Crucea

  Dacă ajung în Bărăgan, obligatoriu trec să văd crucea.

E mai mică parcă, mai ciobită, mai aplecată. Semnele de pe ea nu se mai cunosc, doar liniile și crestăturile de pe brațe mai amintesc despre uimirea cu care o priveam acum cinci decenii...

Tot în câmp, tot singură, tot nebăgată în seamă.

  Fotografia nu este foarte clară, poate lumina aprigă, poate emoția, poate lipsa de atenție m-au împiedicat să văd asta. Nu contează, așa arată Bătăranul vara. Vara? E abia sfârșit de aprilie, cum vara? Ei bine, da, e vară! Priviți cerul, norii și vă spun că și căldura subliniază asta: vară în aprilie!

  E acolo, pierdută în vegetație, dar e acolo! Lipsa oricărei poteci arată două lucruri, contrarii: nimeni nu o bagă în seamă, nimeni nu o deranjează!

  Modernismul peste noi! Acum 50 de ani priveam uimit cum se târă omida lungă a trenului pe linia orizontului! Acum sunt eoliene!

Crucea! Singură, tăcută, uitată, moare încet, împreună cu mine...

  Am tăiat satul în diagonală și am vrut să vedem și cealaltă extremă a copilăriei, "via lui Ianache", locul unde am dormit prima oară "în sălbăticie", împreună cu tata. Drmul a zis "stop, pe aici nu se trece". Nici nu mă miră, nițel mai departe era locul unde mă întâlnisem cu "calul alb". Destinul a zis că lucrurile nu se pot repeta, așa că ne-a întors din drum.

Acasă.