Nu (mai) sunt un cititor de proză "în forță", așa cum pot depune mărturie... pușca și cureaua lată!
Probabil m-am lenevit, probabil nu vreau să ard puținul timp rămas în multe ore de lectură, probabil vreau să fac (prea) multe și mă risipesc între clipe. A, nu, nu este nici regret, nici laudă mascată, adicătelea aș putea, dar...
Nu, efectiv vreau să mă bucur cât mai mult de cât mai multe frumuseți, fie ele fotografii, poeme, nuvele, povestiri, comentarii, picturi, glume, beri, festivaluri dacice ori îngrijit grădina! O, da, grădina compensează perfect nevoia de frumos, de liniște, de timp petrecut cu folos!
Dacă aș face un revu, probabil ultima carte "groasă" a fost "Așa grăit-a Zarathustra", a lui Friedrich Nietzsche. Da, citită "din scoarță în scoarță", da, umplută de sublinieri și adnotări, da, plină de hârtii drept semne unde aș fi vrut să dialoghez, să întreb, să combat, să reiau, să neg, să laud...
Între timp, am citit romane "americane", polițiste, pline de nerv, suspans și umor, o culegere de povestiri SF de la Giovano... Dar subiectul postării de azi sunt romanele "de la noi", mai ales din grup, grupul care gravitează în jurul Cenaclului de la Roma și a editurii Minela.
Încă aplaud verva și subiectul extrem de ramificat din "Joint", autor Claudia Minela, încă mai sunt invidios pe multa imaginație care a ars în descrierea întâmplărilor descrise, dar perfect posibile, încă mai spun că e perfect competitivă cu orice roman de acțiune care te ține cu sufletul la gură! A urmat "Mila", autor Mariana Cornea, un volum care a făcut lupte libere cu mine, trântindu-mă pe salteaua părerilor în toate modurile posibile! Eram pregătit, să zicem, de către Claudia, că voi citi un roman uluitor! După doar câteva pagini, îi dau mesaj Claudiei în care îi scriu cam așa: "Bre, nu știu alții ce au citit aici, da io sunt bulversat rău, nu pricep nimic..." Dacă doriți formularea exactă, apelați la patroana editurii Minela! Am continuat lectura și a trebuit să mă recunosc înfrânt, cartea m-a uluit și prin conținut, și prin stilul literar, și prin puterea fabuloasă a autoarei de a alătura cuvinte aproape șocante, dar "cu efect întârziat", adică e ca la plajă, te bucuri de soare și de valuri și noaptea te perpelești sub cearceaf, înghiontit de arsurile pielii! Arsuri, da, acesta este efectul principal al cărții, o arsură spirituală, de compoziție, de limbaj, de subiect...
"A treia carte" a venit ca un balsam, ca o poveste, ca o vacanță la bunici, în care fructele, soarele, clătitele și siropul de zmeură zâmbesc, separat și toate la un loc, de parcă ar fi un tablou al verii sau o simfonie despre păstorii din Bucovina...
Da, pare o poveste, este o Poveste, este o carte extrem de bine scrisă, un text aerisit, luminos, plăcut, curgător, odihnitor! A, nu e totul lapte și miere, nu e totul o horă a bucuriei, este un fel de călătorie inițiatică, drumul spre sine al unei fetițe de la țară, Smaranda, o fetiță cu un prieten aparte, Stejărel. Frumos nume, nu? Ei bine, Stejărel este... un copăcel, un lăstar de stejar sădit de bunicul său pe fâneața din spatele casei, devenit prieten de nădejde, unica ființă căreia fetița îi încredințează bucuriile, necazurile, speranțele, planurile, eșecurile, încercările, dezamăgirile, dorurile...
Cartea are trei piloni, în opinia mea: Familia, Credința și Încrederea în faptele proprii! Stejărel este metafora originii, a rădăcinilor, a sevei primordiale, a legăturii pe verticală dintre Materie și Spirit, este copacul vieții personale, este reprezentarea literară a nevoii de confesiune, de destăinuire, de dialog, de prietenie...
Bunătatea are porți deschise pretutindeni, astfel se explică (în opinia mea), cum de reușește să găsească locuri de muncă în diverse localități, locuri în care se oprește doar pentru că vrea să cunoască lumea, oamenii. Astfel se explică și cum este ajutată de străini, de la portarul de hotel și chelnerițe la persoane necunoscute, care îi oferă totul, un loc de odihnă, mâncare și chiar asistență medicală, când febra depășește puterile trupului!
Cartea este un film! Probabil poate fi transformată ușor într-un scenariu de film, nu știu ce înseamnă asta, dar textul, adică lectura cărții nu este un efort, nu necesită sublinieri, nu cere consultarea DEX-ului ori dezlegări ale cine știe căror formulări ermetice ori filozofice, nu, cartea este un film care se derulează fără pauză de la primul cuvânt și până la ultimul, cu schimbări de planuri, cu personaje care intră pe rând în lumina reflectoarelor, cu tensiuni și cu bucurii, cu drame și cu împliniri! De fapt, cartea este un film despre un film, în cuprinsul ei chiar fiind vorba de scene dintr-un film în care autoarea chiar joacă, adică își joacă rolul ei, adică viața ei, natural, firesc, fără momente lacrimogene ori găselnițe regizorale "de efect"!
Cartea este un manual despre cum se scrie o carte! Jerome K. Jerome a scis o carte cu titlul "Cum nu se scrie un roman", aici doamna Iulia Baciu ne arată cum se scrie unul! Fiind absolventă a unui liceu de filologie și a unei facultăți de jurnalistică, nu e de mirare că totul e cursiv, natural plăcut, cu o înlănțuire logică, având accente discrete de atragere a atenției și porțiuni de larghețe, de respiro, de detașare...
Nu pot să trec (mai corect - NU VREAU SĂ TREC) peste un aspect banal, coperta! Cartea are o copertă DE POVESTE, o imagine simplă, dar strălucitoare, este ca un început de drum care te cheamă spre Lumină! Așa erau coperțile basmelor din copilărie! Felicitări autoarei, doamna Mioara Băluță!
"Părea o poveste" este un titlu nedrept, cartea ESTE O POVESTE frumoasă, modernă, atrăgătoare, împlinită!
Felicitări, admirație, respect, doamna Iuliana Baciu! Reverență!
