Enciclopedia Dacica

sâmbătă, 30 martie 2013

Negru Marian - Amintiri (continuare)

Autorul

Si continuarea:


      Strada Carantinei nu prea era circulată. De fapt în anii aceia nu prea existau maşini… mai mult căruţe, trăsuri şi tramvaiul care oricum nu trecea pe-acolo, deşi se auzea zornăind a fiare vechi pe strada Galaţi. Iarna, când erau zăpezi foarte mari, în oraş nu  mai circula nimic săptămâni de zile. Maşinile care transportau pâine, cu lanţuri montate la roţi, erau singurele ce mai puteau fi văzute înfruntând troienele. În acele zile era “bătaia peştelui” pentru propietarii de trăsuri, schimbau roţile cu tălpici de sanie şi oraşul era al lor. Aproape că nu era stradă pe care să nu auzi zurgălăii cailor şi să  nu vezi dârele paralele lăsate de tălpicele săniilor.
      Într-una din acele ierni, cu frig si zăpadă multă, am traversat prima şi ultima oară Dunărea pe gheaţă. Mergeam cu părinţii mei, cu unchiul şi mătuşa mea, printre sloiuri încălecate unul peste celălalt, pe o potecă întortocheată ca un labirint. Era un soare puternic, orbitor, dar frig de se auzea gheaţa trosnind. Peisajul era ca în “Doctor Jivago”, totul alb-imaculat şi din sens opus  veneau sănii trase de oameni, încărcate de crengi groase culese din pădurea de sălcii de pe malul Dunării. Totul mi se părea imens, şi sloiurile arătau ca nişte munţi încălecaţi unul peste celălat, lucru de înţeles pentru că nu aveam decât 4-5 ani. Destinaţia era satul Ghecet aflat la confluenţa Dunării vechi cu Dunărea navigabilă. La Ghecet, înafară de case prăpădite acoperite cu stuf şi locuite de piraţi  de apă dulce şi pescari, mai era un mic birt unde se mânca peşte; făcea să treci Dunărea pe gheaţă pentru o saramură  caldă cu mămăligă aburindă.

         Pe la amiază se întorceau soldaţii ruşi de la instrucţie şi-i vedeam printre scândurile gardului, prăfuiţi, obosiţi şi încărcaţi de echipament militar, dar încolonaţi corect şi cu fanfara în fruntea coloanei. Se auzeau de departe… un zgomot metalic de la blacheurile şi ţintele cu care le erau ferecate cizmele îţi strepezeau auzul. Cu “balalaika” în spate, casca pe cap, raniţa şi foaia de cort pusă în bandulieră, veneau dinspre lacul Ganea unde făceau instrucţie şi-i auzeam cântând în limba lor, deşi erau ameţiţi de căldură şi oboseală. Cazarma era la o sută de metri distanţă, pe locul unde acum este vechea sală de sport a oraşului, altădată remiza de tancuri.   În 1958  s-au “încolonat” de-a binelea şi... cu arme şi bagaje au plecat definitiv.
     Toată lumea ieşise la porţi şi se uita, nici nu ştiau dacă trebuie să se bucure sau nu… Unii cred că regretau plecarea ruşilor de pe urma cărora trăiseră, cei mai mulţi cred că erau veseli, dar  fără să arate. În ziua plecării, întâi au trecut infanteriştii cu tot calabalâcul în spate, au defilat prin oraş şi în piaţa Traian  de  astăzi, centrul istoric   al oraşului, au făcut un rondou şi… au luat drumul nu spre Berlin    ci   spre Moscova . Pe  seară  şi-n  timpul  noptii  au  trecut  camioanele  militare încărcate cu calabalâc , artileria şi tancurile… care  au uruit  de  se clătina casa.  În urma lor a  rămas cazarma   presărata  cu  ce nu  au  putut  căra  cu  ei  pe  drumul      de întoarcere. Brăilenii din Comorofca au mai cutreierat pe acolo adunând ce se putea căra… până au intervenit autorităţile şi totul s-a închis cu şapte lacăte. Tata pe vremea aceea era  vânător şi de la cazarmă s-a umerit cu un drug care credea el că este de plumb şi poate face alice din el. În realitate era din cositor curat şi cred că mai am pe undeva pe-acasă o bucăţică din materialul acela.

   Era anul în care a murit Dr. Petru Groza şi încă-mi amintesc cum sunau sirenele  şi mama, ţinându-mă în braţe învelit  în plăpumioara albastră pe care o aveam de când eram în leagăn, îmi şoptea la ureche să nu mă sperii, că tocmai  a murit un om foarte mare şi toţi trebuie să fim supăraţi. Nu-mi mai amintesc dacă am început să plâng sau nu, oricum nu mă afecta moartea ”omului mare” ci frigul din ianuarie, care este cred unul din motivele pentru care îmi mai amintesc  scena… frigul  şi urletul  sirenelor. Peste doi ani, moartea unui alt om mare, Papa de la Roma (de data asta) anunţată de bunica mea, catolică înfocată, avea să-mi creeze o stare de euforie ciudată, căci am început să cânt şi să ţopăi, strigând în gura mare:
  - A murit Papa, a murit Papa de la Roma, a muriiiit… fără să ţin seama că bunica, Nona cum îi ziceam eu, este supărată şi cu ochii în lacrimi. Cum sirenele nu se auzeau  urlând, am urlat eu în gura mare pe aceeaşi temă, până Nona s-a supărat subliniind  că asta este educaţia ce o primesc de la mama, a deschis  poarta şi a plecat la biserică (stăteam acum peste drum de biserica catolică) să asculte slujba   de   pomenire   pentru  urmaşul Sfântului Petru.

      Locuiam pe atunci pe strada General Tolbuhin la nr.22, actuala stradă Galaţi. Strada era mult mai circulată, treceau tramvaie pe acolo şi nu aveam voie să ies afară. Nici nu voiam, pentru că aveam cu cine să mă joc… în camerele de la stradă locuia o familie de evrei care aveau un baiat cu un an mai mare decât mine. Întinsă pe trei generaţii, familia se îngrămădea în două camere. Bunicul, bunica, părinţii şi nepotul ocupau o frântură dintr-o casă ce altădată cred că fusese a lor.

  Bătrânul Weissenberg era o figură ce nu o poţi uita uşor; înalt, cu părul şi barba albe, cu ochelari “pince-nez”, îmbrăcat mereu în costum negru şi cămaşă albă, fumător de pipă, se detaşa de imaginea soţiei lui… bătrână, adusă de spate, şleampată şi veşnic văitându-se în idiş de toate durerile inchipuite sau nu. Era înalt şi foarte drept, niciodată nu am ştiut cu ce se ocupase în tinereţe, dar mirosea a “domn” de la distanţă şi avea o ţinută care impunea respect tuturor locatarilor de pe Tolbuhin 22. Obişnuia să ne povestească diverse întâmplări mie şi lui Marian, nepotul său… dar nu-mi mai aduc aminte decât pe cea cu Sputnik-ul, primul satelit lansat de sovietici în 1957. Era siderat de realizările poporului “frate de la răsărit”, dar nu ştiu dacă era şi sincer pe măsura entuziasmului manifestat. Bătrâna Weissenberg se ocupa de piaţă şi de bucătăria în care dormeau amândoi pe un pat ascuns de o draperie din pânză de saltea întinsă pe o sârmă, cei tineri  munceau, iar moţul îţi luase ca sarcină educaţia nepotului. Matur fiind acum, nu pot să nu-mi amintesc cât de ordonat era puştiul doar cu un an mai mare decât mine; nu ieşea din cuvântul bunicului, păstra ordinea, era respectuos, cuminte şi dacă cumva “dădea boii pe gheaţă” era imediat admonestat cu o palmă deloc uşoară. Cred că era un copil model, dacă îl compar cu mine, care, în aceeaşi perioadă mergeam la gradiniţă  să primesc educaţie dată de stat,   dar mare lucru nu se prindea de mine… tot obraznic eram!  Bătrânul a murit prin 1962, şi Weissenberg-ii rămaşi au plecat prin’70, dar asta este deja altă poveste.

7 comentarii:

  1. mi-a placut!
    mi-a placut si prima parte, doar ca nu stiu ce sa zic! asa ca citesc...:)
    zi faina!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi nu cred că e de zis... O să-l îdrum pe Marian către un site literar!
      Duminica placuta!

      Ștergere
  2. prietenul tău seamănă cu Omar Sharif!

    sănătate! şi nu uita, orice-ar fi, să zâmbeşti :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)
      si-mi place: :)
      incep sa fiu hiper-atent: "ochii din umbra", "suflarea din ceafa", "urechea din pereti"... :)
      what next??? :))

      seamana cu Omar??? ehe, nici nu stii cata dreptate ai!!! :)
      sanatate sa fie, sanatatea da putere si putem duce... necazurile! :)
      duminica placuta sa ai!

      Ștergere
  3. si uite-asa mi s-a facut iar pofta de saramura...:)
    cele bune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. aaaaa, pai e simplu, treci Dunarea si mananci saramura cu piratii! ALTA VIATA!!! :)
      ... sa se-adune!

      Ștergere
  4. tot ceea ce lasi "lumii" iei cu tine :)
    am scos cerneala, pe coala cea alba mireasa
    tristete la marginea unor podete
    unde ne-am iubit ca doi paianjeni
    asa,in aer,iar vorbele cadeau pe prund
    devenind pietre de rau, copiii nostri...:)

    RăspundețiȘtergere