Romanul atipic

  Există o teorie a literaturii, există norme față de care putem așeza o operă. Poate că nu e obligatorie clasificarea, aranjarea, pentru că normele, barierele, etapele sau limitele există pentru a fi depășite, nu pentru a închide între granițele lor. Totuși, nimic nu există fără pârdalnicele de norme. 

  Suntem ființe concurențiale, permanent vrem să fim mai buni, mai performanți, mai... cum vreți voi, comparându-ne cu noi înșine sau cu oricine altcineva! 

  "Ştiu că sunt prost, dar când văd că sunt alţii mai proşti decât mine parcă simt că-mi creşte inima." Hâtru Ion Creangă, nu? Competiția există, așadar, la orice nivel. 

  Și ca să lămurim și atitudinea față de normă, citez câteva versuri din Mihai Beniuc:

"Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin."

(Ultima scrisoare) 

  Corect, normal. Profesorii luptă pentru norme, creatorii au formule personale. Da, putem căuta noul în domeniul stilistic, respectând osatura limbii, gramatica! În acest domeniu, normele nu se mai pun în discuție. 

  Cam lungă introducerea! Și această introducere este un tipar, nu? Parcă așa învățam la orele de Limba și literatura română. 

  Întotdeauna au existat "atipici", întotdeauna au existat "electroni liberi", berbeci care și-au urmat drumul, fără să fie impresionați de degetele acuzatoare ale iubitorilor de norme. Da, dar nu toți au creat artă, nu toți au creat stiluri, școli, curente. Dau un singur exemplu - Dadaismul. O excentricitate, o adiere de "je m'en fichisme", o pană de inspirație pe autostrada artei. A, că a rămas marcat în Istoria artei? Și? În toate muzeele vedem și exponate cu malformații... 

  Au trecut mulți ani până când am aflat de Urmuz, de Max Bleker, de Gellu Naum ori de Geo Bogza (da, Geo Bogza poetul, nu reporterul din "Cartea Oltului"). 

  Mă aflu acum într-o situație încurcată. Am citit multe poezii ale doamnei Mariana Cornea. La unele dintre ele am și comentat acolo, în mediul virtual în care le-am întâlnit. La unele, nu la toate, pentru că majoritatea sunt... încifrate pentru mine. Nu, nu eu sunt reperul, pur și simplu am recunoscut că nu percep mesajul. Dar și unde mi-a plăcut - am aplaudat cu fruntea sus, pentru că da, poeta are o forță incredibilă de a răsturna coordonatele, de a spinteca realitatea vizibilă pentru a desluși suporturile nebănuite măcar ale mecanismelor ce dau valoare clipei ori lucrului de lângă noi. Nu, nu caut vorbe mari, nu caut să mă lustruiesc pe mine vorbind despre altcineva, pur și simplu este un fapt. NU am agreat poezia doamnei Mariana Cornea.

  Primesc volumul de proză intitulat Mila și debutul e brusc, aproape incredibil. Mai-mai că mă frec la ochi, să văd... dacă văd bine. E proză? Sigur?

  Sunați-mă la două ore după miezul nopții și vă redau una dintre scrisorile lui Lorelei: "Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută"!

Țineți-mă cu ochii în soare la miezul zilei, în Quito, nebăut apă mai mult de o zi și tot vă recit un catren al lui Khayyam:

„A' lui Bahram palate refugiu-s de gazele.
Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.
Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici
Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele."

  Aș încerca să redau un fragment din multele și luxuriantele scrieri alel lui Fănuș Neagu, o beție a metaforei, o nesfârșită odă închinată sublimului mic, amănuntului care dă culoare precum taninul din coaja boabei de strugure. Nu, nu știu citate, știu doar că mi se părea suprauman să se poată scrie așa! 

  Cam lung șirul de exemple, da, recunosc, dar cum să pregătesc intrarea unui asemenea text?

  "Întrucât seara m-a găsit răsucită între mâinile tale mari și moi, am decis să construiesc o biserică din fiecare fibră a trupului meu.

  Altarul și lumânările străpunse de fulgere inventează aceeași uitare după ultima.

  Voi vinde vinul, peștii și pâinea nedospită celor cu  brațele răstignite pentru că focul, focul sărutului prin imprudență intră în noaptea nemărginit de mare.

  O mare de urme, o mare sălbăticită de prea bătrânescul plăcerii, o mare de zăpadă împletită la picioarele statuilor, făcută parcă să calci marginea prelungită a sărutului pocnind din toate laturile, nu contează unde, ci doar să exiști." 

  Și textul continuă pe acest palier al uimirii ca un tors de felină sătulă, ignorând gazelele ce-i ating vârful mustăților... Promisiunea unui lirism evident și abundent este palpabilă, dar nu, nici vorbă, e doar o latură a acestui roman interesant și incredibil, în care lupta cu viața, duritatea, lipsurile și izolarea (forțată și dorită uneori) sunt intens și repetat reliefate printre șirurile de exprimări metaforice! Încă basculez între filiația blekeriană și cea dinspre Fănuș, încă nu știu dacă este roman sau prozo-poem, încă nu știu dacă suntem binecuvântați cu apariția unui model nou de scriere... Indiferent ce va fi, lectura este o bucurie, chiar dacă aproape că e nevoie să notezi personajele și relațiile dintre ele. 

  Nu, nu am să merg mai departe până nu descriu impactul pe care l-am simțit încă din deschidere.

  "Seara m-a găsit răsucită între mâinile tale". Pârdalnica asta de seară ar fi găsit-o moleșită, liniștită, obosită, epuizată, mulțumită, zâmbitoare, satisfăcută ori în alte "n" ipostaze... normale, previzibile, așteptate, dar nu... răsucită, dacă textul mi-ar fi aparținut! Dar nu, doamna Mariana nu scrie previzibil, răsucește totul, așa cum face și în poezie, obținând din cioburi de normalitate asociații imprevizibile și uimitor-tulburătoare.

  "Am decis să fac o biserică din fiecare fibră a trupului meu" m-a dus imediat cu gândul la "biserica trupului meu", vers din celebrul poem păunescian "Umbra". 

  "Voi vinde vinul, peștii și pâinea nedospită celor cu brațele răstignite" mă surprinde prin două aspecte, prin forma estetică, prin frumusețea sonoră ("prin vulturi vântul viu vuia" scria Coșbuc în veacul trecut), dar și prin semantică, prin trimiterea la Evanghelii, acolo unde ni se spune că "dacă dragoste nu e, nimic nu e", asta apropo de răstignire... Tresar la "focul sărutului prin imprudență", "mare sălbăticită", "zăpadă împletită"... Proză? Nu cred!

  Romanul are pasaje "clasice" și multă culoare specifică autoarei. Vă mai redau un fragment, pentru că mi-ar trebui trei sute de pagini să detaliez cele o sută cincizeci ale cărții: "Strivită de valțul mașinii de presat, depolimerizându-se împreună cu pasta de hârtie, murise așternându-și timpul distanță și zbor. Viața navighează cu sau fără ei doi, prin vânturi nervoase sau calde iluzii, și nu se mai reîntoarce să-i rostească numele. Tușind, trase adânc din țigară scânteind ca o lacrimă pe strada întunecată".

  Gata! Despre personaje, despre aspectul (probabil) autobiografic și despre inserțiile de realitate văzute doar dinspre partea urâtă a societății defuncte găsiți aspecte pe alte bloguri, în recenzii și... în text, dacă veți citi cartea. Eu o recomand ca pe o lungă, tristă și grea spovedanie, măiestrit sedimentată în cuvinte, așa cum scoicile fac perle din nisipul deranjant.  

https://www.minela.ro/produs/mila-de-mariana-cornea/

  Alături de "Joint, rațiune și putere", autor Claudia Minela, acest volum este cea mai bună proză citită în ultimul an.

  Închei în stiulul "răsucit" al autoarei: Dumnezeu cu Mila, doamna Mariana Cornea!

  Notă: Pentru că așa îmi este felul și pentru că nu sunt un literat sau un teoretician să pot face o analiză a cărții, eu spun doar ce îmi place și ce nu îmi place. La aspecte negative contorizez doar erorile de scriere, pentru că este păcat ca o asemenea efervescență creatoare să se împiedice... în grăuntele de nisip. Spre exemplu, chiar în ultimul fragment citat eu observ o împiedicare: "trase adânc din țigară scânteind ca o lacrimă". Cine scânteia? Constantin? Dacă da (oricum nu cred), trebuia ca propozițiile să fie separate prin virgulă: "Constantin trase adânc din țigară, (Constantin) scânteind ca o lacrimă." Refuz să merg pe această variantă. Dacă țigara scânteia ca o lacrimă, atunci vioara e dezacordată, sună fals. "Trase adânc din ȚIGARA scânteind ca o lacrimă". Alt sunet, nu? Știu, vor fi multe zâmbete ironice, știu, vor fi n mesaje de condamnare a impertinenței mele, eu tot cred că ajut și nimic altceva. 

  Același sunet fals este și în prima pagină (oh, da, în prima...), acolo unde "spun șarpelui să ducă otrava, DULCEA otravă a tainelor mele!" 

  Exemplele pot fi discutabile, poate că formularea se vrea voit... răsucită, cum ziceam. Admit, dar formularea "Un timp făcut căluș în gură, îi umplea trupul..." (pag. 13) este clar greșită, ba chiar la modul impardonabil. 

Am introdus "Nota" doar pentru a fi imparțial, dar concluzia e neclintită: o capodoperă! Felicitări!

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
https://Versuri.ro/w/6697
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
https://Versuri.ro/w/6697
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
https://Versuri.ro/w/6697
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.