Noaptea

Noaptea marii tăceri

  Doar ce începuse vacanţa mare, eram acasă, în curte, seara târziu. Mama deschide uşa şi, din dreptunghiul de lumină, îmi spune:

- Să nu stai mult, în seara asta umblă ielele...

- Biiine, bine! am răspuns condescendent, zâmbind în sinea mea de diferenţa uriaşă dintre tot ce învăţam în liceu şi ce credea mama...

   În spatele curţii salcâmul se profila ca o piramidă pe albastrul stins, era acolo dintotdeauna, de un verde-negru, cu trunchiul ridat ca...

- Nea Vasileeee!

Brusc totul a îngheţat! A fost un strigăt de femeie sau foşnetul frunzelor?

- Nea Vasileeeee! se aude iar, dispre drum. Nu era nici întuneric, nici lumină! Până la gard nu puteam vedea din cauza viei, a trandafirilor, a caişilor... 

 Cine să fie la ora asta? Tata era la vie, era paznic "la Ianache", cea mai depărtată vie de sat, la marginea cealaltă a pădurii, cine şi de ce să-l strige? Imediat mi-a apărut în minte chipul naşei Florica, mama bună a naşului meu de botez... Naşa Florica avea chipul boţit într-o parte, ochi, nas, gură, obraz, pentru că în noaptea de Sânziene a fost strigată la poartă şi a răspuns!

 M-am strecurat mai uşor ca o şopârlă înspre un loc din care puteam vedea cine strigă, înfiorat de parcă aveam brumă sub cămaşă. La gard se vedea faţa lui tanti Ioana, femeia de serviciu de la primărie. Aparent uşurat dar încă tulburat de impresiile interioare, merg la poartă. Tata trebuia să fie dimineaţa la primărie, se ţinea un instructaj despre chimizare şi însilozare şi el era "specialistul" cooperativei. 

 Îi spun mamei, care se întreba cu voce tare pe care dintre vecini să-l roage să meargă la vie:

- Lasă mamă că mă duc eu, nu mai sunt copil!

- Ia un băţ cu tine, la marne sunt câini, şi închină-te, e drum lung!

 Aproape involuntar am zâmbit la cuvintele "închină-te"! Am luat nuiaua de bătut preşuri şi am plecat.

  Noapte de vară! Se auzeau vacile în grajduri, glasuri de bărbaţi vorbind prin curţi, aranjau câte ceva înainte de a intra în casă, câini vestind că îşi iau în serios rolul de paznici ai ogrăzilor. Gardurile, albe, mergeau spre spatele meu; pe garduri stăteau sprijiniţi în coate corcoduşi... Becurile de pe la colţurile caselor luminau fâşii de pământ, cai legaţi la căruţe sau rufe atârnate pe culme. Bolta se ciobea, pe alocuri, în stele.

 Am trecut de marnea satului fără să fiu nevoit să învârt nuiaua; am urcat movila de nisip de la Tatoşu, lăsând în spate satul ce adormea şi am fost îmbrăţişat de nemărginire! Departe, departe se vedeau luminile Sloboziei, spre dreapta pământul se prăvălea în lunca Ialomiţei, spre stânga bordura neagră-verde a lizerei de salcâmi creţi ascundea viile lui Pandrea, ale lui Panduru şi, mai încolo, Pădurea... Drumul era o dungă şerpuitoare de nisip, nisip nu praf, greu, galben, marginile lui fiind broderii de pir, alior sau volbură... Dacă aş fi călcat dincolo de drum aş fi fost „sărutat” de colţii-babei, spaima tuturor copiilor ce fură pepeni din bostănării! Aerul se împărţea în brize calde şi reci, ca o mângâiere pe o frunte transpirată, glasuri de greieri legau bolta de pământ în încercarea de a ţine Timpul în loc...

  Mergeam sau pluteam? Gândeam sau visam? Drumul cotea uşoor la stânga, pe lângă via unde păzea nea Lore, invalid de război, care era parcă lipit în droaşca purtată de măgar peste tot: în sat, pe câmp, la magazin, la mat, la biserică...

 Din stânga, din lizeră, un cal alb a păşit spre mijlocul drumului... Alb sau alburiu, poate cenuşiu dar cal fără discuţie, coama îi flutura uşor, mişca urechile, dar nu fornăia, nu a întors capul spre mine, nimic... M-am oprit instinctiv. Calul a înţepenit şi el... Tic-tac, tic-tac, tic-tac sau mai repede vuuum-vuuum, vuuum-vuuum auzeam în urechi... Fac un pas, calul înaintează şi el, apoi ne oprim amândoi, balet ireal... Pielea capului a început să doară dar curios nu mă durea, adică nu era a mea, doar îi conştientizam durerea, de parcă era atârnată de mine şi îi simţeam chinul... Brusc totul a devenit material, cerul, aerul, spaima, toate erau de lemn, sau de lut, parcă eram zidit, nici privirea nu o puteam muta de pe acea siluetă atât de cunoscută şi atât de bizară... Încerc să mai fac un pas, picioarele au rămas undeva în urmă, nu le simt, nu mă ascultă, îmi aplec trupul în faţă şi aud tălpile cum se mută bufnind în nisip, calul face şi el un pas...

 Am ştiut că e Finalul! Nu m-am zbătut, nu am ţipat, deşi erau opţiuni căutate febril undeva în subconştient, cea mai probabilă şansă era să strig „nea Loreeeeeeeeeeeeeeee!!!”, dar ideea că ar fi trebuit să se caţere în cotigă după ce înhăma măgarul s-a conturat ca fiind sortită eşecului.

 Mi-am acceptat Soarta! În ciuda zâmbetelor ce îmi flutură acum sub mustaţă, conştient (atunci) că nu pot fugi, nu pot striga chiar dacă aş fi încercat (laringele meu făcuse implozie), m-am hotărât: voi merge înainte, având o singură maaaare rugăminte, SĂ NU DOARĂ! Nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla, ce ar fi urmat, dar durerea... lasă, mai bine fără! Undeva departe, ca un ecou, ca un foşnet, gândul meu a zis: „închină-te cu limba!” şi asta am făcut, deşi a fost un efort copleşitor.... Cu fiecare pas calul ieşea din lizeră, se facea mai mare, şi mai mare, a umplut drumul, pete închise la culoare se întindeau pe pielea lui, calul se deforma, se transforma... Halucinaţie? Aveam febră? Eram acasă şi mama îmi pregătea un ceai de muşetel? Nu! Am început să văd stelele, am început să văd siluetele copacilor, am simţit vântul pe sub gulerul cămăşii, îmi auzeam respiraţia, am început să înţeleg... să văd, calul era de apă, calul era apa ce cursese din vii, toată ziua mersese coloana de aspersoare pentru irigat, apa cursese pe rânduri şi pe răzoare şi se adunase în drumul mare, pe la margini apa se încreţea uşor sub briza nopţii, că forma lui semăna cu un cal asta e, întâmplare şi atât, iar mişcarea lui... ei bine, mişcarea lui nu era decât percepţie vizuală, drumul cotea uşor la stânga şi mie mi se părea că lacul ieşea din lizeră, cu fiecare pas...

 Oh, Doamne!

 Abia acum m-am închinat, deşi mama îmi spusese încă de la plecare... Mi-am continuat drumul; tot farmecul nopţii de vară se retrăsese dincolo de hotare, poate la poli, acum eram încordat şi apăsat... Mai era mult până la „Ianache”. Nu mai reţin nimic din acea parte de drum. Dar acolo, oh, acolo... Era via cea mai departe de sat, şi izolată, nu era langă alte vii, să poţi auzi alţi paznici cum strigă la câini sau taie lemne... Acolo era şi o casă, o căsuţă, făcută special pentru paznici, un fel de „căsuţa din pădure”, cochetă, curată, un reazem de linişte în sălbăticia depărtărilor. Doar că acolo paznicul de dinaintea tatei se spânzurase, din motive numai de el ştiute! Acum era o beznă totală! Nicio lumină în fereastră, poate tata se culcase. M-am apropiat cu toate simţurile încordate. Pe uşă era lacătul încuiat, semn ca tata nu era... Putea fi prin vie, la pândă sau pur şi simplu dădea un ocol viei... Era o vie cu bucluc, dincolo de drum era IAS-ul, nu mai era pământul satului, acolo veneau deţinuţi sau străini la muncă, au fost şi bătăi crunte între paznici şi hoţi!

 Am ascultat atent, cu gâtul întins, încercând să prind zvon de paşi. Dacă tata era în colţul celălalt, unde avea colibă, nu aveam să aud nimic, aşa că am plecat către el. Fiecare pas durea. Păşeam, ascultam, păşeam, ascultam... Nici nu ştiu cine a fost mai speriat, eu sau bufniţa cu care am dat nas în nas, efectiv, ea fiind în vârful parului de la cap de rând! Ne-am încrucişat lunile ochilor apoi ea a zburat, plonjând la firul ierbii, pe când eu am respirat adâââânc. La colibă, evident, doar Noaptea! Acolo şi atunci am simţit copleşitoarea imensitate a universului. Casa paznicului era încuiată, câinii nu erau nici acolo nici aici, la colibă, între mine şi sat se întindea un ocean de frică pe care deja se cristaliza gheaţa spaimelor...

 Când am intrat în casă, tata s-a ridicat de la masa goală, mi-a pus mâna pe umăr şi a zis:

- Voiam să plec după tine; eu am venit prin vii, să nu mă vadă lumea şi să dea năvală în urma mea!

 Mama a stins lumina şi a îngenunchiat la icoane. Lumina candelei a rămas să vegheze tăcerea.