Cum trec anii...
Parcă mai ieri silabiseam, cu limba între dinți și cu degetul pe foaie, tainele abecedarului! Apoi a urmat șirul parcă fără de sfârșit al cărților, o coloană a infinitului, din loc în loc apărând imagini ale lui Mikey Mouse în spațiu, Winnetou în Valea morții, Cireșarii în Infernul alb, goeleta Speranța legănată de apele din jurul Capului Horn, Ion privind-o pe Nadine, Lorelei tăcută și pierdută pe malul Dunării sau Martin Eden privind prin apa străvezie lumina care se îndepărta, se îndepărta...
Cine erau cei care scriau cărți? Ce semizei, ce coloși ai spiritului au putut așterne asemenea întâmplări pe hârtie?
Colilia îmi este familiară deja, o privesc zilnic în oglindă. Pașii făcuți în lumea literelor, destul de târziu, mi-au prilejuit întâlnirea cu oameni obișnuiți, cu oameni de lângă noi, dar care au avut puterea și curajul de a spune ceea ce simt. Semizeii nu vin din Olimp, ei sunt doar cunoscuții noștri, poate vecini sau necunoscuți care au lăsat flacăra din interior să ardă în voie! Un alt fel de Prometeu, care arată tuturor că focul este în noi... Destinul este de multe ori asemănător, cei din jur fiind mai haini decât vulturii din legendă.
O nouă carte scrisă de Mariana Cornea, o româncă din Italia. O carte rotundă, o carte ca o sferă, pe care nu o poți așeza ferm într-un raft al bibliotecii: autobiografie, roman polițist, carte de călătorii, jurnal, ficțiune, dramă, roman de dragoste... Poate din toate câte puțin (sau felii zdravene), poate doar un balans printre clasificări, oricum, ca o mantie sau ca o cupolă este sufletul neliniștit, cel care plutește mai sus de înțelegere, uneori lin, uneori ca un nor încleștat în furtuni interioare, mereu căutând cu tentaculele ploii de cuvinte oamenii de jos...
"Cartea de față, care cuprinde experiențe personale, pentru mine constituie o adevărată eliberare, dorind să privesc într-un mod conștient și încercând pe cât posibil să-mi câștig puterea prin cunoaștere".
Așa se deschide cartea către cititor, cu aceste cuvinte. Să nu fiți dezarmați, nu este o autobiografie, nici o relatare lacrimogenă a necazurilor proprii, nu, este altceva... Ce? Habar n-am, abia aștept să văd și eu ce spun consumatorii grei de literatură. Și firul subiectului este sucit - răsucit, ba e jurnal, ba e relatare, ba sunt impresiile prietenilor, ba sunt posibile desfășurări de evenimente, încropite din cocoloașe de hârtie găsite prin unghere... Din loc în loc, interferențe impresionante ale poetei din spatele prozei.
Începutul romanului e sufocant pentru mine, scene absurde, inumane, scene care mi-au rămas ca o întrebare neștearsă și nerezolvată: de ce a fost nevoie de asta? Cum tangentez eu cu personajul principal, dacă își calcă în picioare orice dram de demnitate? Pentru ce a fost nevoie de atâta umilință? Cum poate fi "un om bun", un om care a ajutat până la sacrificiu pe cei din jur, dar s-a scufundat în cea mai joasă mizerie umană, în plan personal? E o nepotrivire? Contrariile se atrag? Necunoscute sunt căile... omului? Cum te raportezi la o asemenea descriere? "O voce răgușită de prea mult urlet ținut ascuns răsună numărând zidurile apartamentului"! Deja nu mai e proză, e un psalm al suferinței, e mersul pe o sârmă fragilă întinsă peste zvârcoliri de iad. "De vrei tu, călăul meu drag, ucide-mă!"
Cartea este un fel de invitație pe eșafod. "Ești curios? Nu crezi în suferință? Crezi că totul e regie? Ia urcă puțin aici, să simți mirosul sângelui, să auzi cum scârțâie lama de fier când e ridicată, să vezi coșul de jos plin cu..." Nu, nu este un citat, așa aș prezenta eu cartea!
Evidențiez paragrafe scurte, poeme în proză.
"Singură în apartamentul Liliei, respir un nume unde umbre și orizonturi nu mai existau, doar unele opriri sub un cer curbat de spinare născocind stele pentru ferestrele înalte și confuze cuvinte."
"Nu vă vine să credeți cât de profund legată eram de Lilia și de modul cum își dormea viața. Somnul ei, veghea mea și vizitele prietenei noastre erau încrucișări de spirite. Monica, transfigurată de nebunia blândă a celei pe care nu voia să o piardă, povestea deschizând cu grijă abisul unde un profet construise un templu al nepătrunderii."
"Mă așezasem pe gândurile lumii, fără lacrimi, simțind greutatea unui pumn care nu putea să urce aceste margini!"
Un alt aspect forte al romanului îl constituie personajele. Dacă unele se încheagă din vagi elemente presărate de-a lungul întregii cărți, cum ar fi Lilia sau autoarea (rămasă, de fapt, în spatele oglinzii), altele sunt expuse ca în flashul unui blitz! Câteva cuvinte atent alese și împletite scot pe canava hidoșenia!
"Părea o clădire greșit construită pe două picioare ca două buturugi groase, o clădire plină de igrasie și de gândaci. Da, atâta dezgust împrăștia (...) parcă toată ființa lui era făcută din gândaci și mucegai".
"Doamne, ce păr frumos și lucitor! (...) Nu credeam deloc în zâmbetul acela profesional ce-mi îngheța sângele. Nu știu de ce mi se părea o reptilă. Modul în care își mișca frumusețea statuară de care era conștientă semăna cu dezgustul și mai ales cu spaima atingerii."
"Opusă femeii-șopârlă, (...) era vivace, surâzătoare, dar mai ales simplă. (...) Nimic fabricat, nimic construit."
Împărțirea pe capitole sau episoade, cum vreți, e benefică. E greu să citești dintr-o suflare, e greu să treci prin toate grozăviile întâlnite în pas alergător, eu am simțit nevoia să respir adânc, de mai multe ori.
Am intitulat acest text 3M pentru că așa văd, trei lucruri minunate: Mariana, Mila, Mondina! "M" nu se va schimba niciodată, cifra e doar o promisiune.
