul! Nu m-am zbătut, nu am
ţipat, deşi erau opţiuni căutate febril undeva în subconştient, cea mai
probabilă şansă era să strig „nea Loreeeeeeeeeeeeeeee!!!”, dar ideea că ar fi
trebuit să se caţere în cotigă după ce înhăma măgarul s-a conturat ca fiind
sortită eşecului.
Mi-am acceptat Soarta! În ciuda zâmbetelor ce
îmi flutură acum sub mustaţă, conştient (atunci) că nu pot fugi, nu pot striga
chiar dacă aş fi încercat (laringele meu făcuse implozie), m-am hotărât: voi
merge înainte, având o singură maaaare rugăminte, SĂ NU DOARĂ! Nu ştiam ce s-ar
fi putut întâmpla, ce ar fi urmat, dar durerea... lasă, mai bine fără! Undeva
departe, ca un ecou, ca un foşnet, gândul meu a zis: „închină-te cu limba!” şi
asta am făcut, deşi a fost un efort copleşitor.... Cu fiecare pas calul ieşea
din lizeră, se facea mai mare, şi mai mare, a umplut drumul, pete închise la
culoare se întindeau pe pielea lui, calul se deforma, se transforma...
Halucinaţie? Aveam febră? Eram acasă şi mama îmi pregătea un ceai de muşetel?
Nu! Am început să văd stelele, am început să văd siluetele copacilor, am simţit
vântul pe sub gulerul cămăşii, îmi auzeam respiraţia, am început să înţeleg...
să văd, calul era de apă, calul era apa ce cursese din vii, toată ziua mersese
coloana de aspersoare pentru irigat, apa cursese pe rânduri şi pe răzoare şi se
adunase în drumul mare, pe la margini apa se încreţea uşor sub briza nopţii, că
forma lui semăna cu un cal asta e, întâmplare şi atât, iar mişcarea lui... ei
bine, mişcarea lui nu era decât percepţie vizuală, drumul cotea uşor la stânga
şi mie mi se părea că lacul ieşea din lizeră, cu fiecare pas...
Oh, Doamne!
Abia acum m-am închinat, deşi mama îmi spusese
încă de la plecare... Mi-am continuat drumul; tot farmecul nopţii de vară se
retrăsese dincolo de hotare, poate la poli, acum eram încordat şi apăsat... Mai
era mult până la „Ianache”. Nu mai reţin nimic din acea parte de drum. Dar
acolo, oh, acolo... Era via cea mai departe de sat, şi izolată, nu era langă
alte vii, să poţi auzi alţi paznici cum strigă la câini sau taie lemne... Acolo
era şi o casă, o căsuţă, făcută special pentru paznici, un fel de „căsuţa din
pădure”, cochetă, curată, un reazem de linişte în sălbăticia depărtărilor. Doar
că acolo paznicul de dinaintea tatei se spânzurase, din motive numai de el
ştiute! Acum era o beznă totală! Nicio lumină în fereastră, poate tata se culcase.
M-am apropiat cu toate simţurile încordate. Pe uşă
Am ascultat atent, cu gâtul întins, încercând
să prind zvon de paşi. Dacă tata era în colţul celălalt, unde avea colibă, nu
aveam să aud nimic, aşa că am plecat către el. Fiecare pas durea. Păşeam,
ascultam, păşeam, ascultam... Nici nu ştiu cine a fost mai speriat, eu sau
bufniţa cu care am dat nas în nas, efectiv, ea fiind în vârful parului de la
cap de rând! Ne-am încrucişat lunile ochilor apoi ea a zburat, plonjând la firul
ierbii, pe când eu am respirat adâââânc. La colibă, evident, doar Noaptea!
Acolo şi atunci am simţit copleşitoarea imensitate a universului. Casa
paznicului era încuiată, câinii nu erau nici acolo nici aici, la colibă, între
mine şi sat se întindea un ocean de frică pe care deja se cristaliza gheaţa
spaimelor...
Când am intrat în casă, tata s-a ridicat de la
masa goală, mi-a pus mâna pe umăr şi a zis:
- Voiam să plec după tine; eu am venit prin vii, să
nu mă vadă lumea şi să dea năvală în urma mea!
Mama a stins lumina şi a îngenunchiat la
icoane. Lumina candelei a rămas să vegheze tăcerea.
