Cetatea

  Am ajuns în oraş după ce soarele se retrăsese dincolo de perdelele roşii ale apusului. O localitate obişnuită, poate un pic prea lipsită de viaţă. Puţini trecători, şi mai puţine maşini. Doar două terase deranjau liniştea cu voci care trădau vârste de maxim două decenii. Uneori se auzeau râsete scurte.

  Eram obosit. M-am retras în camera de hotel banal, fără somptuozităţi în mobilier şi fără excenticităţi în aparatura electronică. Totul decent, ca şi preţul cazării.

  Pe noptieră văd un pliant intitulat “Cetatea” şi îl răsfoiesc, aşteptând moleşeala adormirii. Oraşul e mic, doar trei străzi principale, celelalte fiind străzi mici sau chiar străduţe. Clar, orientarea nu va fi dificilă.

  Cetatea (chiar este o cetate!) se află la marginea oraşului, acesta fiind, practic, alungit pe lângă râul cu acelaşi nume. De la hotel la locul dorit înseamnă o traversare de-a latul, câteva minute cu maşina sau cel mult o jumătate de oră de plimbare la pas. Aleg ultima variantă, pentru că am destul timp la dispoziţie. Sting veioza şi mă afund în pernă.

  După ce îmi beau cafeaua de dimineaţă, iau pliantul cu mine şi pornesc în expediţie. Oraşul e curat, aerul e tare, aşa cum mă aşteptam şi cum mi-am dorit. Excursia va fi şi o bună ocazie de a-mi oxigena intens sângele. În zonă nu sunt obiective industriale, aşa că puritatea atmosferei este aproape sigură. Mă bucură ideea administraţiei de a marca traseul de la hotel până la obiectiv, practic nu am nevoie să întreb pe nimeni! La fiecare colţ de stradă este un panou vizibil cu săgeata indicatoare şi cuvintele “Spre Cetate”. Sunt şi surprize uşor  neplăcute. Dacă trecătorii sunt tot foarte rari, iar maşinile şi mai rare, terasele par că nu mai au locuri libere! Ici-colo, văd câini fără stăpân, ceea ce este incredibil pentru o localitate din Ardeal. Iarba este netunsă şi prea multe deşeuri nu au nimerit în coşurile de gunoi. Maşinile sunt parcate parcă în dorinţa de a da cu tifla autorităţilor locale şi pentru a preciza diferenţa de statut între cei care au autovehicule şi ceilalţi, nişte anonimi numai buni de ignorat... Tot în Ardeal suntem? Da, aşa cred, nu am trecut prin cine ştie ce găuri de viermi... Sau şi Ardealul are viermi? Parcă simt un gust amărui când ajung la Crucea Viilor, locul de unde sunt promise adevărate incursiuni în istorie. Da, e inedit, e superb, dar strada nu are trotuare! Sau sunt neamenajate, un adevărat tur de forţă pentru glezne şi pentru pantofi!

  Dar să rămânem la excursie, poate neajunsurile se vor pierde în extazul celor ce vor urma.

  La Crucea Viilor e loc de parcare suficient. Sub nucul generos în ramuri este un cort din pânză decolorată. Un dac bătrân stă pe un scăunel cu trei picioare. Are pileus gri cu o bordură cânepie, o cămaşă verzuie peste care atârnă o pătură cadrilată, maro cu alb. O centură îi strânge mijlocul. De ea atârnă o teacă de piele, din care se vede mânerul de lemn al pumnalului curb, dacic, denumit „sica”. Iţari albaştri şi opinci din piele groasă, aşa cum se văd pe columna de la Roma. Barba tăiată şi părul retezat scurt întregesc un portret foarte apropiat de imaginile întipărite în mintea noastră despre străbunii daci. De cealaltă parte a cortului stă o femeie, care împleteşte brăţări din nojiţe de piele neagră şi maro. Pe o măsuţă are fibule de vânzare. Este îmbrăcată într-o rochie largă, despicată la mâneci, adunată în cute la gât, strânsă pe mijloc cu o curea împletită. Peste şolduri are legată o bucată de pânză cu ciucuri, de culoare albastru-închis. Rochia are o culoare care oscilează între gri şi albastru-deschis. Opincile sunt din piele subţire, tăbăcită.

  Pe un panou mare scrie: “Plecarea se face la fiecare jumătate de oră, în grupuri. Vă rugăm să mergeţi pe trotuar şi să respectaţi indicaţiile primite. Programul de vizitare este duminica, între orele 09.00 – 14. 00. Vă mulţumim!”

  Când mai erau cinci minute până la ora de plecare, moşul s-a ridicat, a tuşit, a înălţat mâna şi a spus:

- Bună ziua, stimaţi oaspeţi! De aici începe traseul de vizitare a Cetăţii Singidava. Faceţi ce vă spun şi veţi fi încântaţi de cele văzute, vă asigur! Veţi călători adânc în Istorie, printr-o natură curată şi frumoasă. Mergeţi încolo (şi arată cu braţul coborât de-a lungul străzii) până la celălalt dac, de unde începe urcarea!      Doamne-ajută!

  A scos un corn de bou de sub curea şi a sunat lung. Aerul s-a umplut ca de vaer, ca un fior de frig sau de teamă. De la poalele dealului, din capătul celălalt, nevăzut, al străzii a răspuns alt sunet de corn, mai înalt, ca un zbor de ciocârlie.

- Acolo mergeţi, dragii moşului!

  Am pornit. Spre stânga vedeam grădini cu porodici. În dreapta se înălţa dealul, brăzdat de rândurile de viţă de vie, din care ieşeau parii ca nişte ţepi uriaşi de arici, sau ca trunchiurile de copaci tăiate de războinicii bărboşi ai lui Decebal, ca să-i înşele pe romani în privinţa numărului de oşteni. Lipseau cuşmele din vârful parilor, pentru ca scena să fie identică. Pe alocuri, în stânga, vederea se lărgeşte peste oraş, până în zarea străjuită de dealurile Pleşa şi Teiul Zânei. Casele au acoperişuri de ţiglă. Două turle de biserică se înalţă, zvelte, în aerul strălucitor. Grauri cântă stând sus, pe sârmele reţelei electrice. Rar trece câte o maşină. Din faţă vin patru vaci, călcând rar, legănat, ca o dovadă că aici timpul curge încet spre foarte încet. Dealul din dreapta, în vârful căruia trebuie să ajungem, este sprijinit de un zid de piatră, peste care curg vreji de muri şi de hamei. Da, e frumos, e parcă o excursie departe de viaţa trepidantă şi obositoare a vremurilor noastre.

  Când se termină zidul de piatră, după o casă care stă, ţanţoşă, pe creasta zidului, este o poartă de lemn, mare, impunătoare. De o parte şi de alta sunt doi daci ca două statui, cu scuturi vopsite în simboluri doar de ei ştiute, cu falxuri care atrag privirile. Săbiile astea curbate au îngenunchiat mulţi romani, la vremea lor! Dacii au zale din verigi de fier, apărători de braţe, coifuri, opinci şi bucăţi de pânză groasă, din lână, în jurul gleznelor, legate strâns cu nojiţe. De stâlpii porţii sunt sprijinite două suliţi. Un al treilea dac, purtând pileus şi o mantie albă, cu cornul din care răspunsese moşului de la Crucea Viilor în stânga, salută şi zice:

- Bun venit la cea mai veche cetate dacică descoperită până acum! Urmaţi traseul marcat de aceste pietre vopsite cu roşu. Poteca va urca până pe acel bot de deal, pe un traseu şerpuit, iar de acolo va urca la Cetate, unde sunteţi aşteptaţi. Vă rog să mergeţi grupat, ajutaţi-i pe cei mai slabi sau mergeţi în ritmul lor.    Doamne-ajută!

  A sunat de trei ori, scurt, din corn. De sus, ca din văzduh, a venit răspunsul identic!

  Pe măsură ce urcăm, nu-mi venea să cred ce panoramă se deschidea în faţa ochilor! Oraşul se desfăşura ca o hartă sau ca o machetă de la Facultatea de arhitectură. Dealul Drăgana, Dumbrava, Ţara vânturilor, valea Mureşului, Munţii Metaliferi, toate se ridicau, se apropiau, de parcă voiau să ne salute! Dealul era plin de cimbrişor, de brusturi, de sânzienem de fragi, de mulţimi de alte flori. La jumătatea urcuşului e un loc drept, un mic platou. O cruce de fier şi o băncuţă de lemn te îmbie la popas. Priveliştea te încântă! Aparatele foto declanşează neîntrerupt.  Suntem la jumătatea drumului. Indicatoarele ne îndrumă prin pădure, spre vârf. Poteca e mai abruptă, dar practicabilă. După ultimii copaci, apare Cetatea Singidavei! O poartă cu stâlpi din bârne masive, cioplite cu toporul. Un gard din mesteceni despicaţi împrejmuieşte locul unde, acum mai mult de două milenii, se înălţa acest bârlog al lupilor. Un dac masiv ne aşteaptă. Pileus, barbă neagră, scurtă, cămaşă cu mâneci scurte, din care ies două braţe zdravene, cu încheieturile învelite în apărători din piele neagră. Pătură pe umeri, prinsă cu o fibulă de alamă. Centură lată, din piele, corn, sica. Ţine în mână o bâtă zdravănă, cu mânerul sculptat. Lângă stâlpul porţii, scutul şi suliţa. Un câine legat de gard ne priveşte cu atenţie. Un panou mare, înalt şi dublu ca lăţime este plin de informaţii, desene şi text. Dacul ne vorbeşte de vremea de dinainte de Burebista, de poziţia dominantă asupra văii mijlocii a Mureşului, despre legătura vizuală cu Măgura Uroiului, cu Vârful Lupţa, Vârful lui Pătru, cu Pleşa, cu Piarta Craivii. O lecţie remarcabilă şi atractivă de istorie, despre strămoşi.

  Pe o măsuţă sunt brăţări din piele, fibule, brăţări, coliere, pileusuri, straiţe, opinci, pliante, mici obiecte artizanale care au legătură cu locul, zona, vremurile. O dăciţă într-o rochie de culoarea jirului ne priveşte cu ochi vii şi ne îmbie să ne apropiem. Preţurile sunt mici, banii se pun într-o oală de lut. Vor fi folosiţi pentru continuarea reconstituirii cetăţii. Nu reconstrucţie propriu-zisă, ci machete, imitaţii care să ţimă trează curiozitatea noastră, a vizitatirilor!

  Dacul ne arată poarta cealaltă a cetăţii, spre vest. Pe acolo plecăm. Cum trecem de ea, o altă prezentare “de epocă”! Un morman de pământ, un car de lemn cu loitre arcuite, cu nişte roţi mari cum nu am mai văzut, o movilă de buşteni, ca un rug, un vas mare de lut, obiecte de ceramică, un panou imens cu schiţa cetăţii şi cu locul acesta, în care ne afşăm acum, marcat distinctiv. Aici a fost descoperit cel mai important mormânt din perioada dacică, un mormânt al unei căpetenii importante, dacă nu al unui rege!

  Ne întâmpină un alt dac, impozant ca statură şi echipament! Coif strălucitor, zale din solzi metalici, o spadă mare atârnată de o curea petrecută peste umăr, în diagonală, într-o teacă metalică modelată în figuri simbolice. O centură lată din piele, bătută în ţinte metalice, de care e prinsă teaca pentru pumnalul curb, nobiliar, un corn masiv, o pungă din piele în care ţine bani şi alte marafeturi. Pe sub zale are o cămaşă lungă până la genunchi. O barbă nerasă de două zile, ochi albaştri, pumnul încleştat pe mânerul sabiei. De sub coif răsar stropi de sudoare care au un traseu fix, până la vârful nasului. Pe o măsuţă sunt multe obiecte care imită probabilele vase sau podoabele care vor fi fost puse în mormânt, alături de cărţi groase, de istorie: tracii, seniorii războiului, armele dacilor. Sunt şi planşe, una despre situarea mormintelor şi materialelor găsite, alta arătând cam cum ar fi arătat căpetenia îngropată acolo. Se vede şi o carte de poezii, semn clar că dacul acesta trăieşte în două lumi simultan, cea a istoriei şi cea a literaturii, lumi care nu se exclud, ci se completează.

  Ne vorbeşte cursiv şi pasionat, mai mult de o oră, despre triburile dacilor, despre marele popor trac, despre regatele lui Burebista şi Decebal, despre importanşa cetăţii Singidava în repertoriul moştenirii dacice, despre cei care au descoperit “tezaurul de la Cugir!”

  Aproape că nu vrem să se termine această etapă, dar suntem îndrumaţi să coborâm pe o pantă destul de înclinată, spre ultimul loc al traseului de vizitat: un templu dacic!

  E doar o presupunere, e doar o machetă, dar personajele şi ritualul ne fascinează! Un foc arde în mijlocul unui cerc făcut din pietre. O alee în spirală, marcată tot cu pietre, duce la un altar improvizat dintr-un butuc imens, altar pe care ard lămpi de ceramică, pline cu ulei. Căni cu apă, boluri cu sare, grâu, ştergare, un vas cu vin, toate formează recuzita de care se ocupă o preoteasă îmbrăcată în alb. Aceasta merge periodic la foc, presărând ceva asupra lui, apoi se întoarce la altar, unde rosteşte incantaţii cu voce scăzută, cu braţele desfăcute, cu capul pe spate, cu ochii închişi. Are straie care atrag privirea. Ceva mai departe, femei şi copii stau în iarbă, privind, ascultând. Unii bat uşor în tobe făcute din piei neargăsite, întinse pe trunchiuri scobite în interior, alţii cântă uşor din fluiere, câţiva bat uşor din palme, într-un ritm lent. Pare o scenă dinntr-un film. La marginea pădurii e un car de lemn cu laturile acoperite de lepedeuri şi de blănuri de animale. Aici, doar în ultima duminică a lunii, se aprinde Focul lui Zamolxe, sau Focul Lupului Alb, înconjurat de iele îmbrăcate în straie albe.

 Pădurea de pini, pădurea dinspre Romoşelu, Dumbrava ca o pictură naivă, cu plantaţii de vii şi cabane de lemn, dealul de pe care am coborât, platoul pe care era, acum două mii de ani, satul dacic, toate creează o atmosferă fascinantă, o atmosferă veridică a vremurilor trecute!

  Felicitări, Cugir! Cetatea merită vizitată de câţi mai mulţi turişti!