Soarele pare o clătită lipită de cer. Vântul duce departe
căldura lui, lăsând în urmă un frig neașteptat. Florile roz ale caișilor par
nepotrivite, stinghere. Nicio albină nu tulbură petalele transparente. Zăpada
căzută zilele trecute încă se mai ascunde în spatele șurilor și prin șanțuri.
Strada pare o piele de șarpe întinsă la uscat. Nu trec
mașini, nu sunt oameni pe trotuare. Cățelul roade, nervos, mingiuța de cauciuc.
Vrea afară, dar dincolo de ușă se ascunde o lume ciudată. Până mai ieri, “afară” însemna mersul la
școală cu ghiozdanul plin de cărți, ciocolata mâncată în parc, grădina
bunicilor, unde intram ca într-o poveste, și tot “afară” însemnau și bunicii, care, deși locuiesc în aceeași curte cu
noi, ne așteptau de parcă veneam din America!
De ce nu mai pot merge la ei? Ce este în curte, ce este în
aer?
Timpul trece ca un melc obosit. Televizorul spune mereu și
mereu același lucru. Citesc, dar liniștea nefirească îmi distrage atenția. Se
aprind luminile în blocul de pe partea cealaltă a străzii și știu că e seară.
Noaptea nu mai este vremea lecturilor plăcute, a pernelor moi și a cățelului
sforăind pe preșul lui, ci doar un spațiu tăcut, mare, prea mare, prin care
plutesc fulgi minusculi de teamă...
Parcă locuiesc într-un vapor, oprit în largul mării, departe
de țărm, departe de oameni. Ce graniță trebuie să trec? Ce trebuie să știu, sau ce
trebuie să fac, să pot trece dincolo de spațiul acesta pustiu? Așa arată sfârșitul copilăriei? Așa or fi simțit și părinții
mei? Am să-i întreb.
Cărțile din bibliotecă par acum cărămizi într-un zid,
telefonul nu mai înseamnă fereastra magică prin care vedeam prietenii, colegii,
postările lor de pe Instagram sau videoclipuri de pe Youtube, telefonul pare un
fel de robot care mă anunță, repetat, sever, să stau în casă...
Cum va fi dincolo de granița aceasta? Vom învăța doar de
acasă? Vom ieși în oraș o oră pe zi, pe un traseu aprobat? Mâncarea va veni
prin curier, la ore exacte, în pachete individuale? Medicii ne vor consulta
prin internet? Nu vor mai fi evenimente culturale cu public? Mai avem nevoie de
nume, sau vom fi numerotați? Vom mai putea merge în grădina bunicilor? Vom mai
putea să ne bucurăm de mângâierile lor?
Încă o zi, același soare ca o clătită lipită de cer, același
vânt rece, aceleași flori de cais fără albine... Poate că stau și ele dincolo
de o altă graniță nevăzută, neînțeleasă, ca o trecere între lumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu