De la o întrebare banală, am ajuns să contest istoricii. Nu așa, la grămadă, și nici pe cineva anume. E vorba de idee. Istoricii consemnează istoria sau construiesc istoria pe baza informațiilor acumulate și a părerilor proprii? Cum poți să scrii despre oameni și fapte dacă nu ai fost acolo, să consemnezi cât mai exact? Bineînțeles că e o copilărie ceea ce spun, dar să ne gândim la o bătălie oarecare și să vedem cum poate fi relatată corect. De câți martori oculari e nevoie pentru o descriere corectă? Contează emoțiile? Dar partizanatul? Una peste alta, istoria este subiectivă. Foarte subiectivă.
Herodot a scris despre toate semințiile lumii cunoscute pe vremea lui. De unde știa el nume de conducători, numărul luptătorilor, armamentul, obiceiurile popoarelor și multe, multe alte informații? Informația ajungea la el, fie consemnată, fie extrasă din legende, fie auzită, așa cum chiar el scrie. Îl putem bănui de subiectivism? La a câta mână este istoria scrisă de el? Nu îi contest meritul, nu contest meritul nimănui, doar mă întreb.
Și toată această caznă "filozofică" pleacă de la transhumanță...
Eram copil, în jurul anului 1965 (e un reper cronologic, nu o dată "istorică") și mă uimeau turmele de oi care treceau toamna prin sat. Un cioban zdravăn (un zdrahon era termenul folosit) mergea în fruntea turmei cu un știulete de porumb în mână, mâna întoarsă spre spate, și un berbec tot încerca să culeagă boabe de pe știulete. Cred că berbecul era "căpetenia" turmei, pentru că oile se înghesuiau în spatele său și toată turma urma, astfel, ciobanul. Turma era nesfârșită! Strada se umplea de oi, din gard în gard, curgerea era punctată de măgari cu samare și de alți ciobani, toți purtînd cojoace imense de "blană întoarsă", cum numai ei purtau.
Tata era cojocar, făcea căciuli și cojoace, dar cojoacele erau cu blana pe interior și vopsite pe exterior sau îmbrăcate cu pânză de doc.
Unde se duceau? De unde veneau? Unde și cum dormeau noaptea, când bruma poleia totul?
Nu mă frământau întrebările, era doar un eveniment asemănător plecării stolurilor de rândunele. Viață și atât.
Am locuit în Dobrogea, în Constanța și în Tulcea, m-am plimbat mult. Un teren semiarid, mai mult stâncos, foarte puțin prielnic agriculturii, dar pe care turmele de oi erau omniprezente. Oaia nu e pretențioasă la mâncare.
Iată-mă acum în Ardeal de mai mult de un deceniu. În jurul Cugirului întâlnești oi la tot pasul, în turme mici, ce-i drept, care fac o "transumanță locală". Primăvara urcă la munte, toamna coboară în localități. De ce nu mai merg în Dobrogea?
Și de aici întrebarea: de ce mergeau în Dobrogea?
Cât timp îi trebuia unei turme de oi să ajungă din mărginimea Sibiului în Dobrogea? Cât efort, ce costuri erau? Cine și de ce își permitea asta?
Dacă eu aș fi fost cioban, nu cred că mi-aș fi asumat asemenea riscuri. Primul "document" care mi-a oferit un răspuns este cartea domnului Nicolae Florea, istoric și cercetător al arhivelor, care oferă o variantă interesantă. În cartea "Grănicerii și Cugirul", domnia sa face o amplă analiză a regimentelor grănicerești din vremea imperiului austriac. Regimentele erau dispuse pe Carpați, pentru o supraveghere a granițelor, firesc. Ei bine, aceste regimente se autoîntrețineau, grănicerii primeau teren de pe care își hrăneau familiile și de pe care dădeau cote regimentelor. Erau obligați prin regulament să facă agricultură și să crească animale. Aici aflăm că de pe suprafața pășunilor nu se putea obține suficient fân pentru iernatul turmelor aparținând regimentelor, astfel că turmele erau trimise la iernat în Dobrogea și în Moldova!
Da, plauzibil. Un țăran proprietar de oi nu pleacă în lume, nu-și riscă avutul. Când creșterea oilor devine o afacere sau o necesitate colectivă, se schimbă abordarea. Ciobanii regimentelor executau un ordin și aveau mijloacele materiale și financiare de îndeplinire!
Consemnez că e prima dată când am auzit de transumanță în Moldova.
Scriu acest text acum pentru că m-am oprit din lectura cărții "Arcașii lui Efraim", tocmai citind pasaje foarte interesante despre... transhumanță, exact!
Ciobanii nu au cosit niciodată, ei nu au adunat fân, ei au cumpărat fânul muncit de alții sau au mers cu turmele în zonele în care există iarbă și în timpul iernii, iar acele zone sunt zonele umede, așa cum erau în Banat sau în lunca Dunării! În copilărie, Balta Brăilei și Balta Ialomiței rivalizau cu delta, erau tărâmuri necunoscute, învăluite de mister și descrise ca niște tărâmuri din basme, cu copaci uriași, cu bălți în care peștii se înghesuiau, cu mistreți, vulpi, gâște și rațe sălbatice.
A trebuit să fiu șofer și să străbat țara în lung și-n lat ca să văd salba de iazuri de-a lungul Siretului ca să înțeleg acum de ce mergeau ciobanii în Moldova, iarna!
Amenajările funciare din anii '70 au stopat transhumanța!
Mă întorc la istorici, ca meserie, repet. Ei învață istoria scrisă de alți istorici, studiază documente și furnizează scenarii, dar totul se întâmplă doar în această sferă a oamenilor instruiți, specializați. Orice referire la țăran este de prost gust, ba chiar un fel de rușine. Omul simplu este un fel de document viu, un purtător de istorie. Și el a participat la evenimente, și el le-a consemnat în balade și în basme, fără să studieze la Paris și fără diplome. Dar țăranul nu există în lumea universităților.
Am pus pe facebook un text al lui Eminescu despre huțuli tocmai în acest context, ruptura dintre intelectuali și oamenii de rând. Probabil toți au tresărit la cuvântul "daci", folosit de Eminescu, dar nimeni nu a constatat că observația lui extrem de interesantă a rămas doar o curiozitate consemnată într-un ziar, fără ecou și fără o cercetare a... istoricilor. Lumi paralele, intelectualii și "mujicii"...
Citesc în "Arcașii lui Efraim".
"Meiul a fost consumat ca şi un fel de degresant şi nu ca şi o hrană în sine, - aşa cum a fost consumat grâul. Temelia hranei valahului a constat din laptele, din caşul şi din carnea turmelor sale hrănite cu pajiştile mănoase ale munţilor, vara, şi cu cele ale câmpiilor mlăştinoase, iarna. Românul a fost un mare consumator de mei; aceasta a făcut ca el să fie dispreţuit atât de către antici cât şi de către cei instruiţi în raţionalismul fudul al anticilor:
Turmele-şi paşte pe câmpuri valahul nemernic,
Barbar, ce plin de cruzime viaţa-şi trăieşte sălbatic,
Înveşmântat în sarici din piele de capră flocoasă,
Deosebit de poporul din jur şi prin trai şi prin lege,
Fără să-i pese de crivăţ şi nici de-a iernilor geruri,
El se hrăneşte cu lapte şi caş, cu mălaie făcute,
Dintr-o făină de mei, ce e coaptă în spuza fierbinte,
Iară cu cruda slănină, foalele-i place să-şi umfle.
(Nicoară Toader, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 - 1800), p. 237, apud. Christian Sechaeus (Ruinae Pannonicae), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.)
Cei mai mulţi dintre ei (moldoveni, n.a.) nu mănâncă nici pâine, ci macină mei din care coc în spuză caldă sau în cuptor plăcinte sau terci pe care îl mănâncă cu lapte sau cu brânză şi sânt mulţumiţi. Toţi au râşniţe de mână în casele lor: ei macină în fiecare zi făină proaspătă atât cât le trebuie pentru o zi… Totuşi au cu toţii destule (vite) cu care se hrănesc cel mai mult. (Christian Sechaeus (1688 - 1749, din antologia Călători străini…, pg. 352.)
Iată două texte care surprind uluitor de bine hrana valahilor.
Ciobanii nu au deţinut niciodată proprietate privată funciară. Nomadismul lor îi scutea de acest aspect. Ciobanii nu cosesc nici azi. Cositul, aratul şi măcinatul au fost şi încă sunt evaluate prea mult ca şi eforturi fizice al căror prestigiu ridică valoarea preţului de cost, - chiar şi acuma când se proclamă tot mai mult indiferenţa preţului pe piaţă faţă de costuri! Ce eficienţă au avut şi au ciobanii!? Cu un efort de zece ori mai mic produceau, şi uneori încă produc, de zeci de ori mai multe calorii decât civilizaţiile care au raţionalizat natura! Iată cum sporul - pe care îl putem include în definiţia capitalizării şi implicit a capitalismului - poate fi realizat fără capitaluri de fier şi fără a generaliza principiul sacrosant al proprietăţii private."
Iată, zic eu, diferența între instruiți și țărani. Primii scriu documente, fie ele hrisoave domnești sau manuale de istorie, mânați de politici, interese ori orgolii, ceilalți există și poartă cu ei adevăruri strămoșești.
Notă: textul lui Christian Sechaeus și cel al lui Christian Sechaeus sunt textele unor "instruiți" care privesc revoltați spre "valahul barbar", așa cum făcea și Ovidiu față de geți, dar ei ne lasă mărturii trainice despre relația simbiotică dintre țărani și glie!
