Salcâmul

  Are trunchiul acoperit de o coajă groasă și crăpată. Crengile sunt învălmășite, după cum l-au bătut vânturile. Unele sunt uscate, desenând pe cer un fel de brațe întinse a rugăciune. A trecut de ierni în care crivățul culca totul la pământ, a trecut de veri în care pământul crăpa adânc, până aproape de rădăcinile subțiri și albe.

Nu e căutat pentru făcut mobilă, deși lemnul e galben și foarte tare. Doar uneori îi sunt rupte crengile pentru foc. Toate animalele îi rod frunzele, albinele sunt înnebunite după horbota ca un voal de mireasă a florilor lui albe și înmiresmate. Trece prin ani, ținând pământul strâns în rădăcini, sau poate pământul îl ține strâns în căușul palmei...

  Rar, foarte rar, stă de vobă cu badea Ion. De fapt nu vorbesc amândoi, bătrânul vine și se așază lângă trunchiul lui, își dă pălăria jos, lăsând părul rar și transpirat în adierea vântului, se reazimă cu spatele de copac și stă așa, cu privirea pierdută în zarea tremurătoare. Poate că doar gândurile lor stau de vorbă.

Badea Ion a stat aici îmbrăcat în ițari și încălțat în opinci în vremea când ardeau casele prin sate și boierii fugeau la oraș, să scape de răzmeriță. Poate o fi stat și mai demult, pe când urcau pe valea râului cohortele  îmbrăcate în fier și purtând steaguri cu acvile imperiale, dar el nu știe. Dar de ce nu ar fi stat?

  Apoi a venit vremea tractoarelor și a holdelor întinse ca marea, că erau doar două culori în tot universul, albastrul cerului și verdele pământului. Nici nu știe cum a rămas în picioare, mulți fârtați au fost doborâți, să fie ogoarele cât mai libere. Badea Ion venea aici să-și mânânce prânzul. Degeaba erau lanurile cât vezi cu ochii, în traistă avea doar un colț de pâine, o conservă de pește sau o bucată de slănină și o ceapă. Îl auzea cum oftează...

  În ultimul timp era parcă și mai necăjit. Fusese la oraș, la spital, cu o durere în piept, și parcă s-a îmbolnăvit mai tare...

- Un țăran! auzea în spate. Ăștia au rămas niște animale, habar n-au de internet, de jocuri pe calculator, de burse. Se spală doar duminica, înainte de a merge la biserică. Uită-te la el cum e îmbrăcat, fuck me!

Nu s-a întors, nu a răspuns. A tăcut, așa cum au făcut bunii și străbunii. A tăcut când a văzut și pâinile din galantare, cu prețuri care îi dădeau amețeli, a tăcut când a văzut și tarabele cu fructe și legume, de neatins, de parcă nu plecaseră din ogorul lui ci fuseseră aduse de pe Marte, a tăcut când a fost împins din rând, la casa de bilete a autogării.

- Stai acasă, țărane, că încurci lumea! i-a zis un domn îmbrăcat fistichiu, cu pantaloni rupți și tricou plin de embleme, cu părul dat cu cremă și cu o bazaconie în mână din care se auzea muzică și prin care parcă dialoga cu cineva.

  Acum stă acasă. Nu are voie să iasă din curte. Ogorul e plin de buruieni. Dacă nu ară și nu seamănă în câteva zile, domnii de la oraș vor începe să devină arțăgoși, arătând spre țăran, vinovatul că nu mai e pâine în magazin. El se va descurca, mai greu, dar se va descurca. Făina din hambar, cartofii din beci și apa din fântână îi sunt suficiente, că așa a trecut prin veacuri. Și mereu a fost vinovatul.

  Are un singur tovarăș, salcâmul de la marginea ogorului. Îi vede coroana de aici, din curte, și îi vine să îl salute. Ridică mâna fără să vrea și o flutură spre crengile din zare. Tresare! I s-a părut sau crengile s-au mișcat a răspuns?